Cheile Bicazului și stațiunea Lacu Roșu - locuri minunate unde ne dorim să revenim!

TIPĂREȘTE

Despre Cheile Bicazului și Lacu Roșu s-au scris multe impresii și cu siguranță se vor mai scrie și altele. Este un lucru cert faptul că această zonă este unul dintre multele locuri din țara noastră pe unde este obligatoriu să pășești măcar o dată în viață! Îmi amintesc cu plăcere de Cheile Bicazului încă din copilărie, când cutreieram țara în lung și-n lat alături de părinți și alte rude sau prieteni de familie. Obișnuiam să trecem pe aici mai demult însă, în ultimii ani, altele au fost zonele pe care le-am vizitat în concediile noastre. Așa că ideea de a străbate din nou superbele chei s-a conturat tot mai mult și, în luna august a anului trecut, ne-am îndeplinit această dorință.

Am ajuns în Cheile Bicazului din direcția orașului Bicaz, adică am abordat traversarea munților dinspre Moldova către Ardeal. Am intrat pe DN 12C puțin înainte de ora prânzului și am trecut prin localități precum Tașca, Neagra sau Bicaz-Chei, ajungând destul de repede la intrarea în Parcul Național Cheile Bicazului - Hășmaș. Din orașul Bicaz și până aici asfaltul a fost acceptabil, am parcurs mai multe porțiuni peticite, dar care nu ne-au ridicat probleme deosebite. Citeam prin alte articole că în urmă cu ceva ani șoseaua era într-o stare proastă și pot spune că vara trecută drumul s-a prezentat pe această primă porțiune a sa în condiții destul de bune. În ceea ce privește aglomerația, chiar dacă ne aflam în plină perioadă a concediilor, am circulat relativ aerisit, fără a ajunge să conducem ”bară la bară”. Și pentru a termina precizările referitoare la calitatea asfaltului, voi mai adăuga că odată intrați în chei și până la Gheorgheni (unde aveam să ajungem ziua următoare) șoseaua este foarte bună, asfaltată uniform.

Tot referitor la porțiunea dintre orașul Bicaz și intrarea în Cheile Bicazului, drumul străbate o zonă frumoasă, al cărei farmec este dat atât de șerpuirea râului Bicaz pe lângă șosea, cât și de fânețele și pădurile care se completează reciproc pe pantele montane din jur. Însă toate cele văzute până aici aveau să fie rapid eclipsate de ceea ce apele Bicazului și ale afluenților săi au reușit să modeleze în Cheile Bicazului într-un mod grandios, într-un fel care să ne facă să exclamăm admirativ aproape la fiecare propoziție rostită. Pe o lungime de aproximativ opt kilometri, apele iuți ale Bicazului au mușcat necontenit din roca muntelui timp de mii și mii de ani, reușind să modeleze versanții abrupți astfel încât să-și creeze o vale adâncă prin care să se strecoare cu iscusință. Zidurile de piatră care străjuiesc șoseaua și albia râului au înălțimi apreciabile ajungând la aproximativ 350 de metri pe anumite porțiuni. În multe puncte pare că șoseaua se afundă undeva în zidurile de piatră, însă odată ce te apropii vei constata cu uimire că există făgașul necesar care să te conducă mai departe. Calea rutieră este despărțită de albia râului de un mic parapet din piatră, iar apele când mai line, când mai învolburate ale râului Bicaz par a se ascunde uneori pe sub șosea; odată ce găsești un mic refugiu pentru a opri în siguranță, vei constata că e doar o iluzie și că râul se află în albia lui, lipită de baza parapetului care susține drumul. Concluzionând, realizezi că Omul și Natura și-au unit forțele într-un mod ingenios, iar rezultatul este încântător pentru orice vizitator care alege să vină aici.

Evident încântați și noi de priveliștile spectaculoase ivite pe oriunde ne îndreptam privirile, am oprit mașina de mai multe ori în chei, căutând de fiecare dată să găsim acele porțiuni de drum în care mici refugii permiteau staționarea oarecum în siguranță, fără a-i încurca pe cât posibil pe ceilalți participanți la trafic. Prima noastră oprire s-a consumat odată ce am ajuns în dreptul unei zone în care numeroși comercianți de suveniruri își expuneau produsele pe partea stângă a drumului. Aici se putea servi și câte o mică gustare, iar un panou informativ ne anunța că am ajuns la ”Popas Limită”. Dar nu suvenirurile sau mâncarea ne interesau în mod deosebit, ci am oprit aici pentru a străbate pe jos o primă porțiune de câteva sute de metri prin chei, pentru a putea să inspirăm cât mai profund ”aroma” muntelui. Cu grijă la mașinile care treceau pe lângă noi, ne-am plimbat pe lângă parapetul de piatră și am făcut mai multe fotografii, încercând să surprindem cât mai mult din măreția zonei.

Am revenit apoi la mașină și am mai parcurs o bună bucată de drum cu viteză mică, ajungând la o altă porțiune unde tarabele altor comercianți ne-au facilitat o nouă oprire, de data aceasta pe partea dreaptă a șoselei în direcția noastră de mers. Informațiile și fotografiile din diverse surse prezintă această parte a cheilor sub denumirea de Pridvorul Iadului. Simțim la propriu îmbrățișarea muntelui, pentru că locul în care am parcat este scobit efectiv sub abruptul muntelui, iar niște picături de apă se preling de deasupra undeva dincolo de mașina noastră. Aici am putut coborî pentru câteva minute chiar lângă râu, încercând să reținem câte puțin între palmele împreunate lacrimi din apele reci și jucăușe ale Bicazului. Și pentru că nu se cuvenea să străbatem această spectaculoasă zonă fără să cumpărăm și noi ceva de la comercianții de aici, am ales să-i luăm celui mic o pereche de botoși pe care i-a purtat cu mare drag în iarna ce tocmai a trecut. Am achitat 30 de lei pentru produsul ales și am pornit din nou la drum, oprind încă o dată nu peste mult timp, chiar înainte de a intra în serpentinele dinaintea tunelului.

Ne-am plimbat pentru alte câteva minute pe marginea drumului și am văzut zidul abrupt de stâncă ce are în vârf o cruce vizibilă de pe șoseaua care străbate cheile. Acest pisc poartă denumirea de Piatra Altarului și este un loc preferat de către cei care îndrăgesc alpinismul. Reveniți la mașină, ne-am continuat drumul care urcă susținut prin serpentinele care aveau să ne conducă la tunel. Un panou informativ pe care l-am lecturat rapid din mașină ne-a arătat că tunelul Lacul Roșu-Cheile Bicazului are o lungime de 155 de metri. Am mai oprit câte puțin de două ori și dincolo de tunel pentru a admira peisajele la fel de frumoase, apoi am ajuns repejor în Lacu Roșu, cu siguranță una dintre cele mai frumoase stațiuni din România în ceea ce privește cadrul natural în care este plasată.

Stațiunea Lacu Roșu nu este o localitate mare, însă am observat destule locații de cazare în zonă care să satisfacă gusturi și bugete diferite. Noi nu am avut rezervare dinainte, însă am găsit cazare pentru o noapte la un preț acceptabil, nu departe de zona centrală a stațiunii, respectiv la Vila nr. 9 Tușnad 1. Fără să pierdem prea mult timp cu despachetatul bagajelor, după ce ne-am cazat am ieșit la plimbare prin stațiune.

Am trecut pe lângă un supermarket aflat la marginea drumului principal și am intrat în parcarea cu plată amenajată lângă hotelul Lacu Roșu. Spațiul este suficient pentru probabil peste o sută de mașini, astfel că erau mai multe locuri rămase neocupate; am remarcat și tarife rezonabile -după părerea mea- ca să parchezi mașina în siguranță (5 lei/zi pentru autoturism), pentru că o altă variantă ar fi parcarea pe marginea șoselei, și așa destul de îngustă. Un indicator aflat la intrarea în parcare ne-a anunțat că până la lacul Roșu (întinderea de apă, nu hotelul din vecinătate;)) mai aveam de parcurs aproximativ 200 de metri. Am străbătut repede această distanță, am ajuns într-o zonă mărginită de comercianții de suveniruri și de câteva terase, coborând apoi pe poteca bătătorită către lac. Nu departe se află o troiță interesantă, prin apropierea căreia am trecut în drumul nostru spre lac.

Lacul Roșu este un lac de baraj natural, format în urma unui cutremur major prin prăbușirea unui versant în 23 ianuarie 1838, fapt ce a dus la obturarea cursului râului. Aflat la altitudinea de 983 de metri, lacul este alimentat de patru pâraie mari și alte câteva cursuri de apă temporară. (conform wikipedia)

Având pe hartă aproximativ forma literei L, lacul surprinde prin cioturile de copaci care ies la suprafața apei sau care se pot observa în apă, reminiscențe ale pădurii de brazi care a fost inundată odată cu formarea lacului.

Ajunși la marginea lacului, am admirat rățuștele care înotau nestingherite în apropierea malului, ciugulind bucățile de pâine pe care le aruncau unii turiști. Rățuștele acestea sălbatice sunt obișnuite cu oamenii, astfel că ne-a fost ușor să le fotografiem. Tot privind la rățuștele care alergau după mâncare, am constatat că trecuse de multișor ora prânzului, așa că am mers să servim masa la restaurantul Panorama, de pe terasa căruia se deschide o priveliște frumoasă asupra lacului.

După ce am mâncat, am coborât lângă micuțul debarcader amenajat în apropiere, întrucât doream să ne plimbăm cu barca pe lac. Am făcut acest lucru, după ce am stat la coadă vreo jumătate de oră, întrucât existau destui doritori în afară de noi care să vrea asta. Am primit vestele de salvare și am vâslit preț de jumătate de oră pe lac, urmărind cu privirea grupurile de rățuște sau cioturile care se zăreau prin apa destul de limpede a lacului. Noi am plătit 25 de lei pentru plimbarea cu barca, tarifele valabile pentru 30 de minute de plimbare crescând proporțional cu numărul de persoane: 2 persoane – 20 de lei, 3 persoane – 25 de lei, 4 persoane – 30 de lei sau 5-6 persoane – 35 de lei.

Am revenit la mal încântați de plimbare noastră și am pornit agale înainte pe malul lacului, pe poteca ce îl înconjoară. Nu am înaintat prea mult întrucât eram destul de obosiți, ci ne-am așezat într-un loc pe niște cioate de lemn aflate pe mal, bucurându-ne de peisajele deosebite. Ne-am întors apoi încet către zona comercianților de suveniruri și am studiat preț de mai multe minute oferta destul de diversificată a acestora. A rămas că vom cumpăra ceva a doua zi dimineață, când urma să mai ieșim la o scurtă plimbare prin stațiune înainte de a pleca mai departe. Seara ne-am mai aprovizionat cu câte ceva de ronțăit de la supermarketul din apropierea vilei noastre, apoi ne-am retras în cameră.

A doua zi, înainte de a pleca, am mers iar pe malul lacului și apoi am cumpărat un magnet cu Cheile Bicazului, urmând ca apoi să continuăm drumul în direcția Gheorgheni. Șoseaua, așa cum am mai spus, este foarte bună pe această porțiune și drumul șerpuit începe la un moment dat să coboare continuu, iar peisajele rămân la fel de frumoase și pe aici.

În total, între localitățile Bicaz și Gheorgheni am străbătut aproximativ 60 de kilometri pe DN 12C, drum pe care îl pot încadra cu certitudine ca frumusețe într-un top 3 personal al drumurilor pe care le-am parcurs pe la noi.

Alături de scurta plimbare pe lacul Roșu cu barca, zona pe care am prezentat-o este un important punct de plecare în câteva drumeții montane. Ne-am propus și noi să revenim aici pentru 2-3 nopți, pentru a avea astfel posibilitatea să descoperim frumusețea muntelui pe traseele deja parcurse și descrise cu atâta dibăcie de alți membri AFA.

Până atunci, vă recomand să vizitați Cheile Bicazului (încercați să alocați timp suficient pentru câteva opriri; veți aprecia mult mai bine măreția cheilor plimbându-vă de-a lungul șoselei), dar și stațiunea Lacu Roșu, pentru a vă bucura de frumusețile pe care natura le-a creat cu atâta pricepere! Călătorii plăcute tuturor!

---

VIZUALIZĂRI: 4870 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI