Pe drumul haiducilor

TIPĂREȘTE

Iubesc Romania cu tot sufletul meu, ii iubesc cararile de munte, crestele, brazii, dar cel mai mult iubesc Cheile Bicazului, acolo sufletul canta cu Vali Sterian “Amintire cu haiduci”. Le-am vazut prima data prin 2004, iar in 2010 am dat fuga sa le mai simt inca o data. Nu stiu cum sunt altii, vorba lui Creanga, dare u simt ca imi bubuie pieptul de fericire cand ajung acolo. Stancile alea au viata in ele, apa aia spune povesti, copacii imi soptesc taine. In prima vizita am oprit la propriu masina pentru ca simteam ca trebuie sa cobor. Am ridicat privirea spre cer printre peretii de stanca si am deschis bratele sa strang in ele frumusetea aia cruda. Am atins cu buricele degetelor pietrele si m-am cocotat cat de sus am putut ca sa simt aerul tare. Drumul serpuitor, peretii de stanca, crampeiele de cer, varfurile ascutite de brad, apa involburata ce curge, umezeala si taria aerului, toate raman adanc intiparite in minte, in suflet. Acolo nu poti sa nu retraiesti povestile cu haiduci si parca auzi tropot de copite, parca le vezi siluetele printre copaci. Daca nu ar fi comertul stradal cu nimicuri acolo ar fi o intoarcere in timp atat de perfecta.

“Stau in fata cortului, focul arde incet trosnind, vinul e cald si cant:

Asa vad eu Cheile Bicazului si le-as vizita de zeci de ori numai sa caut printre copaci si stanci siluetele haiducilor.

P. S. Poze nu le-am facut niciodata, mi s-a parut ca le-as ciunti frumusetea, ca nu as putea cuprinde cu obiectivul ceea ce ochii mei vad.

---

VIZUALIZĂRI: 1547 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI