Centrul Vechi al capitalei

TIPĂREȘTE

De curând, aici, pe AmFostAcolo, cineva ne propunea un interesant traseu de promenadă în nordul capitalei, departe de tumultul cotidian din centru. În cele ce urmează, aș vrea să povestesc despre un traseu pe care eu îl fac adesea pentru că mă relaxează și mă duce cu gândul în trecut. Este vorba despre centrul vechi al capitalei, un orășel într-un oraș, foarte liniștit și deloc aglomerat în timpul zilei. Pentru vizitatorii orașului ca și pentru localnici și aceasta este o bună variantă pentru a petrece câteva ore în mod plăcut și chiar util.

Cuprinsă între Calea Victoriei, bulevardele Regina Elisabeta și I. C. Brătianu până la Piaţa Unirii şi splaiul Dâmboviţei, zona este considerată centrul vechi al capitalei, adică centrul centrului istoric al Bucureștiului care este cu mult mai întins și care înglobează un însemnat număr de valoroase clădiri vechi.

Aproape de Kilometrul 0 al capitalei (cel de lângă Biserica Sf. Gheorghe, nu cel simbolic din Piața Universității), zona primelor artere meșteșugărești și comerciale cuprinzând străzile Lipscani, Șelari, Șepcari, Covaci și Gabroveni până la Hanul lui Manuc, este cea la care vreau să fac acum referire.

Legenda spune că ciobanul Bucur a fost cel care a pus bazele așezării, iar istoria spune că Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești, a întemeiat orașul la sfârșitul sec. XIV. În evul mediu așezarea lui Bucur a devenit un centru comercial suficient de prosper pentru a permite urmașilor voievozi să ridice aici o Curte Domnească, locul din care a pornit extinderea ulterioară a orașului medieval. Prima mențiune a numelui București datează din 20 septembrie 1459 când apare pe un document emis de cancelaria lui Vlad Țepeș, dar prima atestare a Bucureștiului ca Cetate de Scaun apare ceva mai târziu, într-un hrisov al voievodului Radu cel Frumos datat 14 octombrie 1465.

Nu vreau să intru mai adânc în istorie. Vă invit la o plimbare prin centrul vechi, să ne amintim de trecut și să vedem urmele vremii, ale vremurilor și ale oamenilor, cu bune și cu mai puțin bune.

Dincolo de ziduri ruinate, dincolo de paragină și dărăpănături, veți vedea că încă mai transpare parfumul Bucureștiului de altădată. Printre coșcoveli se ivesc adevărate lucrări de artă care zac în nepăsare, uitate, fără moștenitori. Frapantă mi se pare alăturarea acestora de clădiri care au avut norocul de a fi reabilitate. De asemenea, clădirile la al căror parter s-au amenajat elegante restaurante cu terasă, cu etaje abandonate, fără geamuri și cu zdrențe atârnând de ani buni pe la balcoane, pentru mine sunt întotdeauna un șoc vizual. Îmbucurăror este că - încet, încet - se fac progrese cu reabilitarea, iar la fiecare revenire a mea în zonă constat și mă bucură fiecare mic pas făcut în acest sens.

În general, îmi încep periplul de la Curtea Veche, de lângă Hanul lui Manuc. Pe ulița domnească, prima stradă a Bucureștiului actualmente denumită Strada Franceză, se află Curtea Veche. Aici se găsesc vestigiile curtii ridicate în timpul Domniei lui Vlad Țepeș (sec. XV) devenită la începutul sec. XVI reședința oficială a domnitorilor munteni. Constantin Brâncoveanu (1688-1714) și Ștefan Cantacuzino (1714-1715) au adăugat casei domnești coloane de piatră, scări de marmură și valoroase decorațiuni.

De-a lungul vremii Curtea Veche a suferit incendii și cutremure, s-a deteriorat, vestigiile descoperite în 1958 fiind singurele care mai amintesc astăzi de fastul curții medievale a Țării Românești. La Curtea Veche există și un muzeu care poate fi vizitat, ocazie cu care doritorii pot afla mai multe amănunte. Din păcate, dar din necesitate, începând cu data de 18.11.2015 Muzeul Palatul Voievodal Curtea Veche este închis în vederea realizării unor lucrări de consolidare. Alături, somptuoasă, se înalță Biserica Domnească. Considerată cea mai veche biserică din București, ctitoria lui Mircea Ciobanul (1559), cu hramurile Buna Vestire și Sf. Antonie cel Mare, a fost timp de 200 de ani lăcașul de închinăciune al familiilor voievodale, aici fiind unși noii domnitori și tot aici fiind înhumați defuncții de rang înalt. Cu prilejul cercetărilor, au fost descoperite trei morminte domnești, unul dintre ele presupunându-se a fi al lui Mircea Ciobanul. Cea mai importantă refacere a bisericii a fost în sec. XVIII, în urma unui incendiu. Atunci s-a adăugat splendidul portal sculptat în piatră pe care îl vedem noi astăzi. Alături, pe locul în care a fost prima biserică de lemn, mărginită de blocurile de pe bulevard, se află Piața Sf. Anton. O îngrădire de cărămidă în care am văzut adesea oameni ai străzilor dormind sub cartoane, marchează acest loc, iar o cruce albă cu chipul Sf. Antonie cel Mare se înalță pe vechiul altar.

În fața acestora, pe terenul care a aparținut până la sfârșitul sec. XVIII Curtii Domnești, Manuc Bei - silit să locuiască aici mai mult timp din cauza războiului ruso-turc - a ridicat în 1808 un han. Hanul lui Manuc avea două saloane mari, pivnițe, prăvălii, magazii, camere pentru servitori și bucătării. La etaj erau 107 odăi pentru oaspeți, iar în curtea interioară o cafenea și o mică grădină cu fântână arteziană. În prezent Hanul lui Manuc adăpostește terase unde, la o cafea sau la un pahar cu bere, ne putem relaxa după plimbarea noastră istorică.

Pe Strada Franceză, stradă care a avut de-a lungul timpului mai multe denumiri, mergând spre Muzeul Național de Istorie a României, printre clădiri cu pereți gata să se prăbușească, o placă neagră cu chipul Iuliei Hasdeu amintește că acolo, la 14 noiembrie 1869, s-a născut fiica lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, cea care va deveni prima studentă româncă a Universității din Sorbona.

Muzeul Național de Istorie a României amenajat în 1968 în clădirea fostului Palat al Poștei construit în ultimii ani ai sec. XIX impresionează chiar înainte de a ajunge în Calea Victoriei. În spate, pe Strada Poștei, pot fi văzute portaluri mari, iar în lateral, frumoase decorațiuni ale părții superioare. Muzeul Național de Istorie a României merită vizitat pe îndelete pentru că acolo se pot vedea tezaurele descoperite la Pietroasa și la Apahida în sec. V, sceptrul și coroanele perechii regale Ferdinand și Maria de Hohenzollern, copia vestitului monument Columna lui Traian din Roma, piese antice, precum și reprezentative exponate medievale și moderne.

Pe Strada Poștei, până a ajunge în Calea Victoriei, se trece pe lângă Biserica Sf. Dumitru, paraclis universitar, în prezent în restaurare. Pentru că atunci când am fost acolo ultima oară am găsit-o acoperită cu prelată, voi atașa o fotografie mai veche, dar edificatoare în privința aspectului exterior al sfântului lăcaș. Conform informațiilor citite pe un panou, aproape de poartă, biserica datează din 1655 "când într-un proces dintre Episcopia Buzăului și Radu Dudescu, aici se face jurământul pentru stabilirea adevărului" de aceea a mai fost denumită "biserica de jurământ".

În fața Muzeului Național de Istorie a României se află o altă clădire emblematică pentru capitala noastră, Palatul Casei de Economii și Consemnațiuni, mai pe scurt Palatul CEC, edificiu înălțat în perioada 1896-1900 pe locul fostei Mănăstiri Sf. Ioan cel Mare lângă care se afla și un vestit han. Hanul, ca și turnul clopotniță al Bisericii Zlătari aflată vis-a-vis, a fost dărâmat în anul 1903 pentru a se lărgi Calea Victoriei.

Biserica "Nașterea Maicii Domnului" - Zlătari înălțată în 1705 de spătarul Mihai Cantacuzino pe locul unui lăcaș mai vechi, era destinată zlătarilor din mahalaua Popii Manta.

Intrând pe Strada Stavropoleos, de cealaltă parte a Muzeului Național de Istorie a României, privirile sunt atrase de o frumoasă biserică, o adevărată bujuterie, Biserica Stavropoleos. Cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavril, ctitorită de arhimandritul grec Ioanichie, biserica ridicată în 1724 datorează forma actuală refacerii din 1728-1733 perioadă în care i s-au adăugat absidele laterale și pridvorul. Locaşul aparținând cândva unei mănăstiri de maici, păstrează cea mai mare parte a decorației pictate și a sculpturilor originale, precum și iconostasul realizat în stil brâncovenesc.

Tot pe Strada Stavropoleos, la numai câțiva metri distanță, se află Caru’ cu bere un restaurant cu adânci tradiții, foarte popular și în zilele noastre.

Pe Strada Lipscani, în porțiunea dintre Piața Roma cu monumentul Lupa Capitolina (Lupoaica după cum îi spun bucureștenii), de la Pasajul Latin până în Calea Victoriei, de o parte și de alta, sunt nenumărate clădiri marcate ca monument istoric datorită vechimii lor și a concepției arhitecturale. Acestea erau case cu prăvălii la parter și cu odăi de locuit la etaj, cu mici balcoane de fier care dădeau la stradă.

Fosta Societate de Asigurări Dacia, foarte frumoasă, cea mai frumoasă în opinia mea, precum și Banca Națională a României în fața căreia se pot vedea - protejate cu un acoperământ gros de sticlă - subsoluri ale unor construcții în prezent dispărute, sunt clădiri simbolice, adevărate monumente de artă și totodată repere ale acestei străzi. Zidurile înalte și solide, cu ferestre mari, sunt generos decorate cu statuete, busturi sau mici reliefuri.

Palatul Băncii Naționale a României înălțat la sfârșitul sec. XIX, a fost decorat în 1924 cu Bustul lui Eugeniu Carada fondatorul Băncii Naționale. Monumentul a fost demolat, dar a fost ulterior reconstituit de sculptorul Ioan Bolborea și amplasat acolo în 2013.

Teatrul de pe Lipscani, Librăria Cărturești, Hanul cu Tei cu ieșiri și prin Lipscani și prin Str. Blănari, mai multe restaurante cu terase foarte solicitate în anotimpul călduros, sunt vii repere ale zonei. Cum am mai spus, paragina și noul (mai bine zis înnoitul) conviețuiesc aici alături de șantiere de renovare și mâzgăleli graffiti într-o bizară și nemaiîntâlnită armonie. Și tot cum am mai spus, este bine să faceți plimbarea prin centrul vechi nu la marile sărbători și nu la ceas de seară, atunci când peste tot se aglomerează, ci înainte de amiază, când terasele și pub-urile încă nu sunt asaltate de petrecăreți gălăgioși.

Iar dacă doriți să serviți o masă într-un restaurant cu tradiție, nu în cele apărute recent ca ciupercile după ploaie, faceți o rezervare din timp la Crama Domnească, un restaurant cu adevărat voievodal, la Hanul lui Manuc, la Hanul cu Tei sau la Curtea Berarilor.

Cafeneaua Veche sau "Vecchio 1812" din str. Covaci, este cea mai veche cafenea a Bucureștiului. Se spune că primul proprietar (un armean) nu făcea cafea decât pentru a o trimite caldă la Curtea Domnească în vecinătatea căreia se afla, dar faima cafenelei s-a datorat apropierii de redacția ziarului "Timpul" și faptului că a fost frecventată de mari personalități ale vremii (Mihai Eminescu, Maria Tănase, etc…). Pe peretele unei clădiri cu etaj, la parterul căreia acum se află un magazin alimentar, o placă informează: În acest imobil, poetul Mihai Eminescu a lucrat ca redactor la ziarul "Timpul" între anii 1880-1881.

Nu am fost încă la Cafeneaua Veche, nici la Restaurantul Nenea Iancu de pe aceeași stradă, unde se spune că au fost preparați pentru prima oară micii (și asta din cauză că proprietarul nu a mai avut mațe pentru cârnați) și nici la Lacrimi și Sfinți originalul local al lui Mircea Dinescu, dar pe toate le-am văzut - și nu doar o dată - în plimbările mele.

Din nou am concluzionat că centrul vechi al capitalei rămâne un important punct de atracție pentru vizitatori. Chiar dacă procesul de reabilitate este mai lent decât am vrea, turistic, zona este una aflată la un binemeritat loc de cinste.

---

VIZUALIZĂRI: 3355 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI