Femeile „de piatră” ale Bucureștiului

TIPĂREȘTE

Motto: Ce frumoase sunt femeile de pe Calea Victoriei! Toate sunt frumoase, vesele și fericite. Și multe. – Mircea Damian, „București”, 1935.

Acesta este un articol pentru care e mai greu de găsit o introducere. Ideea mi-a venit în urma peregrinărilor prin București de-a lungul a mai mulți ani, prilej cu care am observat și fotografiat „femeia” și în această ipostază. Toți cunoaștem sau ar trebui să cunoaștem rolul femeii în societate și recunoaștem calitățile acestora. Nu, nu voi scrie despre viața mondenă a celebrităților feminine sau despre moda feminină din vremurile de azi și nici despre Crucea de Piatră și viața de noapte ce se desfășura pe acolo ori aiurea în altă epocă. Voi prezenta câteva monumente/statui/reprezentări ale femeii așa cum pot fi ele văzute azi pe străzile Capitalei. Este un aspect mai puțin abordat pe sait – frumusețea femeii în operele de artă.

Ipostazele în care este surprinsă femeia sunt dintre cele mai diverse, pornind de la operele de artă ale unor artiști cunoscuți până la reprezentările de pe clădiri, ca elemente arhitecturale de decor. Unele sunt amplasate în locuri publice, foarte circulate, altele în zone mai retrase, pe străzi pustii. Probabil că pe unele le-ați observat cândva, pe altele le-ați ignorat, de unele nu ați știut. Am fost surprins de numărul destul de mare al statuilor și figurinelor, precum și de rezistența în timp a acestor opere de artă – până la urmă în orice epocă frumusețea femeii a fost apreciată. Multe asemenea reprezentări au rezistat și în epoca comunistă, atunci când societatea avea un comportament mai „pudic”. În epoca actuală am observat chiar o împotrivire a autorităților în privința unor statui „prea-prea”, așa cum s-a întâmplat la Târgu-Jiu (mediafax.ro/cultura-media ... lurile-12505379) ori la Craiova (gds.ro/Local/2013-09-13/S ... asit+halatul%21).

Dar să începem periplul nostru din București de pe celebra arteră Calea Victoriei. Nu ne oprim la statuia lui Corneliu Coposu, la statuia ecvestră a regelui Carol I ori la Memorialul Renașterii (controversatul „Cartof în țeapă”) ci ne aruncăm privirea în curtea Muzeului Național de Artă al României. Aici observăm cinci statui de femei, nud, două personaje culcate și trei în picioare. Prima statuie, o femeie culcată pe un postament, este realizată în 1879 din gips patinat de sculptorul Ioan Georgescu și se intitulează Izvorul. Bronzul din curtea MNAR, copie din 1961, prezintă o femeie cu o atitudine calmă, într-o formă naturală, model inspirat din mitologia greco-romană. Urmează Nudul lui Ștefan Ionescu Valbudea, tot o copie din bronz realizată în 1961. Originalul este în tezaurul Muzeului, datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea, este din gips și poartă de fapt numele: După baie. În mijlocul peluzei se află două sculpturi feminine, față în față: Eva – autor George Leonida (un personaj nud care se uită cu interes la un fruct ținut în mână; autorul a contribuit la sculptarea feței Mântuitorului, imensa statuie braziliană din Rio de Janeiro) și Nud – autor Corneliu Themelie (o reprezentare mai „zgrunțuroasă”, o statuie plină de asperități). A cincea statuie este un Nud masiv al unei femei, sculptor Gheorghe D. Anghel; se observă un bust generos, șolduri mari, piele fină, mâini bărbătești.

La capătul Căii Victoriei dinspre râul Dâmbovița, lângă podul de la Piața Națiunilor Unite (fosta Piață a Senatului) se află Blocul Agricola-Fonciera, frumoasă construcție din prima treime a secolului al XX-lea. De multe ori am trecut pe lângă această clădire a cărui ușă de acces este străjuită de două mari cariatide – două femei de piatră ce susțin pe cap balconul și cornurile abundenței aflate deasupra intrării. În dicționar cariatidele sunt definite ca o „statuie reprezentând o femeie îmbrăcată în toga după moda antică sau seminude, care susține un acoperiș ori balcon, jucând rolul unui punct de sprijin, a unui stâlp”. Cariatidele de la Blocul Agricola sunt drapate cu o togă antică dar care lasă să se întrezărească formele trupului. Aceleași cariatide flanchează și intrarea clădirii renovate din str. Dionisie Lupu nr. 70-72, vis-a-vis de Parcul Pitar Moș (vezi impresii). Femeile-statui sunt zîmbitoare, de dimensiuni ceva mai mici, sunt amplasate sub un balcon, iar ținuta lor e seminud.

Continuând pe Calea Victoriei, depășim Palatul CEC cu frumoasele personaje ce înconjoară ceasul de deasupra intrării, trecem pe lângă superbul ansamblu al Mănăstirii Stavropoleos și ajungem la Palatul Societății de Asigurare Dacia, vis-a-vis de Palatul BNR. Fațada construcției ridicată între 1910-1913 este împodobită cu busturi încadrate în medalioane, diverse personaje feminine (seminud) în relief, precum și mai multe femei „culcate” pe diverse fațade – se detașează statuia femeii șezând pe un fel de jilț și ținând în mâna dreaptă o coasă. Un pic mai încolo găsim Palatul Bursei (fostul sediu al Bibliotecii Naționale), inaugurat în 1911. Un grup statuar elegant veghează într-un fronton semicircular deasupra intrării principale de la intersecția străzilor Ion Ghica cu Doamnei. Cele două personaje sunt zeul roman Mercur și Industria – autor sculptorul Emil W. Becker. „Industria” este personificată de o femeie pe jumătate dezbrăcată, ce șade într-o poziție relaxată, având în mâini ciocanul și un compas.

Revenim pe Podul Mogoșoaiei... și după intersecția cu Calea Târgoviștei (Griviței) ne delectăm privirea cu frumoasa clădire și curte a Muzeului Colecțiilor de Artă – Palatul Romanit. În fața intrării în corpul B, lângă un havuz de fontă sunt amplasate, cu spatele la șosea, două nuduri lucioase de femei. Nu am vizitat Muzeul (redeschis în 2013) pentru a identifica numele și autorii. La intersecție cu bulevardul Dacia se află monumentala Casă Monteoru, refăcută la sfârșitul secolului al XIX-lea de arhitectul Ion Mincu. În curte se zăresc prin vegetație două jupânițe „stană de piatră”, ce ne-au întors posteriorul. Fețele sfiioase, zâmbetul complice este îndreptat către clădirea seculară. Se spune că marele proprietar Grigore Monteoru, întemeiator al stațiunii Sărata Monteoru, a adus din Grecia trei statui. În curtea casei Monteoru din București am putut fotografia doar două din aceste nuduri de femei cu trup feciorelnic, coafuri bine reprezentate și togi ținute în mâini atât cât să descopere parțial secrete bine ascunse. Mai departe, lângă Parcul Nicolae Iorga (vezi impresii), se află Palatul Ghika-Grădișteanu cu frumoase decorațiuni exterioare pe fațade. Pe câteva frontoane aflate deasupra ferestrelor sunt grupate două câte două personaje feminine (îmbrăcate ori seminud) în diverse ipostaze, ținând în mână felurite obiecte.

Să vă spun câteva cuvinte și despre câteva femei mai „abordabile” (iertare!), dacă pot spune așa, față de cariatide ori cele cocoțate la înălțime pe clădiri. Este vorba despre câteva statui amplasate în parcurile bucureștene. Aș începe cu Frumoasa adormită/Nimfa adormită – autor Filip Marin, aflată pe un postament în Parcul Herăstrău. Inițial a făcut parte dintr-un grup statuar mai amplu, împreună cu „Giganții” lui Paciurea și Frederic Storck, amplasat în 1906 în Parcul Carol I. În 1964 cotidianul „România Liberă” semnala dispariția „Femeii adormite” din parc și regăsirea ei pe un teren viran, la Cocioc. În 1965 același ziar publica o scrisoare a soției sculptorului Dimitrie Paciurea care susținea că autorul întregului ansamblu statuar era Dimitrie Paciurea. Legenda fecioarei de marmură albă, iubită de doi frați, nu mai este cunoscută azi, lângă statuia cu forme voluptuoase nu se află nici o tăbliță explicativă. Tot în Parcul Herăstrău se află Tânără fată la baie (Venus) are o semnătură pe lateral - e posibil să fie vorba de sculptorul francez Henry Louis Le Vasseur (1853-1934) . Tema compoziției a utilizat-o și sculptorul Aleggrin Christophe Gabriel (1710-1795) - „Venus Starting from Bath” - așa cum am scris într-un ecou la un articol al lui @iulianic (vezi impresii). Micuța femeie de bronz strălucește de la atâtea „pipăieli”, trăsăturile nudului sunt foarte fine și plăcute. În Parcul Cișmigiu se află o statuie asemănătoare, o Nimfă de bronz răsărită din mijlocul unui mic lac, misterioasă, un nud de femeie cu privirea lăsată în pământ.

Foarte interesante sunt și basoreliefurile amplasate pe fațada clădirii din strada Sfinților nr. 1, în apropierea Bisericii cu Sibile (datată secolul al XVIII-lea). Cele două basoreliefuri reprezintă două grupuri de nimfe/femei, sumar îmbrăcate, care dansează după ritmul unor fluiere și tamburine. Trăsăturile, coafurile și formele feminine adaugă un plus de frumusețe acestor scene vesele și pline de tinerețe.

Femei „de piatră”, cu forme bine conturate, putem vedea în basorelieful lui Ion Vlad de la Opera Română ce înfățișează un dans de balerini, precum și în persoana celor 4 muze-statui amplasate în firide pe fațada instituției.

Ar mai fi multe asemenea statui ori elemente de arhitectură (cariatide) de semnalat în București. Femeia a inspirat întotdeauna pe artiști, ei străduindu-se să redea cât mai fidel cu putință frumusețea și finețea persoanelor de sex feminin.

Când scrii despre femei, trebuie să îţi înmoi pana în culorile curcubeului şi să presari rândurile cu pulberea de pe aripile fluturilor filozofa Denis Diderot. Nu știu dacă am reușit să adun multicolorul arcului de pe cer ori praful fin al aripilor de fluturi – am încercat doar să aduc în fața Dvs. și acest aspect artistic sub care putem întâlni „femeia” în drumurile noastre prin Capitală.

---

VIZUALIZĂRI: 4210 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI