O plimbare pe Calea Victoriei (I)

TIPĂREȘTE

Cum nu ploua şi temperatura era cât de cât agreabilă ne-am gândit să facem o plimbare. Unde putea fi mai nimerit decât pe Calea Victoriei cu ochii de acum şi amintirile de demult, mai ales că nu ţin minte s-o fi parcurs vreodată cap-coadă?

Câteva cuvinte pentru punerea în temă.

Calea Victoriei reprezintă o sinteză a tot ce a avut şi are Bucureştiul din punct de vedere arhitectonic, economic, politic şi cultural în ultimele patru- cinci secole. Încă din sec. XV-XVI, porţiunea de drum de pământ dintre Cercul Militar şi Piaţa Victoriei se numea Drumul Braşovului şi nu făcea parte din oraş. În continuarea ei, în oraş se găsea uliţa Sărindar (după numele bisericii) cuprinsă între piaţa Naţiunilor Unite (fostă Senatului) şi bul. Regina Elisabeta. Este meritul lui Ctin Brâncoveanu că în 1692 a unit cele două drumuri, le-a pavat cu pardoseală din trunchiuri de stejar şi le-a dat numele de Podul Mogoşoaiei. În curând ajunge principala arteră a oraşului lungă de 2.7 km. Aici s-au construit case şi palate boiereşti, hanuri, prăvălii, birturi şi bănci devenind locul preferat de plimbare al bucureştenilor cu dare de mână. În sec. XIX Podul Mogoşoaiei a fost pavat cu piatră şi în 1882 dotat cu primele felinare cu electricitate în faţa Palatului Regal. Numele de Calea Victoriei i-a fost dat în 1878 ca urmare a luptelor câştigate în războiul ruso-turc şi a declarării independenţei României. Superbele construcţii din care unele rezistă şi azi au fost ridicate în perioada de domnie a regelui Carol I: Palatul CEC, al Poştei (azi muzeul de Istorie), biblioteca Centrală, Ateneul Român, Cercul Militar, clădirea Capşa, hotel Continental, Hotel Capitol. Aceste construcţii au completat tabloul unor palate impunătoare construite în prima şi a doua jumătate a sec. XIX cum sunt palatul Cantacuzino, palatul Romanit, palatul Stirbey, casa Vernescu, casa Cesianu (cazinou), casa Dissescu, casa Monteoru, care erau situate spre capătul de nord al căii Victoria. Perioada interbelică plină de efervescenţă a mobilat Calea Victoriei cu alte edificii:palatul regal în forma de astăzi, palatul Telefoanelor, fostul Teatru Naţional (azi hotel Novotel), teatrul Comedia (azi Odeon), blocurile Adriatica, Banloc, galeriile La Fayette, hotel Grand Boulevard. Calea Victoriei a devenit un spaţiu cultural datorită librăriilor Alcalay devenită Cioflec, a editurii şi librăriei Socec dar şi a vernisajelor din pasajele Macca şi Villagrosse. Cu atâtea palate şi case boiereşti dar şi construcţii îndrăzneţe Bucureştiul a fost gratulat cu numele de Micul Paris. După anii 1950 a început construcţia plombelor în locul clădirilor distruse la cutremurul din 1940 sau bombardate în timpul războiului. Ele sunt blocuri simple cu magazine la parter, la etaje locuind exponenţi ai nomenclaturii de gradul II şi III. După 1990 au apărut câteva blocuri de sticlă şi beton printre monumente istorice şi care sunt total neîncadrate în tradiţia Căii Victoriei. Exemplu este un zgârie-nori al Bancorex cu un amplasament neinspirat alături de cele mai monumentale clădiri ale Bucureştiului. Excepţie fac blocurile înalte din apropierea pieţii Victoria care formează un tot unitar. Şi acum, după aceste câteva cuvinte:

Mână birjar!

Am pornit din piaţa Naţiunilor Unite, pe vremuri a Senatului şi am intrat pe calea Victoriei. Am avut o strângere de inimă când am văzut că intrarea pe cea mai celebră stradă din Bucureşti este flancată de o clădire cu opt etaje, construită în 1928, astăzi într-un hal fără de hal şi decorată cu bulina roşie care o încadrează în clasa I de risc seismic. Aici la nr. 2-4 sunt: palatul Adriatica- Trieste (altul decât blocul Adriatica cu ceas de vis-à-vis de Romarta) şi palatul Agricola- Fonciera, construite în 1926. Străduţa care se face la stânga,strada franceză, se pare că e cea mai veche din Bucureşti. Pe partea stângă după ce am depăşit blocul cu coloane, în apropierea clădirii CEC se afla un imobil somptuos neoclasic cu trei etaje şi mansardă care a aparţinut Societăţii Agricola şi se numea blocul Prager. A nu se confunda cu numele celebrului arhitect Prager. Terenul a aparţinut unui negustor austriac Prager care şi-a construit o casă în 1888. Acum aici se află clădirea Loteria Română. În copilăria mea la parterul blocului învecinat funcţiona magazinul Sora (altul decât cel de la Gara de Nord) şi apoi magazinul Fortuna. Acesta era mai poleit decât umilele Aprozaruri, voind să arate turiştilor străini o faţă mai civilizată a Bucureştiului. În acelaş loc, într-o clădire care nu mai există de mult, a locuit jumătate de secol poetul Ienăchiţă Văcărescu. Am depăşit aceste clădiri şi am trecut de imobilul Palatului CEC şi peste drum Muzeul de Istorie, clădiri de o deosebită valoare istorică şi arhitectonică. Palatul CEC (nr. 13) a fost construit în 1890 după planurile arhitectului francez Gottereau autor al multor clădiri celebre din Paris dar şi din Bucureşti. Faţada este în stil neoclasic, cu un arc înalt sprijinit pe două coloane corintice. Muzeul de Istorie (nr. 12) a fost construit în 1892 şi a costat 3 mil lei aur, finanţat prin acţiuni publice. Din 1900 şi până în 1970 a fost denumit Palatul Poştelor pentru că a găzduit poşta centrală. Este construit în stil neoclasic având ca model palatul poştei din Geneva Este cel mai valoros muzeu din România colecţia din tezaur fiind apreciată la jumătate de miliard de euro. Tot aici, pe segmente se află o copie a columnei lui Traian. Cu câţiva ani în urmă pe treptele palatului a fost amplasată o statuie a lui Traian foarte controversată de bucureşteni. Pe aceeaşi mână cu muzeul de istorie este biserica Zlătari (nr. 12 bis) zidită de Matei Basarab în 1637 şi refăcută sub Mihai Cantacuzino în 1715. A suferit multe stricăciuni la cutremure (în 1940 au căzut turlele) dar de fiecare dată a fost refăcută datorită importanţei sale. Biserica Zlătari deţine o parte din moaştele Sf. Mucenic Ciprian şi este amplasată lângă str. Lipscani care până acum 10-15 ani era principala arteră comercială din Bucureşti. Clădirea Bancorex (nr. 15) cu numele oficial de Bucharest Financial Plaza a fost construită pe terenul rămas viran după demolarea hotelului La Fayette, avariat la cutremurul din 1977. La data inaugurării în 1997 blocul Bancorex era cea mai înaltă clădire din Bucureşti cu H 83 m. Este construit din beton şi sticlă. Are 17 etaje şi trei subsoluri folosite ca parcare pentru 160 de maşini. Suprafaţa desfăşurată este de 30000 mp cu spaţii închiriate pentru birouri. Distonează cu regimul de înălţime şi aspectul de belle-epoque al cartierului şi deşi nu am nicio pregătire în domeniu, susţin că e o zgârietură urâtă pe faţa micului Paris. Se spune ˝omul potrivit la locul potrivit˝, sintagmă care ar trebui aplicată şi imobilelor. Alături de hotelul La Fayette era celebra editură şi librărie Socec, focar de cultură clasică. Prin anii ´30 în locul librăriei Socec s-au ridicat Galeriile Lafayette care se voiau şi reuşeau să le concureze pe cele din Paris. Frumoasele vremii coborau din trăsuri conduse de vizitii în caftane negre de catifea sau din automobile decapotabile de epocă conduse de şofer în livrea şi intrau în Galeriile La Fayette să-şi cumpere un parfum CocoChanel sau Guerlain Mitsouko. După război Mitsouko s-a mai făcut doar în serie mică sau la comandă specială. Comunişţii au schimbat numele decadent în magazinul Victoria (nr. 17) dar populaţia Bucureştiului a spus încă zeci de ani Lafayette. Acelaşi fenomen se întâmplă şi azi cu nume intrate în memoria colectivă deşi au aparţinut epocii comuniste: Moghioroş, Ho Şi Min, Lucreţiu Pătrăşcanu, dr. Petru Groza, Casa Scânteii. Prefectura Poliţiei (nr. 19-21) era o clădire modestă cu un etaj care a fost înlocuită în anii ´30 cu impunătoarea clădire a Miliţiei , actualmente Poliţia Capitalei (nr. 19). Arta Modei, actualmente Casa de Modă Venus (nr. 21) era aspiraţia maximă a oricărei tinere femei ieşită din epoca basmalelor de pe cap şi a pantofilor cu talpă groasă din cauciuc zimţat din anvelope. Faţă de cooperativele cu nume simplu˝ Croitorie de bărbaţi şi femei˝ înghesuite în câţiva mp, aici erau saloane de aşteptare, multe cabine de probă, în aer plutea un miros discret de parfum şi ţigară bună, maistrele veneau după un timp de aşteptare secondate de ucenice care ţineau cutiuţa cu ace cu gămălie şi tu te simţeai un nimic, erai complexată în faţa lor. Aveau şi materiale superbe, unele chiar din RDG şi ştiu că mi-am făcut acolo un mantou cu formă conică, cu guler şal, model preluat din revista Burda. M-a costat un salariu. Vis-a- vis de poliţie este pasajul Macca- Villacrosse construit în 1890. El reprezintă trecerea dintre calea Victoriei spre Banca Natională şi apoi str. Lipscani. Pasajul are două braţe în jurul unui fost hotel pe care proprietarul a refuzat să- l vândă şi bine a făcut pentru că după construcţia pasajului afacerea lui a devenit înfloritoare. Pasajul este acoperit cu ochiuri de sticlă gălbuie care-i conferă un aer retro, sugerând atmosfera unor galerii celebre din marile oraşe europene. Clădirile din pasaj au ornamentaţii de stuc şi la parter mici magazine. La intrarea dinspre Banca Naţională există un portal valoros decorat cu statui cu scene mitologice. În timpul regimului comunist denumirea i-a fost schimbată în pasajul Bijuteria. Într-adevăr într-o clădire enormă cu coloane, cunoscută pe vremuri ca blocul Rosenthal (nr 22-24) astăzi părăsită, la parter era un magazin de bijuterii. Magazinul Rosenthal avea cele mai rafinate servicii de porţelan din România. Orice fată de bună condiţie primea ca dotă un serviciu Rosenthal de 6 sau 12 persoane, după posibilităţile părinţilor. După demolarea magazinului Rosenthal, înainte de cel de al doilea război mondial, statul a cumpărat terenul şi pe o suprafaţă de 2700 mp a construit un bloc cu 8 etaje etaje şi două subsoluri destinat salariaţilor şi pensionarilor BNR. Era dotat cu sală de conferinţe, sală de sport, bufet- cattering şi la parter avea spaţii de închiriat pentru magazine de lux. Aşa se face că acolo, la magazinul Bijuteria ne-am comandat verighete după ce am făcut un periplu pe la toate mătuşile văduve din familie pentru a face rost de aur, un dinte de colo, doi de dincolo, ce vreţi? asta e viaţa. Mi-aduc aminte şi de un magazin cu covoare orientale Djaburov dar nu-l mai pot localiza. Biserica Doamnei se află aproape de inersecţia căii Victoriei cu bulevardul Elisabeta, fiind ascunsă privirilor de blocuri de locuit. A fost ctitorită de doamna Maria, soţia lui Şerban Cantacuzino în jurul anilor 1680. Este importantă pentru că din punct de vedere arhitectonic adoptă un stil de trecere de la epoca Matei Basarab la cea a lui Ctin Brâncoveanu. Planuri urbanistice hidoase şi autorizaţii de construcţii dubioase au încorsetat această biserică între blocuri anonime. Urmează câteva clădiri mai puţin interesante construite înainte de 1940 şi am ajuns la intersecţia cu bdul regina Elisabeta, fost 6 Martie. Pe colţul din drepta era magazinul Compescaria care avea la etaj un restaurant cu preparate de peşte. La parter puteai cumpăra icre de Manciuria vrac din lighean şi dacă aveai noroc, te făceai şi cu o lămâie. Pe colţul din stânga se află hotelul Bulevard, astăzi în renovare. Hotelul de lux a fost construit în 1870 de omul de afaceri Herdan (acelaş cu moara Herdan). Hotelul avea apă curentă, electricitate, calorifere şi satisfăcea exigenţele celui mai select client. La parter erau săli de expoziţie, restaurant franţuzesc şi librăria Alcalay, preluată de Remus Cioflec care a editat volumele de culturalizare˝ biblioteca pentru toţi˝. Ţin minte că la împlinirea vârstei de 10 ani,în 1945 cum se încheiase pacea, tata m-a dus la librăria Cioflec şi mi-a cumpărat un glob pământesc. ˝ Luaţi-l acum, până nu se schimbă tot˝ i-a spus vânzătorul tatei cu subînţeles. Nu am priceput ce a vrut să spună decât peste câţiva ani când au apărut unele state noi, altele şi-au câştigat independenţa, altele au pierdut teritorii, cum e şi cazul României. După naţionalizare, librăria Cioflec a devenit Librăria Academiei.

Am ajuns la intersecţia căii Victoria cu bul. Regina Elisabeta fost 6 Martie. În stânga apare Cercul Militar, în dreapta Romarta Copiilor, mai departe Palatul Telefoanelor dar până acolo, o panglică aglomerată cu maşini şi troleibuze, bulevardul regina Elisabeta pe care urma să-l traversăm.

---

VIZUALIZĂRI: 4197 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI