La pas prin Brașovul vechi (II)

TIPĂREȘTE

Zona Șchei sau acasă la Juni și Cetățuia

Așadar, după cum am promis, continuăm plimbarea noastră prin Brașovul vechi, cu zona Șchei . Șcheiul este un cartier al Brașovului, mai degrabă cu aspect rural, cu case mici și înguste așezate de-a lungul unor străduțe la fel de înguste. Se spune că aici au locuit în general românii, sașii fiind mai mult în interiorul cetății.

Pe vremuri, locuitorii din Șchei, apărau cetatea, dar ulterior în perioada feudală, când s-au ridicat bastioanele și zidurile cetății, până în zona Poarta Schei și Poarta Ecaterina, populația din Șchei, a rămas în afara cetății.

Denumirea de schei vine de la cuvântul scheau, adică cartiere de credincioși de rit slavon (se crede că au venit și o mare parte de bulgari, muncitori veniți la construcția Bisericii Negre). De aici cumva denumirea în limba maghiară pentru Șchei-Bolgárszeg .

Zona Șchei se întinde până la Pietrele lui Solomon , o zonă superbă, sălbatică, dominată de stânci înalte ale Masivului Postăvarul. Legenda spune că numele vine de la regele maghiar Solomon, ce fugea din calea dușmanilor și urmărit fiind, a sărit cu calul peste valea ce desparte stâncile înalte, iar dușmanii necunoscând locul și-au găsit sfârșitul în adâncul văii. Valea pomenită este acum frumos amenajată pentru grătare, locul este mult căutat atât de brașoveni, pentru recreere dar și de alpiniști pentru escaladă. Deasemenea de aici pe un drum frumos amenajat se poate ajunge și în Poiana Brașov (vezi impresii). Aerul este aici bogat în oxigen, atmosferă ionizată negativ, cu proprietăți curative.

În fiecare an, de Duminica Tomii, alaiul de Juni, începe parada și o termină aici cu un maial, cele șapte grupuri de juni petrec până seara târziu în această frumoasă zonă. Există și transport în comun până aici la Pietrele lui Solomon, ce pornește de la Livada Poștei sau chiar din gara Brașov (linia 50 și 51).

Acum să vă povestesc plimbarea noastră ce continuă din zona Poarta Șchei, străbatem parcul Gheorghe Dima , pe lângă statuia lui Ciprian Porumbescu , admirăm porumbeii de pe alee, dar și platanul cel mai bătrân din Brașov, de câteva sute de ani. Trecem prin fața Bisericii Reformate , apoi ieșim pe strada Șirul Gheorghe Dima și peste drum este casa memorială Gheorghe Dima. De aici o luăm încet spre căsuțele vechi, înșirate pe strada îngustă, Constantin Brâncoveanu , cu trotuare foarte înguste, încât abia încape câte o persoană. Multe case frumoase, cu o arhitectură deosebită, de început de secol XX, sau chiar XIX, cu statuete și diferite ornamente, cu gemulețe mici, pe partea dreaptă câteva străduțe lăturalnice, str. Nisipului de Jos ,

După Iniște , trecem prin fața unei clădiri impunătoare din sec. trecut, monument istoric, acum grădiniță cu program prelungit. O altă străduță laterală Fântâna Roșie , apoi o clădire imensă ca un fost conac face distincție între celelate clădiri mai mici, apoi ajungem în Piața Unirii . Pe vremuri până în 1944 se numea Piața Prundului , iar numele venea de la prundișul adus de ape de la Pietrele lui Solomon.

Cea mai veche clădire din piață este Casa Barac , aflată în stânga bisericii Sf. Nicolae, o clădire construită în stil brâncovenesc, iar numele vine de la poetul iluminist Ioan Barac, dascăl, editorul primului periodic brașovean (1837), dar și traducător al lui William Shakespeare.

În piață găsim și statuia soldatului necunoscut, ridicat în 1939 de Reuniunea femeilor române, în memoria eroilor din primul război mondial, cu inscripția ,,Recunoștință dezrobitorilor de neam” . Cea mai impozantă clădire din piață este Palatul Bisericii , la nr. 1, lângă biserică, pe locul fostei case Cepescu. În centru tronează Troița Căpitanului Ilie Birt , ridicată în 1738, iar capela ce adăpostește crucea este pictată în maniera sec XVII, înfățișând scene biblice, cu texte religioase, iar crucea de piatră este inscripționată cu litere chirilice. Magazine de jur, împrejur, restaurante, un hotel și multe străduțe ce pornesc în toate direcțiile. F

ără îndoială că una din cele mai frumoase și cunoscute obiective turistice din Piața Unirii, este Catedrala Sfântul Nicolae și Prima Școală Românească , spun de ele împreună pentru că n-ai cum să vezi una și cealaltă nu, în primul rând pentru că se află apropiat în aceeași curte și au o istorie împreună. Biserica Sfântul Nicolae, domină prin măreție toată piața, ca și așezământ datează din 1292, dar ca și zidire din piatră s-a început în anul 1495, de localnici cu ajutorul lui Neagoe Basarab , domnitorul Țării Românești. La începuturi biserica a fost ridicată în stil gotic, apoi s-a făcut transformarea în stil baroc. Mulți domni și boieri au făcut donații pentru înzestrarea bisericii. Multe personalități sunt îngropate aici în cimitirul bisericii, dintre ei voi aminti doar de Nicolae Titulescu .

Cam pe vremea construcției bisericii se ridica și prima școală românească, pentru ca apoi prin 1760 să fie reclădită și se mai adaugă un etaj în stil baroc. Din anul 1559 limba de predare este româna, apoi între 1556-1588, diaconul Coresi , tipărește primele manuscrise și cărți în limba română. Mai apoi clădirea din piatră este definitivată în 1597. Preoții care au slujit aici la biserică și-au adus contribuția la patrimoniul culturii și limbii române literare, a primelor cărți de gramatică. Directorul, părintele Vasile Oltean se ocupă de mulți ani, de peste 45, de buna funcționare a muzeului primei școli, cu multă dăruire sufletească. În jur de 4000 de cărți valoroase și peste 30 000 de documente importante constituie o zestre impresionantă a muzeului.

Una din cele mai apreciate săli a muzeului, Sala de clasă Anton Pann , alături de Sala Diaconu Coresi , am văzut-o încă din primii ani de școală. Îmi amintesc ce mult m-a emoționat. Îmi spuneam, uite băncile de lemn sunt aproape ca cele de la noi, la școală. Acolo în fața muzeului, tronează statuia lui Diaconu Coresi, masivă, din piatră, lucrată de sculptorul Ion Meiu . Dar odată ajunși acolo, o să vedeți cât de frumoasă e curtea, biserica e înconjurată de flori, brazi, băncuțe pe care te poți odihni, o liniște care te îndeamnă la reculegere. Am mers și în curtea din spate, multă verdeață, clădiri auxiliare, am văzut în stânga, clădirea Junilor Roșiori , apoi am dat un ocol bisericii și acolo am găsit un fel de foișor unde erau clopotele, imense.

După ce am vizitat aceste obiective, am pornit ușor pe străduțele înguste, cu piatră cubică, la deal, am admirat căsuțele mici, aproape fiecare inscripționată cu plăcuța de monument istoric. Am mers pe una din străduțele care îmi aduc aminte de anii trecuți când veneam destul de des pe aici la niște bune cunoștințe, acum nu mai sunt cu noi, aproape totul e neschimbat. Parcă aici timpul s-a oprit în loc, am senzația că multe din case au aceleași culori, foarte puține sunt renovate, adaptate vremurilor moderne, mă refer la tencuială decorativă sau geamuri termopan, cred că de fapt nici nu este permisă schimbarea. Cele mai multe păstrează culorile gri, galben, verde, bej. Aceleași acoperișuri roșii, cu țigle de tip vechi, porți de lemn. Pe aceste străduțe trebuie să mergi tot pe stradă, căci și dacă au trotuar, el e foarte îngust. Strada cu amintiri e foarte în pantă, iarna era o adevărată aventură... Îmi aduc aminte că îi întrebam pe ei, fiind și în vârstă, cum reușiți iarna? Cum... cu greu! Am revăzut și casa, o, ce amintiri... Nu am mai fost pe aici de cca 15 ani. Uitându-te în susul străzii vezi dealuri verzi, cu câte o casă, ici, colo, parcă aruncate pe câte un deal. Ce frumos! :) Toate casele în această zonă au grădinile, în spate, terasate, pe diferite nivele.

Când ne întoarcem, vedem Tâmpa, cu turlele bisericii Sfântul Nicolae, în zare se vede și Biserica Neagră. Apoi coborâm niște scări, o scurtătură și o luăm pe o altă alee, la fel de îngustă, aici nu mai este trotuar. Pe strada Căpitan Ilie Birt , apoi Pe Tocile , circulă autobuzul. Dacă aveți ocazia să mergeți cu el, o să vedeți că e cam ca prin sătucele din Grecia. Ai senzația că nu încape și totuși... Oricum obloane nu prea se deschid în exterior... nu e loc de ele. De veniți în Brașov și aveți timp, alocați-vă câteva ore pentru această zonă, e o încântare. Dar bine ar fi să o faceți la pas...

Noi am umblat în sus și în jos, de-a latul, de-a curmezișul, am văzut sau revăzut anumite locuri, am admirat porumbeii, ne-am odihnit puțin pe băncuțele din piață, apoi am luat-o din nou, pe o străduță pe care n-o știam, din spatele bisericii, chiar din curte se poate ieși, ce ne-a dus pe lângă Liceul Andrei Mureșanu , exact în strada Prundului , am trecut pe lângă Spitalul de Neurologie , Colegiul Andrei Șaguna și iată-ne din nou la Poarta Șchei. Nu am coborât pe străzile mai circulate, am luat-o pe cele lăturalnice, care se deschid de obicei în câte o piațetă, ajungem aproape de Biserica Neagră, acum o vedem din alte unghiuri, ce necesită a fi fotografiate.

Mi se pare interesant că ori de câte ori ajung aici, (și am fost de câteva ori, nu puține), mai descopăr ceva, un detaliu, o chestie, ceva, facem deci iarăși poze, apoi ieșim în Piața Sfatului, plină ochi de turiști azi, mai fac o poză cu fațada Palatului Czell, iar de acolo alegem să o luăm nu pe strada Republicii, care era foarte aglomerată, ci prin Piața Enescu , e o intrare chiar de lângă Biserica Sfânta Adormire a Maicii Domnului . Această piață se numea pe vremuri Piața Rozelor sau Rosenanger , de la trandafirii care se întindeau aici pe prundiș. Acum este un restaurant cu același nume, care reînvie tradițiile culinare săsești, cu mese în exterior dar și în interior.

Nu am zăbovit mult și am ieșit în strada Michael Weiss , foarte liniștită, cu terase pe o parte și alta, pavată cu piatră cubică, tot pietonală, iar în stânga dă exact la Catedrala Catolică Sf. Petru și Pavel de pe Mureșenilor. Am intersectat-o pe lângă terasa restaurantului Prato și am ajuns în piațeta din spatele hotelului Aro Palace , pe strada Sfântul Ioan , am trecut prin fața bisericii franciscane cu același nume, o altă stradă liniștită, departe de vacarmul turiștilor, apoi ne îndreptăm spre Republicii, mai precis la capătul ei, trecem pe lângă Modarom, traversăm parcul central N. Titulescu, iar de acolo văd deja treptele spre Cetățuie . Chiar din fața primăriei, de pe N. Iorga, pe lângă Liceul de Muzică, sunt treptele care duc la cetate.

Ne bucurăm de umbra oferită de copacii bătrâni, care strejuiesc ca niște falnici gardieni, apoi după câteva minute, ajungem la prima stradă, văd o casă superbă, veche, înaltă, acoperită pe jumătate de glicină, fac câteva poze și când vreau să merg mai departe soțul îmi spune să îl urmez.

Ah, uitasem, de când nu am mai fost pe aici, de cca 5-6 ani, sunt niște scări imediat lângă casa cu glicină, atenție, nu e nici un marcaj, iar străduța cu treptele e foarte greu depistabilă, parcă ar fi parte a unei curți. Străduța cu scările e mai îngustă decât strada Sforii, se urcă cam 5 minute, după primul rând de trepte, ajungem la prima stradă, panorama orașului e wau, fac primele poze, mai urcăm un rând de trepte și ieșim la strada Maior Cranța , care duce la cetate, proaspăt asfaltată, încă mirosea a bitum, iar de aici mai sunt cam 5-6 minute. Sigur se poate veni și pe drum, e mai lung, dar sunt case superbe, de la început de secol XX, cu o arhitectură frumoasă, cu tot felul de statuete cocoțate pe acoperiș, noi însă am urcat mai repede. Cetățuia de pe Strajă sau Dealul Cetății , a fost de-alungul istoriei un punct de apărare important, chiar dacă era situat în afara cetății Brașovului.

Încă din sec XV aici era un turn de veghe, datorită poziției privilegiate, de pe dealul care pe vremuri se chema Straja și de unde vedeai orașul în toate direcțiile, apoi în 1524 se mai construiește un bastion de lemn cu patru turnuri. A suferit apoi distrugeri, incendii, iar prin 1625 este reclădită din ziduri de piatră. În timpul scurs de atunci cetatea a servit ca depozit, cazarmă pentru plăieși, închisoare, depozit pentru Arhivele Statului până în 1975, iar în 1981, după o restaurare, a fost redată circuitului turistic. Noi am ajuns însă la cetate și am descoperit că este închisă, fără explicații. :(

Puțin dezamăgiți, am pornit de jur-împrejur, pe aleea pietruită, având în toate părțile panorame minunate cu Brașovul vechi, cu cel nou, cu cartierul Bartolomeu , cartierul Belvedere , imagini de vis, de care se poate bucura orice mânuitor al unui aparat foto. Când am fost în urmă cu câțiva ani, am găsit cetatea deschisă, îmi aduc aminte cum fiul meu, mult mai mic atunci s-a bucurat să vadă cavalerii luptându-se. Era și un restaurant pe terasa cetății, unde am servit ceva de-ale gurii. Mai căutând pe net, am văzut că până și această cetate a fost revendicată de cineva, poate ăsta o fi motivul închiderii... Oricum nu renunțați să vedeți cetatea, se poate face o plimbare plăcută în jurul ei, iar priveliștea vă taie răsuflarea.

Cu sufletul încărcat de atâta frumusețe, de natură, de verde, cu Tâmpa pe de o parte, cu turle de clădiri și biserici, pe de alta, cu blocuri înalte, pe partea orașului nou, am plecat de pe deal, am coborât tot pe acele scări, dar ne-am dus în partea opusă, pe strada Mihai Eminescu , chiar pe lângă Biserica Ortodoxă Buna Vestire .

Am ajuns astfel pe strada Lungă , o stradă frumoasă și lungă, după cum spune și numele, care duce în cartierul Bartolomeu, cu case foarte vechi, cele mai multe au pe fațadă sculpat sau pictat anul construcției. Pe dreapta clădirea Mielul Alb , acum farmacie, pe vremuri han și mai apoi restaurant, o clădire din sec. XIX, iar peste drum la nr. 5 era hotel București , cel mai mare din oraș, inițial La Cerbul de Aur , clădire în care a poposit Alexandru Ioan Cuza . Doar gangul de acces mai există acum, dar e superb și o plăcuță pe clădirea de azi pomenește de marele domnitor.

Cu gândul că nu v-am plictisit prea mult, cu această reîntoarcere în timp, vă las să vedeți pozele, care sper să completeze ceea ce eu n-am reușit.

---

VIZUALIZĂRI: 1974 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI