Pe urmele străbunilor în Dobrogea de Nord (I)

TIPĂREȘTE

Totul a început într-o seară fierbinte din vara trecută, cu televizorul vorbind singur în timp ce-mi făceam de lucru prin casă. La un moment dat, ceva m-a făcut să apăs butonul telecomenzii şi să dau sonorul mai tare: era un reportaj despre vestigiile arheologice ale Dobrogei. Locuri care se aflau la doi paşi de oraşul unde m-au aruncat ale vieţii valuri (Galaţi), dar de care abia dacă auzisem până acum, în timp ce-mi căutasem fericirea turistică pe meleaguri mult prea îndepărtate…

Hotărâtă să recuperez cât mai repede timpul pierdut, am început să organizez o mini-expediţie întru re-descoperirea vechilor cetăţi nord-dobrogene. Vara începuse de mult, zilele de concediu fuseseră deja atent arvunite, aşa că nu ne mai rămânea decât să ne mulţumim cu un sfârşit de săptămână, pe cât posibil la început de toamnă, căci vremea bună mi se părea esenţială pentru reuşita acestui demers. Am stabilit ca localizare în timp primul week-end din septembrie. Am luat Google-ul şi hărţile la puricat şi mi-am făcut un traseu aproximativ, care includea vreo 15 locaţii; eram conştientă că nu aveam să le acoperim pe toate, dar… mai bine să fie, să avem de unde alege. (Îmi pare rău că am pierdut „harta” desenată pe un A4, era tare simpatică!).

Cazarea trebuia să fie musai într-o pensiune-ceva care să se asorteze cât mai bine tematicii excursiei. M-am gândit iniţial la Jurilovca, am găsit vreo 4-5 pensiuni, am scris mailuri, doar una mi-a răspuns, din păcate însă defavorabil. Tot răul spre bine, căci mi-am continuat săpăturile şi am dat în Enisala de o căsuţă tradiţională dobrogeană, cu doar 2 camere, cu sau fără mese incluse, pe care puteam s-o închiriem în totalitate la un preţ mai mult decât decent. Frecat mâinile, sunat proprietara, transferat un avans modic şi… aşteptat să treacă vremea!...

Şi vremea nu s-a lăsat prea mult rugată, şi a trecut, şi iată că a venit după-amiaza de vineri, când, după ce ne-am adunat de pe la trebile noastre (mai mult eu şi cu Tati, căci copiii încă îşi savurau ultimele zile de vacanţă), ne-am aruncat vreo 2-3 boarfe într-o valijoară, ne-am urcat în maşină şi am purces la drum. Am parcurs repejor cei aproximativ 20 km care ne despart de oraşul vecin şi prieten, Brăila, şi, imediat după indicatorul de intrare în localitate, am virat stânga spre bac. Pentru 21 RON, maşinuţa noastră, împreună cu şoferul ei (Tati) a primit dreptul de a traversa Dunărea, iar pentru încă 1,5 RON de căciulă, şi restul tribului, format din Mami (moi), Isteţica şi Băieţel. Pe bac, am reuşit să ne introducem deja în atmosfera de vacanţă, lucru care ne iese din ce în ce mai bine… Dunărea curgea liniştită la vale, „fără nici o supărare”, vorba cântecului, vegheată de câţiva pescăruşi gălăgioşi, iar soarele risipea norii care se adunaseră la un moment dat pe la prânz, spărgându-se în mii de diamante pe suprafaţa apei…

După debarcare, am lăsat în urmă câţiva copii scăldându-se la mal şi vreo doi cai păscând liniştiţi în peisajul bucolic, am făcut dreapta spre Măcin, pe care l-am străbătut cu ochii după vreun indicator care ne-ar fi putut îndruma spre Cetatea Arrubium, nu că am fi vrut să o vizităm acum, ne grăbeam să ajungem „La bunica, la Enisala”, dar poate la întoarcere… N-am văzut nici un indicator, am gonit mai departe, urmând parcursul DJ229, admirând domoalele coame ale Munţilor Măcinului, devenite un spectacol în aur şi aramă sub ultimele raze ale soarelui de sfârşit de vară! Nu ştiu de ce, dar în Dobrogea inima mea îşi încetineşte ritmul, timpul aproape că se opreşte în loc, de parcă m-am născut cândva, foarte demult şi clipa sfârşitului meu ar tinde către infinit, undeva, în viitor… Poate din cauză că spaţiile sunt largi, că muntele se topeşte în permanenţă în şes şi şesul se transformă în munte în goana cailor-putere, că istoria pare prezent şi ziua de azi pluteşte imponderabil între cea de ieri şi cea de mâine…

Atunci când frumuseţea apusului a devenit insuportabilă, ne-am oprit câteva minute pe marginea drumului să ne umplem sufletele de culori şi să ascultăm cântecul vântului tăindu-se în ciulinii înalţi… Am pornit apoi mai departe şi, după ce am depăşit localităţile cu iz lipovenesc Slava Cercheză şi Slava Rusă, am făcut stânga spre Enisala, ghidaţi de „inspirata” Helga (aşa o cheamă pe GPS-a noastră, pe majoritatea le cheamă Ioana, dar a noastră e mai cu moţ… nemţesc!) fără emoţii, deoarece drumul asfaltat părea să continue la infinit! fals însă, după câteva sute de metri asfaltul s-a terminat şi au urmat vreo 6-7 km de drum de macadam de care Tati şi azi îşi aminteşte cu un oarece cutremur… Plus că se impunea s-o sunăm pe doamna Paraschiva, proprietăreasa căsuţei, să ne îndrume şi semnal la telefon-ioc! Dar există un Dumnezeu al drumeţilor şi, ca ieşiţi dintr-o gaură neagră, am răsuflat uşuraţi când am văzut primele luminiţe ale satului şi când telefonul a prins a suna…

Despre căsuţa bunicii o să vă povestesc altădată, pe îndelete, căci merită. Pentru moment, trebuie să mă mulţumesc doar a vă spune că ne-am luat camerele în primire, am degustat bucatele delicioase pregătite de gazde special pentru noi, alături de un pahar de vin parfumat, am mai stat puţin la taclale, apoi am adormit cu gândul la şopârliţe diafane strecurându-se printre vechi pietre încinse de soare…

A doua zi dimineaţa, după un mic-mare-dejun servit nu chiar cu noaptea-n cap, că nu e genul nostru, am pornit să căutăm „pietroaiele” (da, prietene Dabatoare, şi Tati le zice tot ca mata). Direcţia Jurilovca şi, imediat ce am ieşit din Enisala, am şi zărit mândra cetate cu acelaşi nume tronând maiestuoasă pe un deal undeva în stânga. Dar, de emoţie (a se citi „de gură-cască”), am reuşit bineînţeles să ratăm drumul care ne-ar fi dus acolo! Nu-i bai, las’ că mergem mai departe, vedem întâi Orgame şi ne oprim la Enisala la întoarcere…

Până la Jurilovca sunt vreo 15 km, iar drumul asfaltat impecabil însoţeşte la oarece distanţă ţărmul lacului Razelm. După intrarea în localitate, există un indicator care te îndrumă s-o coteşti în stânga şi s-o ţii tooot înainte vreo 7 km în scopul declarat de a accesa vestigiile Cetăţii Orgame/Argamum. Şi aceşti 7 km sunt relativ asfaltaţi, dar cu siguranţă că asfaltul cu pricina a cunoscut şi vremuri mai bune. Însă peisajul… Peisajul! … Priceless! Vântul frământa apele argintii ale lacului, pe care săbii înalte de stuf încercau să-l apere de privirile noastre indiscrete; prin geamul deschis al maşinii pătrundeau miresmele delicate de flori de câmp şi de ierburi arse de soare, ca şi ţârâitul subţire şi discret al miilor de gâze…

După ce asfaltul s-a terminat, am mai înaintat puţin pe drumul de pământ, apoi am tras maşina oleacă mai hacana, lângă o gospodărie ţărănească ce părea părăsită şi lângă un panou care ne oferea câteva informaţii despre căutata cetate. Ne-am continuat expediţia pe jos şi, după vreo 10 minute de mers pe o potecă prăfuită, am ajuns la o mică plajă de pe malul lacului, unde doi tineri chiar se prăjeau la soare. Poteca urca în stânga şi promiţătoare ruine se profilau la orizont…

Cetatea Orgame este prima aşezare de pe teritoriul României atestată într-un izvor scris! Ha! Aşa-i că nu prea se ştie chestia asta? De fapt, reprezintă informaţia pe care o auzisem la TV şi care mă motivase să pornesc pe urmele argonauţilor, în căutarea lânii de aur, căci numele legendarilor cavaleri s-ar putea lega, prezentând oarece similitudini, de numele cetăţii. Se pare că aceasta a fost ridicată de colonişti greci din Asia Mică în sec. al VII-lea î Chr, pe locul unei vechi aşezări provenind din epoca bronzului. Multă vreme s-a crezut că cea mai veche cetate grecească de pe teritoriul ţării noastre ar fi Histria, dar sunt istorici care amplasează Orgame cam cu 100 de ani înaintea vecinei sale mai sudice şi mai bine cunoscute. Să ne amintim că prin acele vremuri lacul Razelm era un golf al Mării Negre, pe care îl chema Halmyris, iar promontoriul pe care se ridica mândra cetate, numit mai târziu şi până în zilele noastre Capul Doloşman, îi oferea acesteia o importanţă strategică de excepţie.

După cucerirea romană, numele cetăţii s-a schimbat în Argamum, aceasta continuând să se dezvolte timp de vreo 5-6 veacuri. Decăderea ei se leagă mai puţin de un capriciu istoric, cât de unul geologic, care a făcut ca depunerea de aluviuni să colmateze deschiderea golfului în mare şi astfel să se formeze lacul Razelm. Exclusă de pe o importantă rută comercială şi militară care lega Bizanţul de Cetatea Albă, Argamum a decăzut rapid, fiind acoperită încetul cu încetul de valuri de pământ, ca şi de valuri de uitare… Este meritul istoricului Vasile Pârvan ca, prin 1920, să localizeze vechea cetate Argamum, pomenită de cronici, pe malul Lacului Razelm, pe Capul Doloşman. Săpăturile arheologice au început nu după multă vreme (se vede treaba că România îşi găsea mai uşor resurse financiare pentru istorie şi adevăr pe acele vremuri…). Au fost scoase la lumină porţiuni de ziduri, 4 biserici paleocreştine, ca şi cel mai vechi mormânt grecesc din bazinul pontic (jumătatea sec. al VII-lea î Chr); de asemenea, tot felul de artefacte, ca bucăţi de ceramică, obiecte din metal şi sticlă, ca şi câteva dintre celebrele „vârfuri de săgeată”, nişte precursoare ale monedelor, confecţionate din bronz, cu rol de obiecte de schimb. Cercetările arheologice au fost zădărnicite de începerea celui de-al doilea război mondial, dar s-au reluat prin anii 60. Bună parte din cetate este încă sub pământ, se pare că ceea de vedem noi azi reprezintă doar „glazura” tardivă, romană, ridicată peste fortificaţiile greceşti.

Ne-am plimbat şi noi printre pietre şi ierburi, cu vântul în plete, preţ de un timp care nu poate fi măsurat cu măsurile obişnuite, ascultând când şoaptele străbunilor, răzbătând din adâncuri, când mugetul valurilor care se izbeau furioase în promontoriu. Turişti nu erau prea mulţi, nu mi-a fost prea greu să-mi imaginez corăbiile încărcate cu miere, vin, ulei sau peşte sărat ancorând în micul port al cetăţii sau preoţii îmbrăcaţi în straie fluide înălţându-şi rugile către cer…

Întorşi la maşină, am urmat drumul înapoi spre Enisala, nu înainte de a ne fi rătăcit un pic în mod voit pe străduţele Jurilovcăi, admirând casele cu cercevele albastre şi acoperişuri de stuf, cu grădini pline cu flori de toate culorile. Cetatea Enisala ne-a fascinat privirile încă din depărtare şi, de data asta, am fost atenţi şi am apucat să facem la timp dreapta, în direcţia sa. Cetatea Enisala este una dintre cele 22 de cetăţi româneşti (dar singura din Dobrogea) care beneficiază de promovare turistică în cadrul unui proiect finanţat din fonduri europene, desfăşurat în perioada 2009-2013 pe numele său „Cavaler în ţara mea”. Ca urmare, drumul de acces la cetate, în lungime de vreo 2 km, a fost impecabil asfaltat şi, la poalele dealului pe care se înalţă mândrul edificiu a fost amenajată o parcare destul de încăpătoare. Din parcare, am urcat încă vreo 500 m pe o alee asfaltată şi ea până la baza cetăţii, unde era improvizată o tarabă unde un nene vindea bilete (nu mai ştiu preţurile, dar modice), precum şi oarece suvenire.

Există şi un panou informativ, desigur, dar cam jumulit, săracul; probabil că în vremurile lui de glorie trona mândru cocoţat pe un stâlp, dar acum noi l-am găsit pe jos, sprijinit între pietre, să nu cadă. Cetatea s-a numit iniţial Pambola sau Bambola, nume dat de negustorii genovezi care au ridicat-o pe locul unei vechi aşezări getice, ulterior bizantine, după ce în sec. al XIII-lea obţinuseră monopolul comerţului pe Marea Neagră în urma tratativelor pe care le-au încheiat cu despoţii din familia lui Dobrotici. Fortificaţia avea 8 turnuri de apărare şi ziduri înalte de peste 10 metri, iar amplasarea sa pe un deal stâncos, înconjurat aproape în totalitate de ape, o făcea (aproape) de necucerit. Vă amintesc că pe vremea aceea lacurile Babadag şi Razelm erau unite şi reprezentau de fapt un golf al Mării Negre, astfel încât Enisala era un bastion de apărare atât a drumurilor terestre, cât şi maritime.

Numele ei a apărut prima dată într-o cronică din sec al XV-lea, în contextul în care cetatea fusese cucerită de Baiazid I în campania din anii 1388-1389. Turcii au denumit locul pe limba lor: Yeni Sale, în traducere liberă Satul Nou. În 1396, Mircea cel Bătrân a cucerit nordul Dobrogei şi, împreună cu el, şi Cetatea Yeni Sale, incluzând-o în sistemul defensiv al Ţării Româneşti. Sultanul Mehmet I o recucereşte şi instalează în ea o garnizoană otomană, dar vremurile de glorie ale Enisalei încep să apună încet-încet pe măsură ce lacurile Razelm şi Babadag se separă între ele şi amândouă de mare.

E destul de greu să-ţi imaginezi în zilele noastre, privind unicul turn conservat şi vestigiile zidurilor de apărare, măreţia trecută a edificiului. Vizita în interiorul fortificaţiei nu ne-a luat prea multă vreme şi pe mine, una, nu m-a atins aşa cum a făcut-o precedenta Orgame. Mai mult mi-a plăcut perspectiva „din avion” asupra dealurilor terasate, a podişului şi a lacului Babadag! De vis!

Următoarea oprire am făcut-o nu prea departe, în centrul satului Enisala, la „Gospodăria ţărănească conservată in situ”, aflată pe drumul care străbate localitatea, pe partea stângă cum te duci spre Babadag şi semnalizată corespunzător. O curte plină de milioane de flori şi gâze zumzăitoare, o fântână lângă poartă, o căsuţă-Cenuşăreasă în faţă şi o casă-Regină în dreapta, văruită în alb, cu cercevele albastre, cu pridvor şi fronton triunghiular alcătuind o dantelă în lemn, vopsită în albastru şi roşu… Complexul aparţine de Institutul de cercetări eco-muzeale din Tulcea, se vizitează zilnic, mai puţin luni şi marţi, între 10 şi 18, contra unui tarif modest: 4 RON de adult şi 2 de copil; dacă vreţi să pozaţi, trebuie să mai scoateţi de la teşcherea 10 RON, iar pentru filmat, încă 30. Există o doamnă drăguţă care vă eliberează biletele şi care vă însoţeşte pe parcursul vizitei, oferindu-vă o sumedenie de explicaţii interesante.

Complexul se vrea (şi reuşeşte cu brio!) a re-crea o gospodărie tradiţională dobrogeană completă, adunând – urma să vedem – într-o singură incintă, toate meşteşugurile zonale. Vizita a început cu „casa mică”, formată dintr-o singură încăpere, destinată bătrânilor casei şi activităţilor de zi cu zi, mai ales pe parcursul verii. Podelele sunt acoperite integral cu preşuri ţesute, o carpetă înconjoară pereţii ca un brâu la mijlocul distanţei dintre duşumea şi tavan, iar partea de sus a acestora e decorată cu frumoase ştergare brodate. Piesele de mobilier sunt simple şi utile: un pat acoperit de laviţă, o ladă de zestre pictată cu flori albastre, o vatră de gătit, dar şi încălzitoare în nopţile lungi de iarnă.

Am traversat curtea plină de flori şi am pătruns în „casa mare”. N-am zăbovit prea mult la umbra bine-cuvântată a prispei, ci am păşit în tindă, decorată şi ea cu ţesături tradiţionale; ne-a întâmpinat „bebeluşul” casei, dormind cuminte într-un leagăn de lemn. În dreapta, într-o bortă, cuptorul de pâine, care îndeplinea şi funcţie de sobă. Planul casei era identic cu cel al căsuţei în care ne cazasem: din tinda centrală se fac cele 2 camere, de-o parte şi de alta. Cea din stânga se cheamă „casa”, servind membrilor familiei, iar cealaltă este „casa frumoasă”, cum ar veni camera de oaspeţi. Am remarcat în amândouă paturile de scândură, mai mult late decât lungi, în care membrii familiei dormeau „de-a latul”, unul lângă altul, fără fiţe şi fasoane. Cearşafurile sunt din in şi bumbac, carpete de lână acoperă în mare parte pereţii, având rol decorativ, dar şi de încălzire, icoanele sunt încadrate de ştergare din borangic brodate cu motive a căror simbolistică nu e greu de priceput: bărbaţi călare plecând la oaste, femei aşteptându-i, lebede, orătănii din bătătură, flori şi frunze.

Ieşim în pridvor şi doamna muzeograf ne mai descoperă o încăpere a casei-regină, cu rol de bucătărie de iarnă şi de cămară. Aceasta adăposteşte şi războiul de ţesut.

Urmează apoi anexele: grajdul, şopronul şi hambarul, în prezent amenajate a expune tot felul de unelte şi maşinării folosite în gospodăriile dobrogene. Practic, toate meşteşugurile mai vechi sau mai noi sunt reprezentate: pescuitul, albinăritul, tâmplăria, brutăria, dogăria, vinăria (!) şi altele de care probabil am uitat. Mi-a plăcut în mod deosebit o colecţie de căruţe dobrogene pictate, şi în special aceea folosită pentru plimbările la zile de sărbătoare.

Pe latura din spate a casei mari se află un imens spaţiu de depozitare numit „chiler”. Tot în această zonă se poate admira de aproape acoperişul de stuf, care coboară în pantă abruptă până la nivelul înălţimii unui om. Din loc în loc, descoperim cuiburi de păianjeni şi doamna muzeograf ne povesteşte că aceştia sunt vajnicii apărători ai acoperişului, halind toate ignorantele de gâze care ar intenţiona să ronţăie stuful. Respect, păienjeneilor!

Nu plecăm fără să dăm o raită şi pe la coteţul găinilor, magistral împletit din răchită, ne luăm rămas-bun de la doamna ghid şi, răsuflând mulţumiţi, ne reocupăm locurile din maşină. Ne îndreptăm spre Babadag, unde ni se va proba faptul că socoteala din târg nu se potriveşte totdeauna cu cea de acasă… Dar să nu anticipăm!

Rog webmaster-ul a ataşa următoarea ilustraţie muzicală:https://www.youtube.com/watch?v=ppplvt4J0vI

---

VIZUALIZĂRI: 3306 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI