Spre Deltă, prin labirintul trecutului şi prezentului dobrogean

TIPĂREȘTE

Nu cred că am precizat până acum că sunt născută într-un oraş de pe braţul vechi al Dunării - Măcin, de unde şi denumirea de braţul Măcin, în minunata şi însorita Dobroge. Am Dunărea în suflet şi de fiecare dată când o revăd mă simt ACASĂ.

Copil fiind, cam de prima dată când mi-au căzut ochii pe o hartă, nu am înţeles de ce Dunărea curge în sus! :) Oricum aş fi privit, că stătea atârnată de tablă, ori că puneam harta pe jos şi o priveam, pentru mine nu era de înţeles. Explicaţiile nu mă lămureau. În viziunea mea, pe porţiunea cuprinsă între Siliştea - Călăraşi şi Brăila marele fluviu curgea în sus…

Crescută pe malul danubian, am avut parte de amintiri de neuitat legate de apele ei. Mă înfioram ascultând poveştile “de groază” pe care mi le spunea bunica despre glasul care, în liniştea nopţii, s-ar fi auzit cerând viaţă de om. Îmi şi închipuiam, mică cum eram, (vreo 4-6 anişori, cam de vârsta fetiţei mele acum) cum Dunărea se transformă în sirenă şi cheamă cu voce mieroasă oamenii în apele ei învolburate. Mai ales că asta se întîmpla când şi când, deci eram înclinată să cred legendele strămoşeşti.

Nu de puţine ori am colindat malurile cu pământul crăpat de secetă, cu smocuri de iarbă pălită, alergând printre plopii care foşneau maiestuoşi, privind la barjele care pluteau pe apele line şi întrebându-mă cum de nu se scufundă sub povara greutăţilor pe care le cărau. Erau poveşti din tinereţea bunicilor mei, trăiţi vreme de câţiva ani pe o asemenea ambarcaţiune, navigând împreună de la Cazane până la marea cea mare. Acolo îşi duceu traiul, luni întregi, pe apele adânci şi verzi şi acolo îşi aveau gospodăria, până reveneau cu picioarele pe ţărm.

Îmi plăcea să visez la o astfel de viaţă, privind la părinţii mei cum se agitau ceas de ceas pentru noi. Chiar şi acum mă întreb cum ar fi. Oare grijile zilnice, număratul banilor, ar deveni ceva secundar în vieţile noastre, am putea renunţa oare la orice contact cu semenii vreme îndelungată? Poate că nu, dar mi-ar plăcea să fac măcar o încercare :) Departe de televizor, de maşini, de telefoane, de internet… Doar Dunărea şi pustietatea, tăcerea deplină a apelor…

Traversările cu barca spre Insula Mare a Brăilei, săriturile în apă ale tinerilor de pe vapoarele ancorate, pescarii bărboşi şi cu ochii veşnic albaştri întorcându-se cu plasele pline de peşte, casele inundate de lângă malul Dunării, pe care însă nimeni nu le-ar părăsi de bună voie, preferând să doarmă în pod şi cu barca legată de tocul uşii - toate rămân mereu în amintire.

La acestea se adaugă plimbările cu vaporaşul între Smârdan şi Brăila, acolo unde se întâlnesc cele două braţe formând Dunărea Mare. Prevăzut cu spaţiu interior pentru pasageri, era mai amuzant să călătoreşti pe punte, la babord sau tribord, unde valurile se ridicau atât de sus că uneori măturau marginea navei. Puteai atinge cu mâna coama lor înspumată şi le simţeai gustul pe buze din picăturile care îţi răcoreau faţa ca o rouă fină.

O traversare rapidă, care te lăsa în portul Brăila, la 5 minute de centru. Era frumos să priveşti macaralele şantierului în momentul în care ajungeai la confluenţa celor două braţe, să vezi şalupele aliniate în port cum se mişcă lent, pe ritmul unduitor.

Astăzi, pe aceeaşi zonă se trece cu bacul. Experienţa e plăcută. Priveşti în jurul tău şi razele soarelui mângâie valurile clipocind care se lovesc de carena vasului, verdele copacilor şi a ierbii din jur îţi induce o stare de relaxare, de parcă totul dispare în jurul tău şi nu mai există nimic altceva decât soare, văzduh, apă. Chiar şi timpul curge parcă mai încet din momentul în care te urci pe navă. Iar mirosul, de apă dulce amestecat cu mâl şi mult verde, inconfundabil, îmi spune că am ajuns la destinaţie.

Povestesc cu detaşare acum, privind în urmă, fără să uit însă perioada de după revoluţie când trecerea cu vaporul fusese desfiinţată, cursele regulate de autobuz la fel, rămânându-ne doar drumul de pe deal până la bac pe care îl făceam pe jos, fiind studenţi şi cu buzunarele cam strânse, afundându-ne de o palmă în praf şi cu batiste ude pe cap. Ajunşi la trecere, nu ştiam pe unde să ne mai ascundem de soarele arzător. Simţeai cum te topeşti de la căldura fierului de sub picioare şi îţi venea să te arunci direct în apa care promitea răcoarea mult căutată. Strângeam din dinţi şi aşteptam cu răbdare, că de, dunăreană sunt, dar înot ca toporul la fund :)

Iar iarna, sub rafalele crivăţului, Dunărea îngheţată nu mai părea la fel de primitoare... S-a întâmplat să trecem cu un remorcher şi să rămânem încleştaţi între gheţurile capricioasei doamne Dunăre. Pune mâna pe staţie, anunţă la mal şi aşteptă un răspuns. Cu inima strânsă, privind la membrii echipajului care nu ştiau cum să ne liniştească, am fost înconjuraţi de o umbră ameninţătoare, care s-a dovedit însă a fi salvarea noastră. Un spărgător de gheaţă fusese trimis să ne scoată din bucluc. Chiote de bucurie, tropăituri din picioare (mai degrabă ca să ne încălzim, decât de fericire :)), goană organizată către măruntaiele navei care promitea căldură, să scăpăm de chiciura de pe gene şi sprâncene şi alte porţiuni expuse ale corpului.

Cu toate acestea, aş repeta totul fără să mă gândesc. Există o vrajă a Dunării care odată ce te-a prins, nu te mai scapă din mreje...

Repet, experienţa e plăcută... O recomand însă primăvara şi vara, sau chiar toamna :). Iarna, însă, să aveţi maşină la purtător :)

*

Cam asta aveam în minte în momentul în care am hotărât, în vara anului 2008, să vizităm Delta. Deşi atât de aproape de casă, în atâţia ani nu ajunsesem niciodată şi eram doritoare să văd cu ochii mei, nu doar cu cei ai minţii, peisajele pline de stufăriş, nuferi, păsări şi minunata pădure Letea, pe care din păcate nu am reuşit să o vizităm de această dată. Poate în următoarea aventură...

Am plecat din Bucureşti spre Măcin, urmând drumul vechi către mare practicat de turiştii nemţi, polonezi, francezi sau de alte naţionalităţi prin anii ’80. Îmi amintesc cum opreau rulotele mergând sau venind dinspre mare pentru pepenii sau strugurii aurii care le făceau cu ochiul de pe tarabe... Întotdeauna erau aprovizionaţi (mă şi întreb acum dacă nu o făceau intenţionat) cu dulciuri, pe care le împărţeau copiilor ce se adunau ca pisicile la oala cu smântână... (şi nu pentru că le lipseau minunatele baclavele făcute de colegii, prietenii, vecinii turci :)). Mereu zâmbitori, cumsecade şi cu vorbe bune pentru prichindeii care nu mai văzuseră ciocolată decât de sărbători, gumă de mestecat şi bomboane cu tot felul de arome. Cred că le era milă, pentru că niciodată nu i-am văzut să-şi piardă cumpătul faţă de cei care se ţineau ca scaiul de ei, întrebând într-o engleză scâlciată de vârstă (erau puşti de 4-7 anişori) de ciocleit, şocolat sau alte variante la fel de amuzante...

Traversare de poveste cu bacul, care “îl încântă” pe soţul meu de fiecare dată :) Mă rog, gusturi diferite… Nu e acelaşi lucru, crescând pe malul lacului Plumbuita :)

21 de lei, preţ actual, tariful pentru “autoturism gol” (“Adică fără, şofer, coane? Eu trec Dunărea înot. Mi-o parchezi tu? :) ”) + 1 leu de pasager. Să ne mai mirăm că nici acum nu avem un amărât de pod în zonă? :)

Alte variante de drum pentru cei interesaţi: prin Urziceni-Buzău (pe drum european), pe A2 până la Drajna - Slobozia, de unde se ivesc două posibilităţi: Ţăndărei - Vadul Oii - Măcin sau Însurăţei - Brăila - Măcin. Pentru cei care se îndreaptă direct către Deltă, cel mai facil drum acum este cel pe A2 până la Constanţa, A4 până la Ovidiu, pe urmă E87 până la Tulcea…

Măcin...

Deşi mic, cu doar vreo 10.000 de locuitori, oraşul Măcin e un mix fascinant de naţionalităţi: români, turci, tătari, lipoveni, machidoni, italieni, rromi... Atât îmi vin acum în minte, din enumerarea feţelor pe care le-am păstrat în memorie din timpul şcolii şi până am am plecat spre alte zări. Cel mai celebru, poate, dintre toţi, minunatul Grigore Kiazim, ale cărui superbe melodii mi-au încântat copilăria... şi ale cărui acorduri sper să le ascultaţi cu plăcere citind aceste rânduri...

E şi un loc al contrastelor peisagistice. De pe şoseaua şerpuindă care leagă Smârdanul de Măcin şi care îţi dezvăluie un incredibil peisaj de baltă premergător Deltei, se pot vedea crestele albastre ale Culmii Pricopanului, cu pietrele lucind în lumina soarelui arzător.

Vara prăfuit şi scufundat parcă în atemporalitate, iarna încremenit sub gheaţă, zăpadă şi promoroacă, peisajul dobrogean te încântă sub orice formă a lui.

Găseşti destule lucruri de făcut aici. Drumeţii pe vechii munţi Hercinici - în fiecare primăvară colindam în căutarea ghioceilor, apoi a bujorilor, sau chiuleam de la operaţiunile de practică pe câmpurile patriei din timpul toamnei (să strige Uraaa! cine îşi mai aminteşte :)) urcând pe povârnişul pietros cu ochii în patru după viperele cu corn (staţi liniştiţi, n-am întâlnit niciodată vreuna :)); Parcul Naţional Munţii Măcinului, care protejează zeci de specii de floră şi faună; Valea fagilor de la Luncaviţa; Lacul Sărat, un loc superb, înconjurat de papură şi stufăriş, unde pe vremuri existau hidrobiciclete (ar fi incredibil dacă s-ar repeta povestea şi în prezent...) şi unde vă puteţi relaxa la frumosul popas Hanul Grecilor după un traseu pe jos, cu rucsacul în spate, sau chiar cu bicicleta, pentru că există şi această alternativă. Sau cum fac eu, mai comod, ajungeţi acolo cu maşina personală :).

La toate acestea se adaugă crama dobrogeană cu vinuri de degustat, ruinele vechii cetăţi Arrubium (situat pe dealul Cetate, aşa cum este cunoscut de localnici, dar puteţi vedea urme ale zidurilor de lângă parcul din port), vehea geamie "Mestan Aga" – ridicată pe la 1860, cetatea Troesmis, lângă Turcoaia, sau, din câte am auzit de curând, puteţi practica turismul ecvestru... Aaa, şi să nu uit, puteţi poposi la hotelul Turist din oraşul Măcin, singurul din câte ştiu eu, din zonă :)

*

Drumul către Tulcea l-am parcurs uşor, în mai puţin de 2 ore. Sunt două variante, pornind de la Măcin: prin Isaccea E87/DN22, (de care mă leagă alte amintiri din verile petrecute la bunici, la prins raci sau la minunata ciorbă de peşte făcută de ai mei pescăreşte, cu apă adusă de la mijlocul Dunării). Cealaltă rută este către Horia, trecând prin Cerna unde, dacă sunteţi curioşi şi avizi de informaţii, puteţi găsi casa memorială Panait Cerna şi o puteţi vizita.

E plină zona de obiective turistice (am enumerate din ele mai sus), cele mai frumoase fiind mănăstirile, despre care am citit şi aici pe sait articole încântătoare. Recomand Mănăstirea Cocoş (pe ruta Măcin - Isaccea - Tulcea), la câţiva kilometri de podgoriile însorite de unde provine şi vinul Sarica Niculiţel şi mănăstirea Celic Dere (lângă comuna Frecăţei – ruta Măcin - Horia - Tulcea) şi merită să faceţi un ocol, chiar şi numai pentru a admira frumoasa intrare a mănăstirii care, în mod curios şi contrastant pentru un aşezământ ortodox, şi-a luat numele din limba turcă).

Din cele două trasee, cel mai ofertant ca peisaj mi se pare cel prin Isaccea. De pe şoseaua înaltă, cu multe curbe ameţitoare, unele largi, altele ac de păr, la 180 de grade şi în pantă, care se dovedesc a fi o provocare pentru orgoliul oricărui şofer, la o aruncare de băţ de Ucraina se vede cursul lin al Dunării, stufărişul şi păduricile de pe ambele maluri, bazinele piscicole şi desigur, gospodăriile specifice zonei aliniate de-a lungul şoselei.

Ca fapt divers, veţi trece mai mult ca sigur pe lângă drumul care duce la Tichileşti, poate ultimul refugiu al bolnavilor de lepră - nu ştiu dacă din Europa, dar cu siguranţă din România.

Odată ajuns la Isaccea, poţi să te abaţi din drum şi să vezi cu ochii tăi ruinele cetăţii Noviodunum, aflată pe un promontoriu de pe malul Dunării în zona cunoscută sub numele de Pontonul vechi. Nu ştiu dacă mai există indicatoare în zonă, acum 2-3 ani încă erau, dar puteţi întreba pe oricine şi vă poate îndrepta cu siguranţă…

De aici mai e o aruncătură de băţ până la Tulcea, după care, urmând DN222C, sau „mergeţi până se termină asfaltul (... :)) ” ajungi la Murighiol. De acolo urma să fim noi preluaţi de bărcile pensiunii la care trebuia să ne cazăm, situată pe canalul Uzlina. Un review ar fi fost bun, dar din păcate amintirile s-au cam estompat de atunci şi ar fi mult prea fără sare şi piper pentru gustul meu :). Dacă mi se permite, am să presar printre rânduri, câteva detalii şi despre cazare.

Şi dacă până aici am încercat să vă introduc în atmosfera Dobrogei ancestrale, din acest moment începe cu adevărat povestea vacanţei noastre în Deltă

Ajunşi în sătucul uitat de lume – Murighiol, îţi laşi maşina în parcarea păzită a pensiunii şi te îndrepţi către malul apei, unde poposeşte o barcă cu motor. Acolo, un nenea – cam aburit - , îţi spune că totul e în regulă, “nu cred că mai vine cineva de la pensiune la ora asta… Dar maşinile sunt în siguranţă cu mine, să ştiţi. Hâc! “ : (Acesta e zâmbetul lui, nu al nostru la aflarea unei asemenea veşti...)

După doar un telefon, problema e rezolvată. Barca era pe drum... Şi iat-o că vine, se apropie, acostează şi suntem invitaţi să urcăm la bord...

„Hai să vedem şi gârla asta!”

Salutară aventură, înfricoşătoare pentru mine mai degrabă :)

Mă opresc şi mă uit lung la cutia de conservă (aşa mi se părea mie: tablă, tablă, un pik de motor :)). Eu nu mă urc în aşa ceva, zic... Păi unde e barca? Maare, frumoasă, cu locuri speciale pentru turişti? Ei, na!, îmi răspunde consortul, chiar crezi că pentru o mână de oameni trimiteau ditamai şalupa? Ia-ţi gândul, pitikule! Acum ţi-au trimis lotcă, ca la tine acasă... :)

Aoleu! Zâmbesc frumos printre dinţi. Şi eu ce fac?...

Lăsaţi, donşorică, ca avem veste de salvare… Zi zău! :) Zău! Pentru înotători destoinici ca dumneavoastră :) Acu, fără glumă, vesta e obligatorie pentru toţi turiştii, până ajungem la pensiune…

Buuun! Înşfacă vesta, îmbrac-o, da cum se închide? Cu puţin ajutor de la mâini mai dibace ca ale mele (cealaltă jumătate de pitik) rezolv problema şi păşesc cu grijă către marginea apei... Hop în luntre şi zdrang cu şezutul fix în mijloc, că aşa mi se părea mai sigur. Margine înaltă în stânga, margine înaltă în dreapta, oameni de jur împrejur, nu risc vreo răsturnare accidentală în adânc. Toate bune şi frumoase, numa’ că nu mă gândii şi la stilul de mers al conducătorului ambarcaţiunii cu pricina. Zvrrr motorul şi dă-i bătaie, neică, prin apele braţului Sf. Gheorghe. Şi să te ţii alergătură, de credeam că biata bărcuţă zboară pe suprafaţa apei. Cu vârful în sus, cu pupa scufundată aproape toată, drăguţa de ea ridica valuri nervoase care se aruncau pe mine. “Ridică-te, măh, de acolo, că te uzi leoarcă...” Io nu, mai bine udă, da’ vie :)

Doar că, ghemuită acolo, pe fundul bărcii, puteam savura cu adevărat plăcerea perdelei de apă care foşnea şi se ridica în jurul nostru de parcă însăşi Danubiul ne făcea o cărare către destinaţie… Luciul apei (pe care doar îl întrezăream din locul de unde mă aflam în siguranţă :)) reflecta cerul senin şi verdele Dunării Albastre şi te îmbia cu promisiunea unor zile minunate petrecute la apusul unui curs năbădăios de 2800 de km.

În nu mai mult de 20 de minute ajungem la punctul final al călătoriei: pensiunea Tamarin.

Şi acum, descrierea sumară pe care am promis-o.

Pensiunea era de trei margarete. Noi am fost cazaţi la căsuţe de lemn, dotate cu tot ce trebuie, inclusiv aer condiţionat. Duşul era cam ciudăţel, cu scurgere direct în podea, dar era în interiorul căsuţei şi avea apă caldă în permanenţă. Cam strâmtorat spaţiul în schimb; nu încăpeau două persoane să se spele pe dinţi măcar... Doar că atunci eram mai tineri şi eu cu cîteva kilograme (bune!) mai puţin :) Deci nu era aşa o mare problemă…

Piscina era piesa centrală a pensiunii, frumoasă, curată, cu şezlonguri, foişor şi iarbă în jur. Ce îmi mai amintesc este o broscuţă care se lăfăia alături de cei ce se bălăceau în apele ei răcoroase, ţânţarii – care parcă aveau program seară de seară, nu mai multe de 2 ore, între 19-21, pe urmă dispărând odată cu soarele după sălcii, apusul minunat care se reflecta în apă şi ciorba de peşte, făcută la ceaun în faţa noastră şi servită lipoveneşte: peştele şi zeama în vase separate. Nu vă gândiţi însă că peştele era tot ce se putea mânca :) Ar fi fost chinuitor pentru noi, care nu suntem mari amatori. Şi cum există lume care nu se duce doar pentru pescuit şi peşte în Deltă, aveam întotdeauna de ales între două feluri de ciorbă, două feluri de mâncare, şi asta a fost mai mult decât binevenit pentru sufletul nostru, mai bine zis al jumătăţii mele… :)

Bine, bine, atunci de ce v-aţi mai dus în Deltă, o să întrebaţi? Pentru pescuit (unul!), pentru plimbări (alţii…) pentru pelicani şi soare şi apă şi plajă :)

Nu am avut mai mult de 4 zile la dispoziţie să explorăm frumuseţile Deltei, aşa că trebuia să facem un program şi să ne ţinem de el.

Primul traseul l-am făcut cu catamaranul. Eleganţa ambarcaţiunii şi faptul că aveai unde să stai la umbră a făcut toţi banii. Se închiria mai mult pentru grupuri, chiar de 10-12 persoane. Noi fiind doar patru, a fost o experienţă cam scumpicică, dar a meritat!

Mai ales pentru partea bărbătească (care numai de bărbăţie nu a dat dovadă, rugându-ne de ei, - mai mult, aproape împingându-i de la spate! - să înoate, după câteva beri – pentru curaj, desigur -, în apele albastre, pe lângă nuferi... )). A fost o experienţă pe care, şi după atâţia ani, soţul meu o pomeneşte cu mare drag şi încântare...

Am pornit pe canalul Uzlina către lac (presupun că lacul cu acelaşi nume, dar nu sunt sigură…) Pe sub sălcii plângătoare, prin zăvoaie, ocolind trunchiuri putrezite ale copacilor căzuţi în apele line pe care se odihneau fel de fel de păsări, broaşte şi mai ştiu eu ce alte creaturi specifice zonei, am ajuns încet la întinderea magnifică cu pâlcuri de trestie, covoare nesfârşite de nuferi, cu ochiuri de apă oglindind seninul cerului, cu pelicani, cormorani, cufundari, lopătari, pescăruşi, raţe etc. Nu sunt ornitolog, aşa că mă rezum la ce recunosc, cât de cât :) Doamne! Un paradis acvatic pentru care ne invidiază atâta lume! Nu degeaba informaţiile spun că Delta Dunării adăposteşte 98% din fauna acvatică a Europei. Nu degeaba vin străini ani de ani, chinuindu-se pe şoselele noastre doar să respire aerul dulce şi înmiresmat, să asculte gălăgioasele păsări al căror glas se ridică în liniştea ancestrală, fermecaţi de tot ce are Delta noastră de oferit!

Mai mult nu cred că pot descrie în cuvinte, aşa că am să las fotografiile să vorbească de la sine...

Şi cum cine se scoală de dimineaţă departe ajunge, vrând-nevrând am făcut-o şi noi, pentru că trezitul cu noaptea-n cap a pescarilor este literă de lege. :) Numai că noi nu prea eram pescari şi nu prea ne trezeam decât cu chiu, cu vai :) Şi chiu, şi vai, şi sună telefoanele, şi bate la uşă pescarul oficial al grupului; într-un final am urcat iarăşi în barcă, cu pacheţele de păpică la noi, să nu mai pierdem vremea şi cu micul dejun şi duşi am fost pe canelele întortocheate din sălbăticie.

Nu fără peripeţii. Soţul meu a vrut să conducă barca. Bine că aveam iar vestă de salvare :). A aflat şi el că pe apă stânga nu e stânga şi dreapta nu e dreapta.” Neică, nu eşti pe autostradă.Las-o mai moale şi coteşte încet!”

Noi nu am putut decât să-l aprobăm pe om şi să ne ţinem respiraţia până când s-a lăsat păgubaş şi a înmânat cârma destoinicului barcagiu. Aşa am putut să ne vedem liniştiţi de ale noastre şi de ale Dunării :)

Ne-am făcut pălării din frunze de nuferi, aşteptând vreo pasăre să ne confunde şi să se aşeze pe creştetul nostru (ghinion! nu s-a întâmplat :)) şi am înaintat fără grabă prin pădurile de stuf. Am privit păsările cât de aproape am putut şi am admirat culoarele strâmte făcute de bărcuţă printre câmpurile de nuferi. Când nu am putut merge mai departe, vegetaţia din apă fiind mult prea bogată şi densă pentru ca barca să nu se înţepenească şi să rămânem acolo până la sf. aşteaptă, fără semeni în jur, şi mai ales fără semnal la telefoane, ne-am orientat către canale mai sigure şi mai populate de oameni, pentru ca unul dintre noi să se bucure în tihnă de pasiunea care l-a mânat către Deltă: datul la undiţă. Căci ce altă îndeletnicire mai poţi avea la Dunăre, într-o barcă ce se leagănă la cea mai mică mişcare? Noroc că apele unde am poposit întru pescuială nu erau prea adânci. Barcagiul ne-a ajutat cu sfaturi şi a avut răbdare cu noi, cei care eram la prima abatere :)

Peşte nu am prea prins. Oricum nu venisem să facem ravagii în fauna piscicolă (nu că nu am fi avut voinţă, dar de unde atâta îndemânare? :)), ci doar să ne relaxăm şi să ne bucurăm măcar pentru câteva ore de un crâmpei din viaţa celor care trăiesc aici zi de zi.

Peştii neştiutori s-au bucurat (dacă se poate spune aşa! :)) de păpica adusă, pe lângă alte momeli (dezgustătoare, dacă mă întrebaţi pe mine! :)), foarte apetisante pentru ei, că prea trâgeau la cârlig. Noroc că eram buni la suflet (hihihi!) şi i-am eliberat, în mărinimia noastră apelor tulburi şi verzi.

Ne-am întors la pensiune după câteva ore de răsfăţ, simţindu-ne de parcă fusesem la cel mai bun festin al vieţii noastre. În sfârşit, găsisem liniştea de care vorbeam mai devreme.

Doar Dunărea şi pustietatea, tăcerea deplină a apelor…

Pe cât mi-aş fi dorit ca această călătorie să nu se mai termine, pe atât de repede au trecut cele 4 zile. Întotdeauna lucrurile bune nu durează prea mult:). Noroc că oricând ne putem întoarce, mai dornici în a aprecia frumuseţile oferite gratis de mama natură.

Din nou bagaje, din nou veste de salvare, ultima călătorie pe Dunărea Deltei. De data aceasta am lăsat teama la o parte şi am stat liniştită în barcă, cu faţa către ceea ce lăsam în urmă, pentru ca ultima imagine impregnată pe retină să fie cea a valurilor înspumate din spatele bărcii cu motor care parcă ne ducea în exil… Aşa simţeam părăsind tărâmul de vis în care m-am simţit acasă, promiţându-i că voi reveni în sânul lui, dar cu familia mărită (un nou sufleţel privind şi el prin mine la minunăţiile paradisului danubian) . Aştept acum momentul perfect ca acel sufleţel, draga mea copiliţă, să se bucure cu adevărat şi conştient de ceea ce face parte din moştenirea ei: iubirea pentru Dunăre…

Regăsindu-ne maşinuţa în parcare, prăfuită de atâta aşteptare dar cu dor de ducă, am părăsit cu regret Murighiol.

În ziua plecării, pe 15 august, nu puteam să nu profităm de festivalul de Ziua Marinei de pe faleza Tulcei, ca un respiro înainte de lungul drum către casă. Mulţime de oameni, mici, bere, concerte... „Rapidele” ancorate în port parcă ne invitau să ne refacem drumul către paradis - Sulina, Sf. Gheorghe -, dar n-am putut decât să le admirăm în trecere, cu promisiunea unui nou vis…

*

Şi dacă aţi ajuns până aici cu cititul, nu pot decât să mă declar mulţumită că poate nu v-am plictisit, şi sper ca măcar 10 rânduri din ceea ce am scris să vă fi plăcut şi să vă îndrepte paşii către frumoasa şi însorita Dobroge, către măreaţa DELTĂ.

Rog ilustraţie muzicală, dacă se poate, Sârba de la Măcin, Grigore Kiazim

http://www.youtube.com/watch?v=n2z4Q93nGyM

---

VIZUALIZĂRI: 2600 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI