Pe Transfăgărășan, de la un capăt la celălalt

TIPĂREȘTE

Chiar dacă perioada rece s-a cam dus, încă mai avem de așteptat până vor veni zilele cu adevărat călduroase care să ne permită să hoinărim pe te-miri-unde în căutare de momente de neuitat, departe de tumultul vieții de zi cu zi. Așa că, în lipsă de altceva, deocamdată răsfoiesc de zor fotografiile din plimbările noastre mai recente, iar în fața ochilor apar niște locuri speciale pe care le-am revăzut vara trecută cu ocazia unei plimbări mai lungi, după mai bine de cincisprezece ani de când nu mai fusesem acolo. Este vorba despre magnificul Transfăgărășan, drumul care îmblânzește Făgărașul până pe cele mai înalte culmi ale sale, asigurând o spectaculoasă conexiune rutieră între Muntenia și Transilvania. Inaugurat oficial în data de 20 septembrie 1974, acest drum este închis câte opt luni pe an din cauza pericolului de avalanșe, căderi de stânci ori alunecări de teren, așadar numai între 30 iunie și 1 noiembrie doritorii se pot bucura în totalitate de frumusețea sa.

Transfăgărășanul a fost una dintre țintele noastre de vacanță în fiecare din ultimii ani, însă mereu l-am trecut toamna la capitolul restanțe. De data aceasta am fost însă mai hotărâți: am avut la dispoziție două zile libere în timpul săptămânii și am decis rapid, cu un ochi la prognoza meteo, că a sosit momentul mult așteptat. În prima zi am plecat de acasă în jurul prânzului, așa că am hotărât să traversăm munții a doua zi dis-de-dimineață, urmând să ne cazăm undeva pe traseu, cât mai aproape de obiectivul nostru (am rămas pentru o noapte la Sâmbăta de Sus; voi reveni cu impresiile privind cazarea).

Întrucât am ales să abordăm ascensiunea pe partea sibiană a traseului, în jurul orei 10.00 ne aflam la intersecția DN 1 cu DN 7C îndreptându-ne spre Cârțișoara, prima localitate din drumul nostru către culmile Făgărașului. În câteva minute am părăsit șesul și am intrat în zona împădurită, iar drumul -inițial domol- a început să urce tot mai susținut urmând o traiectorie sinuoasă. În stânga pădure, în dreapta pădure, deocamdată nu aveam vreo priveliște deosebită de admirat, însă lucrurile au început să se schimbe rapid odată cu urcarea noastră pentru că printre pâlcurile de brazi începuseră să se vadă piscurile din zare. Din loc în loc am trecut prin porțiuni de drum acoperite de paravane care protejau respectivele zone de eventualele căderi de stânci.

După aproximativ 20 de kilometri parcurși de la intrarea pe DN 7C (Transfăgărășanul), am ajuns la Cabana Bâlea Cascadă; era momentul unui prim popas. Am găsit cu greu un loc de parcare pe marginea drumului; deja ne întrebam cum ar fi fost aici la sfârșit de săptămână, dacă într-o zi de miercuri era atât de aglomerat. Am dat peste o atmosferă pestriță și am avansat destul de greu printre numeroșii turiști care studiau tarabele comercianților de suveniruri. Știam că din acest punct și până la Cascada Bâlea se poate ajunge în aproximativ o oră, așa că am pornit inițial către cascadă; ne-am întors însă după câteva minute, gândindu-ne că este bine să ajungem la Bâlea Lac mai repede pentru că ziua era deocamdată frumoasă, dar prin văzduh pluteau agale câțiva norișori. Am mai citit înainte numeroase impresii și aflasem că vremea pe munte este foarte schimbătoare, așa că voiam să profităm de priveliștea ce se deschide din vârful muntelui dacă tot era deocamdată senin. Am lăsat așadar pentru altădată drumeția până la căderea argintie de apă ce se zărea în depărtare, am ajuns la mașină și am continuat ascensiunea pe Transfăgărășan. Pentru că tot am amintit-o, Cascada Bâlea este o cădere de apă în trepte de circa 68 de metri, aflată la altitudinea de aproximativ 1230 de metri (conform wikipedia).

De la Cabana Bâlea Cascadă spre Bâlea Lac drumul a urcat vertiginos, fiind foarte puține porțiuni de șosea unde s-ar fi putut efectua depășiri. Spre norocul nostru, drumul a fost totuși destul de liber, ceea ce mi-a permis și mie ca șofer să mai arunc câte un ochi către peisajele tot mai frumoase care se succedau cu repeziciune. În cei aproximativ 13 kilometri de la Cabana Bâlea Cascadă până la Bâlea Lac am mai oprit de vreo două ori pentru câteva minute în puncte de belvedere pentru a realiza fotografii, pentru a ne bucura de priveliște și pentru a admira două monumente ce amintesc de unitățile de militari care au întâmpinat greutăți uriașe lucrând cot la cot cu alți oameni la construirea drumului.

Am trecut pe lângă un colț de stâncă ce are fixată o placă de marmură care ne-a informat că suntem la Poarta Geniștilor. Acest monument amintește turiștilor despre sacrificile făcute de trupele de geniu pentru a realiza porțiunea de drum respectivă, zonă care a fost străpunsă în martie 1971. La o altă oprire am observat în apropiere, tot pe partea dreaptă a drumului în sensul nostru de mers, un alt monument. Ne-am apropiat și am aflat că suntem la Poarta Întâlnirii, locul în care două subunități de geniu s-au întâlnit în 16 august 1971, militarii lucrând din sensuri opuse. De aici am avut parte de o priveliște mai frumoasă decât din preajma celuilalt monument: în fața noastră se căsca prăpastia străbutută de traseul telecabinei dintre Bâlea Cascadă și Bâlea Lac; în partea dreaptă jos încă se vedea Cabana Bâlea Cascadă care se făcuse mică de tot, iar către stânga firul argintiu al cascadei completa un tablou natural superb dominat de verdele pădurilor de pe versanți.

După alți câțiva kilometri parcurși am ajuns în golul alpin și am realizat cu adevărat măreția muntelui a cărui escaladare rutieră am continuat-o până la Bâlea Lac. Pe această porțiune șoseaua permite în alte câteva locuri oprirea, așa că nu am ezitat să facem acest lucru unde am considerat că este suficient de sigur pentru a nu incomoda în vreun fel pe ceilalți participanți la trafic. Din loc în loc firicele de apă izbucneau printre stâncile din apropiere, iar povârnișurile montane erau îmbrăcate cu iarbă măruntă, ”tunsă” iscusit de vântul care bate aici aproape tot timpul anului. Drumul traversează numeroase podețe iar marginea șoselei este întărită în multe locuri cu parapeți de protecție; ”șarpele Transfăgărășanului” se încolăcește printre stânci și urcă susținut până la Bâlea Lac, locul următorului nostru popas, cea mai lungă oprire pe care am făcut-o pe acest traseu. Era ora 12.00 și am stat în zonă până în jurul orei 13.45. Ne aflam aici în apropierea tunelului care face trecerea către partea argeșeană a traseului, la altitudinea de 2042 de metri, cea mai mare altitudine pe care o atinge acest drum (conform wikipedia).

Am lăsat mașina într-o parcare cu plată (nu îmi mai amintesc exact cât am dat aici – cred că 5 lei) și am început să explorăm zona. Dacă am spus că atmosfera era pestriță lângă Cabana Bâlea Cascadă, aici am găsit haosul ce tindea spre perfecțiune. Pe marginea drumului, dar și în parcare, se succedau tarabele cu fel de fel de suveniruri (doar puține dintre acestea aveau cu adevărat legătură cu Transfăgărășanul); erau aici vândute și produse apicole, diverse brânzeturi afumate, preparate din carne prezentate ca fiind bio (mă îndoiesc de faptul că toate respectau acest lucru), dulcețuri, cozonaci secuiești, jucării, sucuri, chiar și anumite gustări. Bine, acum nu spun că este rău să ai de unde cumpăra câte ceva, eu doar cred că ar fi necesară un pic de organizare pentru ca această zonă superbă să nu mai arate ca un mare iarmaroc.

În sfârșit, noi am venit aici să admirăm muntele, așa că am străbătut rapid parcarea și ne-am îndreptat către Lacul Bâlea, în a cărui apă nemișcată se oglindeau piscurile din jur. Din când în când, câte un nor răzleț se rostogolea printre stânci și pentru o clipă aveai senzația că ceața misterioasă va pune stâpânire peste tot. Din fericire nu a fost așa, norii s-au ivit destul de rar și ne-au lăsat să ne bucurăm de peisaje și să descărcăm complet primul acumulator al aparatului foto (avem doi acumulatori, așa că eram echipați corespunzător pentru a continua fotografiatul). Bâlea este un lac glaciar situat la altitudinea de 2040 de metri ce are lungimea de 360 de metri, cu o adâncime maximă de aproape 12 metri (conform wikipedia).

În partea opusă zonei în care ne aflam noi se vedea vechea cabană Bâlea Lac, apoi se înșiruiau alte construcții, printre care o altă cabană Bâlea Lac, câteva anexe, un releu de telecomunicații sau cabana Paltinu. Am mers încet pe marginea lacului, cel mic a vrut să se convingă de faptul că apa este chiar rece și a testat-o cu mâna, dându-ne apoi dreptate. Ne-am îndreptat spre un punct de belvedere amenajat sub forma unei construcții piramidale cu o cruce în vârf și am văzut că pentru a te bucura de frumusețea împrejurimilor din colivia aceea de sticlă trebuia achitată suma de 2 lei de persoană. Suma era una modică, doar că ni s-a părut chiar nostim să intrăm acolo când puteam sta la doi metri în lateral pentru a avea parte de aceeași priveliște, savurând totodată aerul curat al înălțimilor. Cine știe, poate pe vreme rea o fi și adăpostul acela bun la ceva...

Am coborât apoi de la punctul de belvedere și am trecut pe lângă stația telecabinei pentru a urca într-o altă zonă ce oferea o deschidere deosebită asupra părții sibiene a Transfăgărășanului. Am ajuns la aproximativ zece metri de zona releului și am luat loc pe iarbă, apoi am încropit aici un mic picnic, având niște merinde puse în rucsac dinainte de plecare. Menționez că nu am lăsat în urmă niciun fel de mizerie, strângând resturile într-un sac de gunoi care și-a găsit locul apoi într-un colț de portbagaj. Deși probabil că majoritatea procedăm așa, am simțit nevoia să scriu acest lucru pentru că, din păcate, am mai văzut din loc în loc peturi sau alte gunoaie aruncate care afectează pentru foarte mulți ani mediul înconjurător.

Din acest loc am avut și posibilitatea să testez un binoclu micuț pe care îl cumpărasem cu câteva luni înainte și pot spune că s-a achitat destul de bine de sarcina sa. Am putut studia în voie atât povârnișurile montane pe unde se observau grupuri mici de temerari care escaladau muntele, cât și Transfăgărășanul în golul alpin de la picioarele noastre. Printre participanții la trafic din această zonă am remarcat câteva grupuri de motocicliști, dar și niște mașini de epocă, o parte dintre acestea găsindu-le apoi și în parcare.

Am spus apoi ”La revedere! ” nuanțelor de verde-albăstrui ale lacului Bâlea și am mers la mașină pentru a trece către partea argeșeană a Transfăgărășanului. Nu de alta, dar mai planificasem o oprire la Barajul Vidraru și voiam să ieșim de pe acest traseu până în jurul orelor 17.00-18.00, ca să pornim către casă încă pe lumină.

Am lăsat în urmă zona Bâlea Lac și am intrat în tunelul Capra-Bâlea Lac ce are două benzi de circulație și este iluminat electric. Acest tunel este cel mai lung din România (887 de metri) și străbate creasta Făgărașului pe sub muntele Paltinul; tunelul a fost construit între anii 1972 – 1974 (conform wikipedia).

Ieșiți în partea argeșeană a traseului, am trecut prin alte câteva porțiuni de drum acoperite de paravane de protecție contra căderilor de stânci. Am putut opri și aici pentru a face niște fotografii ale serpentinelor care coborau muntele într-un ritm amețitor. Am lăsat apoi în urmă Refugiul Salvamont Cota 2000, clădire aflată aproape de vârful muntelui și am oprit după câteva minute, înainte de a ieși din golul alpin. Am observat pe marginea drumului un izvor amenajat de unde ne-am reîmprospătat rezerva de apă potabilă. Era atât de rece apa aceea, încât am simțit că ne îngheață efectiv dinții pentru că am băut din ea după ce am umplut sticlele. Celui mic nu i-am dat imediat și am mai lăsat sticla în mașină să se încălzească puțin apa, deoarece eram convinși că până seara ne ”îmbogățeam” cu vreun roșu-n gât.

Să revenim la traseu și la peisaje. Partea argeșeană are mai puțin gol alpin decât cealaltă zonă a muntelui, însă mi s-a părut la fel de spectaculoasă. Numeroase pârâiașe curgeau printre stâncile ascuțite, iar vârfurile muntelui păreau că zgârie bolta cerească. Apăruseră între timp ceva mai mulți nori decât erau dimineață, însă nu ne-au împiedicat în vreun fel să ne bucurăm pe deplin de frumusețea muntelui.

Am continuat coborârea și am trecut prin dreptul Complexului turistic Capra (aflat la aproximativ 1600 de metri altitudine), însă nu am mai oprit. Încet-încet, peisajul s-a schimbat, au apărut diversele forme vegetale care au câștigat rapid bătălia în fața stâncilor golașe, apoi pădurea de conifere ne-a înconjurat. O altă posibilitate de cazare pe acest frumos traseu este cabana Conacul Ursului, iar lângă această unitate de cazare am văzut și câteva corturi.

În ceea ce privește asfaltul, dacă pe partea sibiană drumul a fost acceptabil, la coborâre au apărut tot mai multe denivelări, mici gropi, precum și petice de asfalt nefinisate suficient. Înarmați cu răbdare, am coborât încetișor către Barajul Vidraru, depășind doar pe scurte porțiuni de drum viteza de 50 km/oră. Deși am mers destul de mult pe lângă el, lacul Vidraru poate fi admirat mai bine doar din zona barajului, întrucât vegetația de pe marginea drumului te împiedică să vezi mare lucru.

Am ajuns la Barajul Vidraru cam pe la ora 15.30 și am găsit cu greu un loc liber de parcare. Odată ce am reușit să lăsăm mașina în siguranță (aproape de tunelul de la capătul barajului), am străbătut la pas imensul arc de beton și am fotografiat/ne-am fotografiat permanent. Când vezi astfel de lucrări nu poți să nu te întrebi cum de în urmă cu destul de mulți ani era posibil și la noi să se construiască așa ceva, iar în prezent nici măcar drumul nu poate fi asfaltat corespunzător. Mă rog, am alungat repede astfel de gânduri deoarece am vrut să ne bucurăm 100% de ceea ce vedeam, însă nu am mai putut trece cu vederea peturile ce pluteau în apă, în apropierea arcului de beton. Păcat...

Referitor la barajul și lacul de acumulare Vidraru, lungimea lacului este de 10,3 kilometri, iar adâncimea sa maximă poate fi atinsă lângă baraj – 155 de metri. Acest lac de acumulare a fost creat în anul 1965, odată cu finalizarea barajului a cărui înălțime este de 166 de metri. Conform Planului de apărare a Argeșului împotriva dezastrelor, dacă acest baraj s-ar rupe, viitura formată ar atinge 12 metri înălțime în Pitești, în 72 de minute de la ruperea barajului (conform wikipedia). Brrrrr!!!

De pe o platformă situată la înălțime, barajul este vegheat de statuia metalică a lui Prometeu, care ține fulgerul în mâini, deasupra capului. Știam că se poate urca până acolo la statuie, însă nu am făcut acest lucru, pentru că cel mic era foarte obosit, iar o astfel de încercare l-ar fi epuizat de-a binelea. Mai multe informații despre acest monument al electricității puteți lectura în articolul lui iulianic: vezi impresii.

După acest popas de circa 30 de minute la baraj, am continuat drumul către porțiunea de final a Transfăgărășanului. Pe un vârf din apropiere am observat Cetatea Poienari, însă nu am mai oprit în zonă întrucât drumul către casă se anunța a fi dificil, oboseala spunându-și tot mai mult cuvântul. Am lecturat aici pe site multe articole despre acest obiectiv, așa că cele 1480 de trepte până la cetate sunt și pentru noi o provocare pe care trebuie să o onorăm într-un viitor nu foarte îndepărtat. Impresii frumoase despre acest obiectiv am putut lectura, printre altele, în articolul scris de irinad: vezi impresii.

De aici am înșirat rapid localitățile și nu am mai oprit nici măcar în Curtea de Argeș, deși ne doream să vizităm mănăstirea cu același nume. Privind în urmă, este foarte bine că nu am reușit să vizităm mai mult decât ceea ce am prezentat deja; așa avem motive cât se poate de serioase să revenim pe Transfăgărășan cât mai repede... cine știe, poate chiar în această vară?!

Am ajuns acasă după ora 22.00, epuizați fiind de drumul care ne-a testat serios rezistența în fața oboselii. Doar cel mic era ceva mai odihnit, întrucât a dormit mai multe ore în mașină, timp în care am parcurs traseul către casă pe ruta Bascov (ieșirea de pe Transfăgărășan/ intrarea de pe partea argeșeană) – Pitești – București – Buzău – Râmnicu Sărat.

Dacă aș mai repeta acest traseu?! Da, da, evident că da! Cei 151 de kilometri ai drumului sunt o provocare pentru orice șofer, iar peisajele sunt unele în fața cărora pălește orice epitet. Cred că indiferent de ceea ce am scrie noi aici, Transfăgărășanul nu poate fi apreciat cu adevărat decât după ce vei spune AM FOST ACOLO! Așa că trebuie să fim mândri cu toții auzind păreri precum cea a lui Jeremy Clarkson (ex Top Gear): ”This is the best road in the world! ”

---

VIZUALIZĂRI: 3531 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI