Drumeţii în doi

TIPĂREȘTE

Era în 2009 când pentru prima dată aveam cu cine sa îmi îndeplinesc dorinţa de a vizita munţii; e vorba despre iubitul meu de atunci – soţul meu de acum – împreună cu care am decis să petrecem o parte a concediului în doi cutreierând Munţii Retezat. După câţiva kilometri buni parcurşi cu maşina prin aşezări ca Haţeg, Ostrov şi Clopotiva am urcat pe valea Râului Mare şi am lăsat autoturismul în zona barajului Gura Apelor de unde avea să ne aştepte începutul unei săptămâni de aventură montană.

Am pornit fiecare cu rucsacul său, de 18 respectiv 27 kilograme, pe traseul cu cruce albastră ce avea sa ne îndrume spre cel mai adânc lac glaciar din România, lacul Zănoaga (29 m adâncime). Traseul porneşte din marginea drumului direct prin pădurea cu teren abrupt ce avea să fie abia primul meu test mai mult de voinţă decât de rezistenţă fizică. Ca orice începător care face primele sale drumeţii am avut o stare entuziastă ce mă făcea să grăbesc pasul fără să ascult vorbele omului minunat de lângă mine care încerca să mă înveţe că energia trebuie bine dozată pentru a mă putea bucura din plin de această experienţă. Astfel în scurt timp am ajuns să-mi simt fiecare încheietură a picioarelor şi fiecare muşchi al acestora întrebându-mă parcă: „Ce-a fost în mintea ta să porneşti la o astfel de călătorie? ”. Sigur că nu am cedat! Dar acesta nu a fost meritul meu ci al iubitului meu care mă încuraja constant.

Odată depăşită această parte a traseului am ajuns în platoul Radeş-Zlata unde câţiva stropi de ploaie ne-au făcut să grăbim puţin pasul însă nu pentru foarte mult timp căci aveam să întâlnim o situaţie cât se poate de fermecătoare, o herghelie cu vreo 30-40 de cai lăsaţi liberi fără orice fel de îngrădire ori constrângere. Lăsând în urmă aceste fiinţe maiestuoase ne-am continuat drumeţia printr-o ploaie măruntă şi deasă până pe malul lacului Zănoaga la refugiul salvamont unde ne-am adăpostit până când ploaia s-a domolit cât să ne permită instalarea cortului.

Dimineața următoare ne-a găsit aşadar pe malul celui mai adânc lac glaciar din România într-un peisaj deopotrivă sălbatic şi fermecător. Norii acopereau încă cerul şi așa avea să fie întreaga zi. Aici numărul turiştilor este mic fapt ce permite parcă mai mult să te bucuri de liniște şi de creaţiile naturii. Aerul curat de munte ne-a îndemnat să cercetăm îndeaproape lacul ce parcă avea altă formă şi suprafaţă în funţie de locul din care-l priveam. Am descoperit astfel izvorul ce şiroia puternic din stâncă situaţie de care am profitat pentru a reface rezerva de apă.

Dupămasa ne-am continuat călătoria de această dată pe traseul cu bulină roşie spre Bucura, lacul glaciar românesc cu cea mai mare suprafaţă (8,8 ha). După vreo două ore de traseu destul de uşor pe limita rezervaţiei ştiinţifice Gemenele aveam să ajungem în şaua Judele. Aici numărul turiştilor creştea însă noi eram singurii cu rucsaci mari. De ce? Pentru că traseul cobora acum spre circuitul lacurilor pe o potecă abruptă, deloc amenajată. Acesta era un al doilea test de anduranţă. Aproape de finalul coborârii, la încă vreo jumătate de oră de Bucura şiroaiele de lacrimi îmi inundau ochii din cauza gleznelor îngrozitor de dureroare neprotejate de bocancii vechi şi de o calitate mai mult decât slabă. Ajunşi la Bucura am campat în apropierea lacului printre zeci de corturi cu sute de turişti atât străini cât şi românii. Acestora din urmă parcă le lipseşte însă o anume cultură a turismului de agest gen, fiind atât de gălăgioşi încât exprimă mai degrabă o atitudine de „grătare la iarbă verde” decât pasiunea iubitorilor de natură.

Lacul Bucura se află la o altitudine de 2041 m şi este deci cel mai mare (ca suprafaţă) lac glaciar din România. Aici este locul de întâlnire a multor trasee şi probabil cel mai întins spaţiu din Parcul Naţional Retezat în care camparea este permisă. Nopţile sunt parcă magice aici, stelele par a fi mai mari, iar divinitatea mai aproape de sufletul uman. Cât despre dimineţi... ei bine ele îţi dau imboldul pentru a porni din nou la drumeţie prin glasul marmotelor dolofane ce aleargă şi fluieră speriate de câinele nesupravegheat al câte unui turist.

Zilele următoare am lăsat la Bucura cortul cu cea mai mare parte a bagajului şi am pornit pe diferite trasee doar cu un rucsac în care aveam strictul necesar (apă, mâncare, câteva haine pentru vreme rea etc.). Astfel am ajuns pe vârfurile Peleaga (2509m), Retezat (2485m) şi alte câteva mai mici. Am avut parte de o vreme superbă de sfârşit de august ce ne-a permis să ne bucurăm de peisaje de basm, de marmote şi capre negre.

Dimineaţa ultimei zile de vacanţă aici ne-a trezi cu o nouă rundă de poaie şi vânt. În ciuda acestor condiţii am strâns cortul ud şi am ponit pe un traseu de circa 2 ore spre Poiana Pelegii (1633m) aflată la capătul drumului forestier la o distanţă de 20 km de maşină. Aici salvamontiştii au cerut detalii despre traseul nostru pentru acea zi şi în ciuda recomandărilor lor noi am ales sa îl continuăm îndeosebi din cauza faptului că proviziile noastre de hrană sa terminaseră cu o zi înainte. Credeam că după şase zile de drumeţie prin munte aveam antrenamentul suficient pentru parcurgerea celor 20 de kilometri însă la jumătatea distanţei parcurse prin ploaie şi vânt atât muşchii cât şi voinţa m-au abandonat cu toate că omul minunat de lângă mine încerca sa mă convingă de faptul că mai e puţin şi vom reuşi. Printr-un noroc chior sau o minune divină tocmai a trecut cineva cu maşina şi s-a oferit să ne ducă până la maşina noastră.

A fost aşadar o saptamână minunată, o săptămână în care am învăţat mai multe despre această ţară cu peisaje maiestuoase; am aflat lucruri noi atât unul despre celălalt cât şi despre noi înşine – despre voinţă şi limite, atât fizice cât şi psihice.

---

VIZUALIZĂRI: 1666 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI