Prin Buila Sălbatică - de la Schitul Pahomie pe Vanturarița Mare

TIPĂREȘTE

La inceputul lunii spetembrie am primit o invitație la o drumeție prin Munții Buila-Vânturarița, munți de care auzisem dar pe care i-am văzut numai din depărtare, din mersul mașinii.

Din cele citite și auzite de pe la iubitorii drumețiilor montane, știam că Munții Buila-Vânturarița sunt munți sălbatici, cu puține trasee marcate sau cu marcaj deficitar.

Parcă nu imi venea să cred că niște munți nu foarte inalți (inălțimea maximă de 1885 m este atinsă de Vf. Vânturarița Mare) și așezați destul de aproape de București nu sunt călcați la fiecare sfârșit de săptămână de sute de turiști, așa cum se intâmplă cu Bucegii sau chiar cu Făgărașii.

Trebuia neapărat să cunosc acești munți, și, cum singura modalitate prin care puteam să fac acest lucru era o drumeție pe potecile Builei, am acceptat imediat invitația.

Traseul pe care urma să mergem a fost următorul:

Schitul Pahomie – Stâna Oale – Curmătura Oale – Vf. Vânturarița Mare - Șaua Ștevioara – Schitul Pahomie.

Plecarea in traseu a avut loc la ora 7.30, motiv pentru care am dormit in corturi chiar lângă Schitul Pahomie, aflat la aproximativ 40 Km de Ramnicu Vâlcea.

La Schitul Pahonie am ajuns cu mașina. Din Râmnicu Vâlcea am urmat DN 64, drum care merge spre Băile Olănești. După aproximativ 14 Km, am părăsit DN 64 și am intrat in Valea Cheii, pe DJ 654. Până in satul Cheia drumul este asfaltat și destul de bun. Din Cheia urmează insă o porțiune de drum forestier, pe o porțiune de cca 10 Km, drum care merge de-a lungul Văii Cheia, practicabil cu orice tip de mașină.

La Schit am făcut doar o foarte scurtă oprire, dar câteva cuvinte despre acest lăcaș monahal se cuvin insă a spune.

Schitul poartă numele intemeitorilor lui, Pahomie Monahul și Sava Haiducul, care la 1520 au ridicat Schitul Pahomie de la Izvorul Frumos.

Se pare insă că Pahomie este una și aceeași persoană cu ctitorul Mănăstirii Bistrița, marele ban Barbu Craiovescu. In aceste locuri s-a adăpostit banul impreună cu căpitanul Sava și alți câțiva prieteni ai Craioveștilor, in fuga lor din calea lui Mihnea cel Rău, domnitorul Țării Românești din acele vremuri. Banul Barbu Craiovescu a reușit insă să scape de urmăritori, iar după inlăturarea și asasinarea lui Mihnea cel Rău, banul ridică in acest loc un așezământ religios.

Deteriorat in mare parte, schitul a fost părăsit după anul 1880 pentru a fi reclădit in anul anul 1952 și sfințit in 1956. Picturile realizate in anul 1956 de către Stan Hermeanu au fost refăcute după 40 de ani de către ierodiaconul Popa Nicolae din Perișani.

Schitul este in prezent locuit de călugări și se poate vizita. Nu oferă cazare, informație pe care o citești chiar la intrare.

Am intrat in curtea schitului și am fotografiat biserica de sub stâncă. Locul este foarte frumos și liniștit, cu siguranță merită o vizită mai amănunțită.

M-am mulțumit insă cu această scurtă vedere a schitului și cu slujba de la miezul nopții pe care am auzit-o din cort (ațipisem, și a doua zi nu eram sigură dacă am auzit cântece bisericești sau cumva visasem).

După scurta oprire la Schitul Pahomie, am plecat la drum. Aveam de parcurs un traseu lung și dificil pe alocuri și nu prea aveam timp să zăbovim.

Intrarea in traseu se face la cca 100 de m după schit, și incepe in forță cu un urcuuș abrupt. Un indicator ne anunță că până in Curmătura Oale aveam de parcurs 4-5 ore și trebuia să urmăm marcajul punct galben.

După un prim urcuș accentuat, trecem de o porțiune de hățiș, apoi intrăm in pădure. Poteca urcă in continuare prin pădure, un urcuș nu foarte greu dar susținut. După aproape o oră și jumătate ajungem la Stâna Oale, așezată intr-o frumoasă poiană. Deși părăsită stâna este intr-o stare destul de bună, putând oferi adăpost la nevoie.

Urcușul continuă, de această dată prin gol alpin. Trecem și de o porțiune de grohotiș și după aproape patru ore ajungem in Curmătura Oale, la 1583 m. Aici am făcut o primă pauză, ca să ne odihnim, să mâncăm și să prindem puteri pentru următoarea parte a traseului.

Și chiar aveam nevoie pentru că a urmat un traseu greu, cu urcușuri și coborâșuri ca in Făgăraș și cu câteva cățărări pe stâncă ca in Piatra Craiului. Traseul este marcat cu bandă roșie și indicatorul ne anunța că până pe Vânturarița Mare aveam de parcurs 3-4 ore pe un traseu expus și interzis iarna. Deși recent marcat, semnele se pierd de multe ori, trebuie să fii foarte atent să nu te rătăcești.

Poteca urcă prin pădure, ajunge pe creasta stâncoasă unde se ingustează, merge printre jnepeni și grohotiș, coboară ca mai apoi să urce iar pe creastă. La un moment dat a trebuit să coborâm pe lângă o culme, pe o potecă alunecoasă care se termina fix deasupra unei prăpăstii. Cea mai sigură cale de a cobori a fost una tradițională, adică pe fund. Dar a urmai și urcușul, pe o stâncă inaltă și netedă, mărginită intr-o parte de jnepeniș. Dar, așa cum știți jneapănul este frate cu munțomanul așa că ne-am folosit de crengile lui pentru a ne cățăra. Și exemplele pot continua. Am trecut peste câteva porțiuni de grohotiș, am mers pe cărări inguste și expuse, am urcat pe vârfuri stâncoase și iar am coborât in zone mai ușoare. Toată această succeciune de poteci expuse, urcușuri și coborâșuri, jnepeniș si cățărări sau repetat timp de peste trei ore, până când am ajuns pe Vârful Vânturarița Mare.

Dar efortul depus a fost răsplătit pe tot parcursul traseului de frumusețea peisajului. Am avut noroc de o zi foarte frumoasă, așa că de jur imprejur se vedeau Munții Căpățânii, Coziei și chiar Făgărașii. Undeva in zare se vedea șerpuind, strălucind in soare, apele Oltului.

Pe tor parcursul traseului, de la Schitul Pahomie până pe Vânturarița Mare, nu ne-am intâlnit cu nimeni, nu am văzut picior de turist. Incă o dovadă că Buila este intr-adevăr un munte incă sălbatic și mai puțin cunoscut.

Pe Vârful Vânturarița mare am stat puțin mai mult, ca să facem fotografii și să ne mai tragem sufletul. Dacă te uiți doar la inălțimea vârfului, 1885 m, ai spune că este o nimica toată să ajungi acolo. Cam așa am gândit și eu inainte de tură, dar după șapte ore de mers, de urcat, coborât și cocoțat, mi-am schimbat total părerea. A fost mai ușor să ajung pe Moldoveanu decât pe Vânturarița Mare.

Dacă, așa cum v-am spus, până pe vârf nu am intâlnit alți turiști, aici situația s-a schimbat puțin. Urcau câțiva turiști pe vârf, pe un traseu mai ușor, dinspre Curmătura Builei. Unii chiar vroiau să continue pe traseul pe care venisem noi, spre Curmătura Oale.

După popasul pe vârf, am inceput coborârea. Dar să nu credeți că a fost ușor! A fost una dintre cele mai grele coborâri pe care am făcut-o, am coborât aproximativ 1100 m incontinuu, pe o pantă expusă și foarte inclinată. Pe indicator eram din nou atenționați că este un traseu dificil, și, chiar așa a fost. Practic, abia puteai să stai in picioare, trebuia să te sprijini permanent in bețe.

De pe Vânturarița Mare am urmat tot marcajul bandă roșie, am ocolit pe lângă Vârful Buila (1849 m) și am inceput coborârea spre Șaua Ștevioara, de care am trecut și am tot coborât până când am ajuns la drumul forestier de lângă Schitul Pahomie. Pe tot parcursul coborârii frumusețea peisajului ne ajuta să uităm de greutatea traseului. Se vedeau crestele stâncoase ale Builei, creste care păreau de neatins dar pe care noi tocmai fusesem. Aproape patru ore a durat coborârea, pe la ora 18.00 ajungând la mașini.

Eram obosită dar fericită că am reușit, că am văzut niște munți frumoși și puțin cunoscuți.

Traseul parcurs este, după părerea mea, mediu spre dificil, cu câteva porțiuni expuse care necesită cățărare. Pentru al parcurge trebuie o bună condiție fizică și ceva experiență in drumețiile montane. Este bine să mergeți cu cineva care a mai fost și cunoaște traseul, marcajele pierzându-se de multe ori printre pietre sau să aveți o aplicație bună de orientare pe munte. Recomand bețele de trekking, foarte utile la coborâre. Pe traseu nu există nicio sursă de apă, recomand să aveți intre doi și trei litri de apă.

Pentru cei care nu pot să parcurgă trasee grele pe munte, recomand o vizită la Schitul Pahomie, unde se poate ajunge ușor cu mașina. Puteți petrece in zona schitului câteva ore frumoase in natură, locul fiind foarte frumos.

Aceasta a fost prima mea experiență pe munții Buila, niște munți surpinzători de frumoși și cu trasee medii spre dificile.

Sper ca fotografiile să vă convingă de frumusețea acestor munți.

Munți sălbaitici, cu peisaje de vis. De vizitat Schitul Pahomie dar și Schitul Pătrunsa aflat la aproximativ două ore de mers pe jos de Pahomie. Pentru iubitorii de drumeții montane, Munții Buila ii va surprinde și ii va pune la inceracre cu traseele frumoase și dificile pe alocuri.

Așa cum am mai spus, ce poate fi mai relaxant decât o tură pe munte?!

---

VIZUALIZĂRI: 1784 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI