Munții Vrancei - Sălbăticia la ea acasă, II

TIPĂREȘTE

Înainte de a începe să scriu despre restul drumeției, vreau să explic ceva: nu am fragmentat intenționat această postare, în trei episoade, doar pentru a avea mai mult de scris. Dacă voiam așa ceva făceam din orice excursie despre care am scris aici, un mega serial, cu mai multe episoade chiar decât ”Tânăr și neliniștit” : povesteam cum mi-a venit ideea, cum am vorbit cu nevastă-mea, cum am căzut de acord, cum am verificat uleiul din motorul mașinii, cum am mers pe șosea și, tot așa, până ajungeam acolo unde voiam să fac excursia.

Dacă vreți așa ceva, mă rog, poate că e bine, pentru punctaj, dar nu cred că a povesti despre cum ai cumpărat pătrunjel este o activitate turistică.

În fine, seria despre Munții Vrancei este împărțită în trei episoade, pentru că așa am parcurs acea etapă, în trei zile.

Gata, ne întoarcem la stână Hăuleștenilor unde am rămas să dormim, în prima seară.

După ce am ajuns la stână, am desfășurat o serie de activități gospodărești : am făcut oarece curățenie la locul unde urma să dormim, am verificat dacă se închid ușile, activitate căreia i-am dat o mare importanță pentru că nu vrei ca, în toiul nopții, să te bați cu ursul ca să-l convingi că sacul de dormit e doar pentru tine, am încropit ceva de mâncare.

Fiindcă mai era lumină, Florin ne-a urcat, pe culme, fără bagaj și am văzut, de acolo, de sus, stâna ”La ungur” care părea chiar mai bună decât cea unde eram cazați. Dar, n-aveam chef de făcut alt drum, până acolo, așa că am rămas la prima locație.

Vreau să vă spun că, dormitul pe munte, în luna aprilie, de fapt, aproape mai, nu e chiar așa, o floare la ureche. Avantajul că dormi în stână este dat de faptul că nu mai trebuie întins cortul, că poți face focul în vatra respectivă și că poți dormi oarecum adăpostit.

Oricum, fiindcă se apropia luna mai, serile nu mai erau atât de reci, dar, oricum, ne-am trezit, singuri și de gura lui Florin, dimineață, pe la 6.

Nu știu cât sunteți de familiarizați cu construcțiile stânelor. Cele din Vrancea, din zonă de munte pe unde trecem, au două camere : cășăria (unde se păstrează cașul și ceaunele, zăgâlnele și alte scule, precum și camera unde dorm ciobanii, iar afară este țarcul oilor. Oile se trec prin strungă, atunci când sunt mulse așa că trec dintr-un țarc în altul, după cum sunt mulse, au ba!

Din toamnă, de pe la începutul lui noiembrie, în funcție de vreme (dacă vremea este blândă, iarba este bună și nu a căzut zăpada, oile mai sunt ținute sus, în munte, pentru că se pasc mult mai ușor) de regulă, oile sunt coborâte în sat sau, la câmpie, care după cum are, fiecare baci, stânile. Clădirea stânelor de pe munte rămâne pradă zăpezilor și, dacă stricăciunile sunt prea mari, uneori acestea nu mai sunt reparate, ci rămân cumva de izbeliște.

Stâna Hăuleștenilor este denumită așa pentru că este stâna comunității Hăulișca și este cumva în apropierea altor stâne: Păuleștenilor, pe aceeași parte cu ea și cu Stâna ”La Ungur”, pe partea cealaltă a Vf. Coza.

Că adusei discuția, Vf. Coza este cumva în centrul Munților Vrancei. Este în media de înălțime celorlalți munți, fiind înalt, de, stai să mă uit, să nu greșesc, eu știam că are 1650 de metri, da, ... un pic, ... nu, are 1630 de metri. De regulă, cel mai ușor se ajunge la el dinspre satul Coza, din comuna Tulnici, se merge câtva timp pe un drum forestier și apoi pe cărări marcate, dar, eu nu am fost niciodată pe acolo.

Cum spuneam, peste noapte am cam tras de sacul de dormit așa că, dimineața ne-am trezit destul de repede. Am făcut câte un ceai, am mâncat ceva și gata, hopa sus, pui de urs!

Vă spuneam că nu pot povesti, pas cu pas, tot traseul, pentru că, cei care ați fost pe munte, știți că, de regulă, îți stabilești țintele și tragi de tine ca să ajungi la ele. Trebuie să recunosc faptul că Florin, cel care ne conducea grupul nu a ales drumul pe creastă, spre Coza, ci am mers, pe sub creastă, până pe la Șaua Golici. Fiindcă mai mult am coborât, am mers cu mai mult spor, uneori pe lângă Tișița Aurie și, după ce am trecut prin Șaua Tișiței, am ajuns, într-un final, acolo unde doream, pe culmea Dealului Negru. De aici, am făcut un mic hop pînă la Lacul Negru, dar nu am avut curaj să urcăm Vf. Bulboacele, mai ales că noi voiam să ajungem la Lăcăuți și, mai departe, la Vf. Goru.

Făcut poze la Lacul Negru, tras sufletul și apoi, plecat, mai departe, spre Izvoarele Nărujei și spre Lăcăuți. Am cam scheunat pe drum, de oboseală și, mai degrabă, de lene, dar Florin a stat cu gura pe noi ca să nu ne lăsăm pe tânjală. Ne-a povestit despre urși și lupi ca să ne accelereze mersul dar nu ne-am speriat, că noi suntem, toți, bărbați cu armata făcută la zi, la infanterie! :) Ne-a plăcut să trecem prin Zăbăluța, de unde am luat și apă. de băut, pentru că, știți cum se spune, după ce trece apa de 7 pietre, devine bună de băut. Iacătă, au trecut 6 ani și n-am nimic, deci, apa nu era poluată! :)

Normal că peisajele sunt foarte frumoase, o să vedeți în fotografii de le-am făcut, repet, cu toții. Am ajuns, pe la ora 13-14 sus, la Lăcăuți, așa că nu l-am boscorodit la cap pe Florin, care ne trezise dis de dimineață, ca, pe la 7 să plecăm cât mai repede.

Normal că am făcut o mare pauză de masă, am discutat cu meteorologul de la stație și apoi, am plecat spre Șaua Gorului și, mai departe, spre Vf. Goru. Traseele erau marcate, dar nu atât de bine, am înțeles că, după 2010 situația s-a remediat. Bravo celor care au făcut voluntariatul cu marcarea traseelor din acești munți!

Despre Vf. Lăcăuți aflați că este al doilea cel mai înalt vârf din Munții Vrancei, cu cei 1777 de m ai săi. Sus, pe culme, este amplasată o stație meteorologică care oferă și găzduire celor care călătoresc pe munte. Sunt condiții civilizate și ajută să dai de un pic de civilizație după ceva timp petrecut prin sălbăticie.

Munții Lăcăuți și Goru sunt unul dintre principalele masive din Munții Vrancei. Strict geologic sunt formați din gresii dure, care le dau rezistență la eroziune și cele mai mari înălțimi de aici, Vf. Goru are o înălțime de 1785 de metri, fiind cel mai înalt vârf din Munții Vrancei.

După ce ne-am tras sufletul, am plecat spre Șaua Gorului.

Cert este că oprirea de la Cabana de la Lăcăuți ne-a cam dat peste cap, așa că am decis să ne oprim la Stânele din Goru, unde urma să campăm peste noapte, până în următoarea zi, în care aveam să ajungem pe Goru și apoi, spre Pietrosu și, de aici, să ieșim apoi, prin Cehile Nărujei.

Florin nu ar fi vrut dar eram o gloată democratică, în care, toți ceilalți trei membri am hotărât să ne oprim. Nu am mai făcut proces-verbal de ședință, dar, nici nu a fost nevoie. Doar atâta a rămas stabilit că, a doua zi, urma să vină o mașină în Herestrău, Nistorești, să ne preia spre casă. Florin ne-a spus că ar fi bine să fim cu toții, la ora și în locul stabilit, lucru cu care am căzut, întrutotul, de acord. Hm, câtă armonie era în grupul nost'!

Haidi, pa!

---

VIZUALIZĂRI: 2060 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI