Mușcata din fereastră

TIPĂREȘTE

Ca să nu se plictisească nici sâmbăta aceasta, mamițica și babacu au promis tinerelor progenituri să le ducă la Stâna de Vale de 8 Septembrie. Zis și făcut. Așa că am pus cu noi 3 straturi de haine (două de schimb și unul de ploaie), 3 rânduri de încălțări (de apă, adidași și ghete pe gleznă) și 3 feluri de mâncare, am urcat în mașină și am luat drumul Binșului (aka Beiușului).

Până la Beiuș, drumul e bun, chiar și mai departe, până la Budureasa. De aici încolo, dezastru. Lăsăm politica politicienilor și proasta administrare a drumurilor consiliilor locale și județene și ne concentrăm pe mașinuța din dotare, rugându-ne, dacă nu să se îmbunătățească drumul, măcar să ajungem la destinație. Așa că, mai cu 30 km la oră, mai prin gropi și hârtoape, ajungem și noi la Stâna de Vale. Câteva pensiuni, cu parcările pline ochi, o grămadă de ruine, un cort în care câțiva ghizi își așteaptă potențialii clienți. Ca să știți, tariful pentru o plimbare cu ghid este de 50 de lei de persoană, drept pentru care soțul meu a declarat că ne descurcăm perfect și fără „ghiduși” dintr-ăștia și am plecatără pe cont propriu pe drumul Stâna de Vale-Remeți.

Ușor de zis, greu de urmat. Ne-am încăpățânat să mergem cu mașina din motive pe care le voi împărtăși mai încolo, așa că, noi pe jos, el la volan, sau cu toții în mașină când oboseau picii, am purces la drum. Vreo 7-8 km de drum impracticabil pentru mașinile cu garda la sol mai joasă, cu gropi pline de nămol și cu pietriș acolo unde asfaltul prost nu se înălța în valuri pe mijlocul șoselei înguste, cu o singură bandă pentru ambele direcții de mers… vreți mai mult??? Am ajuns până la urmă la o cascadă (cascadele fiind destinația noastră finală) pe partea dreaptă, vizibilă din șosea și numită… Vălul Miresei, Bihor. Mai puțin spectaculoasă decât cea de la Răchițele (văzută și ea anul trecut), cascada este chiar plăcută privirii. Ca să ajungi până jos, la vale, în mod surprinzător și neasortat drumului, ai două scări metalice, foarte comode. Înaltă, mărginită de stânci, cascada este foarte accesibilă până pe muchie oricui are încălțăminte potrivită. Apele nu au debit mare, probabil nu a plouat prea mult, așa că trecem valea și, în timp ce noi, adulții, urcăm cât mai sus pentru a „vâna” fotografii cât mai spectaculoase, brotacii noștri rămân jos să se ude, sub privirile de vultur ale subsemnatei. Când am constatat că erau uzi până în chiloței (apa nu era rece deloc), i-am „pescuit” în ciuda protestelor vehemente și, pentru că erau prea uzi și prea murdari, le-am stors doar șosetele și i-am mânat pe jos spre Săritoarea Ieduțului, aflată câteva sute de metri mai încolo.

Săritoarea Ieduțului își merită cu prisosință numele. Sunt atâtea obstacole în calea apei, încât o vezi obligată să sară peste ele, exact ca o căpriță de munte. Debitul este vesel, lipsit de griji, ca o simfonie de Mozart, cu șaisprăzecimi săltărețe printre pietre, optimi țopăind peste stânci și, în trepte, doimile solemne de peste bolovani. Nu vă lăsați păcăliți de ceea ce se vede de jos. Urcați o potecă ușor de urmat, că mai este. Când am ajuns la podețul de lemn din fotografiile postate pe internet, am fost dezamăgiți: un brad uriaș, cu rădăcinile în aer, blochează nu numai vederea, ci și apa cascadei. Cum piticii noștri au obiceiul de a-și băga picioarele în tot ce curge (scuzați omonimia morfo-sintactică, pentru că de omonimie lexicală nu poate fi vorba), îi lăsăm să caute pe sub pietre după mult-lăudatele zlăvoace sau zglăvoace, care constituiau o delicatesă culinară pentru subsemnata când eram un pic mai mare decât ei și făceam drumul cascadelor din Apuseni. Dar ce sunt zglăvoacele? Sunt niște peștișori de vreo 20 de cm lungime, maro cu negru, pentru a se camufla sub pietre, cu cap turtit și mustăți ca de somn. Îi prindeam în apele foarte reci de munte, ridicând pietrele sub care acești pești se adăposteau și îi găteam pe grătar, fără cap. Desigur, nu au găsit nicio zlăvoacă, dar s-au udat până subțiori. Așa că am epuizat hainele de schimb, i-am „sechestrat” în portbagajul deschis ca să nu țopăie prin fața zecilor de bicicliști care exersau traseul și i-am hrănit bine, apoi am purces la drum. De cascada Miss nu mai putea fi vorba, drumul fiind infernal, iar soțul meu avea un fix cu mușcatele. Ne-am înhămat prin urmare la dificilul traseu spre Coada Lacului, pentru a vedea valea Leșului fără de baraj, prilej de a depăna aduceri-aminte din copilăria comună. De la valea Guga, drumul a devenit ca-n palmă, deci am accelerat și am țâșnit la propriu spre Bratca (încă mai așteptăm vreo amendă pentru depășirea vitezei legale).

Și iată-ne ajunși la mușcata din fereastră, care nu are nici în clin, nici în mânecă cu superba piesă a lui Victor Ion Popa, ci mai degrabă cu Vadu Crișului. Acum două săptămâni, pe drumul spre cascadele Boiului, am văzut cu coada ochiului un bordei nelocuit, mai degrabă o casă cu fundație înaltă de piatră și pereți de văioagă, cu obloane de lemn, atât de veche încât ar fi trebuit să se surpe, dar care sfida timpul cu … mușcate la ferestre!!! Ceva atât de frumos și de neverosimil, încât trebuia verificat, pipăit, adulmecat, admirat și imortalizat. Nu mai știm ce ne-a oprit să o facem atunci, poate mașinile din spatele nostru, poate nunta din apropiere, dar la întoarcerea la Oradea nu am mai regăsit-o. Ne lipsea un pic și credeam că am halucinat amândoi. Așa că iată-ne, două săptămâni mai târziu, traversând Vadu Crișului cu 30 de km la oră (parcă am mai zis asta undeva, nu?) și … pe punctul de ne a rata obiectivul, soțul frânează brusc într-o curbă în pantă cu vizibilitate redusă și exclamă: Uite-o, ea e! Ca într-un film, căsuța e acolo, cât se poate de reală și mai frumoasă decât ne-am amintit-o, cu obloanele deschise larg în aerul mirosind a ploaie, cu tencuiala albă și pe alocuri cojită de timp … căsuța cu mușcate în fereastră.

Așa am străbătut noi peste 200 de km din Bihor pentru o cascadă și niște mușcate într-o fereastră. Vorba proverbului cu capra care sare masa … noi am cam sărit casa!

---

VIZUALIZĂRI: 1280 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI