Din nou la Vulcana Băi – regina decăzută a apelor iodurate

TIPĂREȘTE

În zona Pucioasa – Vulcana Băi am fost de câteva ori, dealurile submontane oferind o climă mai răcoroasă pe perioada verii și peisaje minunate. Pe deasupra drumul de parcurs din București până acolo nu este prea lung și are o calitate bună. În zilele de azi la Vulcana-Băi mergi doar pentru Natură și reculegere spirituală, stațiunea de tratament practic nu mai există. Acum aproape 120 de ani presa prevedea o dezvoltare de neimaginat pentru două localități din zonă. Astfel, Calendarul Minervei din 1899 scria că Vulcana și Pucioasa, mulțumită calităței surselor, bunelor condițiuni climaterice și proximităței lor de capitală, sunt stațiuni de mare viitor. Pucioasa a rezistat...

La Vulcana-Băi principalul punct de interes a rămas Mănăstirea Bunea. Reactivarea micului schit medieval a atras, pe lângă pelerini, mulți turiști și iubitori de natură. Cu 8-9 ani în urmă am mers la Bunea de trei ori, atras de frumusețea peisajului, de mișcarea în aer liber și liniștea lăcașului de cult. Pe atunci drumeagul forestier care urca prin pădure nu era asfaltat, astfel că cei 2 km îi parcurgeai în circa o oră, la pas, în permanentă urcare. Recent mi-au căzut ochii pe un filmuleț postat pe Internet care prezenta noua cale de acces betonată către mănăstirea din mijlocul pădurii. Am decis să merg din nou la Bunea pentru a experimenta noua cale de acces, sinuoasă, abrupă, provocatoare.

Localizare și acces. Localitatea Vulcana-Băi este situată în județul Dâmbovița, la circa 90 km distanță de București și doar 20 km depărtare de Târgoviște. Urmând DN 71 spre Sinaia, trecem de marea termocentrală de la Doicești după care virăm stânga peste calea ferată și urmărim DJ 712B spre așezarea așezată într-o depresiune împădurită. La 250 m după ce intrăm în „stațiunea” Vulcana-Băi indicatoare mari și o troiță marchează punctul unde trebuie să virăm la stânga pentru a ne încadra pe drumul spre Mănăstirea Bunea. Acum 10 ani lăsam automobilul pe această uliță și porneam la pas spre lăcașul de cult din mijlocul pădurilor; acum situația e radical schimbată, drumul betonat înlesnind accesul spre culmi.

Vizita la Mănăstirea Bunea. Așezarea de pe valea Vîlcănii este atestată încă de pe vremea lui Vlad Țepeș, moșnenii populând aceste meleaguri timp de sute de ani. Aceeași moșneni (oameni liberi) sunt cei care donează terenul boierilor Grădișteanu și devin ctitori ai ansamblului monahal.

Depășim cele câteva case de pe ulița de altădată, numită acum strada Armaș Bunea, și ieșim pe o pajiște, drumul începând să urce ușor. Șoseaua a fost amenajată și betonată anul trecut cu ajutorul autorităților județene. La poalele pădurii a fost amenajată o parcare pentru cei care doresc să lase autoturismul la ieșirea din sat și să urce pe jos spre mănăstire. Acum ascensiunea prin pădure, pe șoseaua modernizată, e mult mai ușor; în trecut drumul de pământ era foarte denivelat, brăzdat de șleauri adânci – se putea urca doar cu tractorul ori atv-ul, iar iarna proviziile erau aduse cu măgarul.

Vorbim de circa 2 km de șosea care urcă până la o altitudine de aproximativ 620 m, diferența de nivel fiind de 250 m. Rampele sunt marcate ca având 10% înclinație, dar par mult mai abrupte având în vedere că sunt scurte și în curbă. Întâlnim vreo trei asemenea serpentine abrupte, în curbă betonul fiind armat cu scoabe metalice. Paliere orizontale aproape că nu există, șoseaua fiind în rampă/pantă pe toată distanța. Drumul este marcat la fiecare 100m de tăblițe cu icoane și citate religioase, precum și cu distanța care a rămas de parcurs. În câteva locuri există alveole pentru parcare/depășire; șoseaua este destul de lată pentru trecerea a două automobile normale. Pe la jumătatea distanței s-a amenajat un punct de oprire unde există un monument, un leagăn de lemn, o masă de picnic și un punct de belvedere. Cele mai importante puncte ale traseului au fost etichetate cu sintagme religioase, afișate pe bucăți de lemn, ca de exemplu: Colina Luminii, Poiana Bucuriei. Acum se instalează rețea electrică de-a lungul șoselei și stâlpi de iluminat.

Destul de multe persoane urcau/coborau la pas pe drumul betonat, noi am ales să experimentăm traseul cu automobilul, îl cunoșteam la pas din cele trei urcări pe calea forestieră. Nu ne-am întâlnit cu nici un alt automobil pe traseu, dar motorul este solicitat din plin. În capăt este amenajată altă parcare (circa 10 locuri), alături de acest spațiu existând și toalete. O poartă de lemn ne facilitează accesul către lăcaș, mai avem de mers 200 m pe o alee, sub o costișă plină de flori de câmp, apoi ultima urcare: câteva trepte până în fața bisericii noi.

La 1654 marele vistier Bunea Grădișteanu ridică aici un schit, după ce cu 20 de ani în urmă vizitase aceste meleaguri și întrebase Au întrebat pre noi cineva din oameni: a cui este moșia pe acel vârf frumos? . Auzind că boierul dorește să construiască aici o mănăstioară, moșnenii Brănești oferă acest teren în dar: Dar noi, auzind că va să facă o sfântă mănăstire, ne-am adunat toţi și am vorbit, de vor vrea să ne primească și pe noi ctitori, noi vom da și mai mult, nu numai pe acel vârf; dar dumnealor au zis; noi nu lepădăm pe nimeni din cei ce vin cu dragoste.

Biserica cu hramul „Sf. Mihail și Gavriil” are dimensiuni modeste, împărțirea clasică (pridvor, pronaos, naos și altar) și două turle învelite în tablă. Pridvorul e împodobit de coloane brâncovenești, biserica de culoare albă fiind decorată doar cu un brâu simplu, tip zimți de fierăstrău. Fațada sudică mai păstrează o pictură exterioară; de asemenea, pridvorul e pictat. În interior am intrat la vizitele anterioare, pictura e destul de degradată (schitul a fost părăsit zeci de ani), lumina intră cu țârâita prin ferestrele mici. Frescele datează din secolul al XVIII-lea, atunci când bogatul negustor târgoviștean Dumitru Bogasierul repară biserica și chiliile, extinde lăcașul de cult și plătește zugravii pentru a executa pictura.

Interesant este faptul că la Bunea a existat o școală de zugravi, istoricul Dimitrie Papazoglu descoperind aici la 1860 un caiet cu modele de pictură religioasă și laică aparținând lui Radu Zugravul, pictor care la 1750 a restaurat frescele de la Biserica Domnească din Curtea de Argeș.

După 1992, când schitul devine mănăstire, au loc lucrări de extindere, se construiesc corpuri noi, dar și o biserică mai mare, cu hramul „Sf. Mucenic Pantelimon” și „Sfânta Maria Egipteanca”. Acum ambele lăcașuri de cult erau închise, deși era duminică slujba nu s-a ținut deoarce toți călugării erau la Mănăstirea Dealu unde avea loc slujba de resfințire a bisericii cunoscutei mănăstiri. Doar o femeie avea grijă de complexul mănăstiresc de la Bunea, vizitatorii plimbându-se puțin prin curte, admirând florile și savurând liniștea deplină. Natura a fost darnică cu acest loc: pajiști înflorite, pădure deasă, soare, albine...

Am poposit circa 40 de minute în curtea ansamblului monahal, trandafirii de toate culorile împodobeau aleile, diferite flori completau cromatica zonei, adierea ușoară a vântului mișca frunzele arborilor, ciripitul păsărilor străbătea aerul. A fost o perioadă de reală relaxare în mijlocul naturii.

Ne-am întors la autoturism și am coborât pantele abrupte fără să ne întâlnim nici de această dată cu alt automobil. Am oprit 30 de minute la punctul de belvedere, loc unde am luat și o mică gustare. Aproape de ieșirea din pădure am văzut un animal care semăna foarte mult cu o pisică sălbatică. În această zonă împădurită trăiesc de altfel diverse sălbăticiuni. Cotidianul „Adevărul” descria într-un număr din martie 1929 un atac al jivinelor: []bDuminică noaptea, o haită de lupi a intrat în satul Vulcana-băi. Săteanul Vasile Aron, ieșind din casă, a fost atacat de o lupoaică. La strigătele sale a sărit femeia Jinca Manta, care înarmată cu un topor, a început să lovească fiara, reușind s-o ucidă. Săteanul a fost însă grav mușcat și a plecat la București, ca eventual să fie tratat contra turbării. Ce femeie!

Plimbare prin Vulcana-Băi. Ajunși din nou în drumul județean am hotărât șă facem o mică incursiune prin stațiunea de altădată. Vă pot spune că nu mai există nici un fel de semn al vreunei activități balneare în așezarea dâmbovițeană, nici o baie, nici un indicator spre vreun izvor. Singurele dovezi ale unei activități prospere în trecut sunt cele câteva vile și case mai răsărite.

Iată o descriere de la începutul secolului al XX-lea: Vulcana în județul Dâmbovița, comuna Cucuteni, 12 kilometri de la orașul Târgoviște, la înălțime de 300 metri, este separată de Pucioasa (Șerbănesci - Podurile) printr-un del peste care duce o șosea bună, posedă 4 isvoare de apă sărată, foarte iodurată, identică cu cea de la Govora, mai iodurată decât apele de la Hall, Adelheidsquelle, Saxon-les Bains, Lippik, Iwonicz, mai slabă decât apa de la Trescaro. Isvoarele de la Vulcana aparțin mai multor proprietari, cari ar trebui să se constitue într-un sindicat, spre a exploata isvoarele într-un mod mai rațional decât astăzi. Bolnavii adăpostiți în casele țărănesci ieau băi în acele case; ca la Pucioasa se încălzesce și la Vulcana apa prin bolovani înfierbîntați. Satul este curat, casele țărănesci sunt bine îngrijite, birturile bune. Apa de la Vulcana este prea concentrată pentru a fi beuta în stare naturală, A. Bernad a propus diluarea ei cu 3 până la 8 părți apă gazoasă bicarbonată. Apa de la Vulcana se transportă în sacale la Pucioasa, unde se amestecă pentru băi cu apa sulfuroasă din cea din urmă localitate. Apele minerale de la Vulcana nu fusese luate în seamă înainte de anul 1883, când localitatea a fost visitată de A. Șaabner-Tuduri cu inginerul Botea, cari au provocat primale analise chimice. Aceste ape au fost analisate de A. O. Saligny în anul 1884, de A. Bernad-Lendway în anul 1885, descrise de A. Șaabner-Tuduri în Spitalul din 1885 – scria dr. Iacob Felix la 1902 în lucrarea „Istoria igienei în România”.

Am văzut case cu pridvoare frumoase, vile interesante (Vila Mareș), grădini pline cu flori, fostul sediu CentroCoop cu un frumos balcon de lemn (în genul celor din Pietroșița), școala gimnazială „Ion Mareș” (autor al monografiei localității). În centrul așezării descoperim monumentul eroilor, biserica „Adormirea Maicii Domnului” și sediul Primăriei (o clădire în stil modern având un turn cu ceas, construită în 1994). Într-un capăt de sat descoperim într-o stare de degradare accentuată moara țărănească, o adevărată „instituție” pe vremuri, veche de peste 100 de ani.

Deși intenționam să ieșim spre Voinești, prin Pietrari (DJ 712A) am fost sfătuiți de un localnic să ne întoarcem deoarece drumul asfaltat se termină și cel de pământ care face legătura cu satul Șipot este în stare proastă. Ne-am întors spre Târgoviște, iar aproape de ieșirea din Vulcana-Băi am văzut indicatorul către Centrul ecumenic intereligios, loc unde conviețuiesc toate religiile prin prezența a trei clădiri: o biserică ortodoxă (transformată recent în schitul „Sf. Ioan Botezătorul”), o sinagogă și o moschee.

Concluzii. Am revăzut cu plăcere frumoasele peisaje subcarpatice, am străbătut cu încântare noua șosea care urcă la Mănăstirea Bunea, am mirosit parfumul trandafirilor și al florilor de câmp, am privit arhitectura vechilor case din sat. Vulcana-Băi este locul în care „Marele Dicționar Geografic al României” (vol. 5, apărut la începutul veacului al XX-lea) menționa cele patru izvoare, lăuda apa iodurată extrasă și recomanda excursii la Mănăstirea Bunea. La peste 100 de ani distanță vă recomand o plimbare la Mănăstirea Bunea, în orice variantă (pe jos, cu bicicleta, cu autoturismul).

Vacanțe frumoase!

---

VIZUALIZĂRI: 5604 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI