Turism pe DJ 730: Podu Dâmboviței – Ciocanu/Șirnea

TIPĂREȘTE

... duhul românesc ne uimește prin varietatea și bogăția sa. El și-a întocmit o țară în care se desfăşoară toate soiurile de privelişti, de la marginea mărei până la culmile alpestre. … Dar în depărtare, în mijlocul ținuturilor româneşti, se ridică turnurile de veghe, cetățile idealului, — vorbesc de un ideal curat spiritual... Munții sunt dovada dorului şi puterei de înălțare a unui neam. Câtă vreme el nu se clatină, acest neam îşi păstrează putința de desvoltare, adică de propăşire morală – așa definea scriitoarea Bucura Dumbravă munții în „Cartea Munților”, un adevărat ghid al călătoriilor montane publicat la 1920.

Pasul Posada. Călătoria noastră în munți începe pe firul Dâmboviței, pornind din drumul național 73 ce străbate Culoarul Rucăr-Bran. După ce ne bucurăm de priveliștile minunate de la înălțimea Pasului Posada (circa 825 m altitudine) începem coborârea către localitatea Podu Dâmboviței. În șaua Posadei considera marele istoric Nicolae Iorga că oastea lui Basarab I a zdrobit oștenii înzăuați ai lui Carol Robert de Anjou la 1330 (cazanul Posadei care amintește o zi ca aceea, de strălucită biruință ciobănească asupra boierilor mari ai străinătății cotropitoare). Tot în această zonă s-au descoperit urmele vechiului drum roman care străbătea munții, parte a cunoscutului Limes Transalutanus.

Podul lui Brâncoveanu. Satul Podu Dâmboviței este așezat pe o rută comercială importantă care lega Transilvania de Țara Românească. Așezarea atestată documentar cu secole în urmă și-a luat numele, probabil, de la podul de lemn care traversa râul Dâmbovița. Domnul Constantin Brâncoveanu construiește la 1711 peste apa Dâmboviței, puțin mai în aval de confluența cu Dâmbovicioara, un pod de lemn durabil, după cum era inscripționat în slavonește pe o cruce de lemn de pe malul râului. La sfârșitul secolului al XIX-lea sunt aduși constructori italieni care ridică podul din piatră de Albești existent și astăzi. Podul are o singură de deschidere de circa 22 m, este prevăzut cu trotuare și un parapet ornamental. Deși nu mai vedem azi podul construit în epoca lui Brâncoveanu, denumirea s-a păstrat.

Tot în satul Podu Dâmboviței se află o frumoasă biserică„Sfinții Împărați Constantin și Elena” construită din piatră în anii '40. Lăcașul de cult ne atrage atenție prin bolovanii de piatră utilizați la construcție și turnul-clopotniță adosat corpului bisericii. Atenție, se află poziționat într-o curbă, este greu de oprit chiar în dreptul monumentului religios. După un urcuș susținut, din parcarea situată pe Dealul Sasului se poate observa și Cetatea Oratia, ruine învăluite în mister, fost punct vamal în trecătoarea către Transilvania. Cele două obiective le-am fotografiat acum vreo doi ani cu ocazia altei călătorii în zonă.

Drumul spre Dâmbovicioara. În intersecția drumului național cu cel ce merge către Dâmbovicioara se află o piatră de dimensiuni mari care marchează printr-o inscripție realizarea acestei lucrări publice. Textul sună astfel: „Șoseaua spre Dâmbovicioara. Lung. 5 ½ km. Construită din inițiativa dlui I. Grădișteanu Ministrul Lucr. Publice 1905”. Ministrul Ion C. Grădișteanu a deținut la începutul secolului al XX-lea de mai multe ori portofoliul Ministerului Lucrărilor Publice; din poziția sa a contribuit la amenajarea mai multor șosele în zona montană, practicabile cu autoturismul, fiind numit în 1907 membru de onoare al Automobil Club Român.

Iată ce scria revista „Boabe de grâu” în 1934 despre acest om: În schimb, dela acelaşi pod al Dâmboviţei, sub care apa se vede între pilonii foarte înalţi, albaștră şi poleiță ca o iezăturlă, drumețul dornic de isprăvi mai omeneşti, se poate abate pe una din cele mai minunate şosele, datorită mi se pare trecerii pe la Ministerul Lucrărilor Publice din România de dinainte de războiu a lui Ionaş Grădişteanu. De atunci şosele s-au mai făcut, şi şosele s-au mai stricat, dar nicio mână nu s-a mai gândit să le pună podoaba de odihne şi de bănci cu acoperiş de şindrilă, popasurile apărate de vânt şi de ploaie la răspântiile cu vederi largi, fântânile cu șipot captat pentru oameni şi cu jghiab mare pentru vite... Acelaş om de treabă, care nu dădea de gol altminteri prin nimic înţelegere estetică şi montanism, a prefăcut drumul rău de cai şi de căruțe dintre Podul Dâmboviței şi Peştera Dâmbovicioara, într-o şosea frumoasă de automobil, intrând în munte vreo cinci, şase km, printre cele mai fantastice ziduri, ferestre şi turnuri de cheie.

Cheile Dâmbovicioarei. Am intrat pe drumul județean 730, asfaltat acum, șerpuind printre case mai noi ori mai vechi pe o distanță de circa 1 km până în gura cheilor. Aici se plătește la o gheretă o taxă de rezervație de 2 lei/persoană după care se pătrunde în lumea stâncilor verticale. Pereți de piatră țâșnesc în stânga și dreapta râului Dâmbovicioara pe o lungime de 2 km. Urme albe de zăpadă îmbracă versanții; oprim de două ori pentru a capta câteva imagini. În amonte pe apa Dâmbovicioarei mai există câteva sectoare de chei, unul din ele fiind cel în care e amplasată Peștera Dâmbovicioara, următorul popas al „expediției” noastre montane (). Cei interesați de alpinism și escaladă pot încerca traseele prezentate în acest material: eclimb.ro/useri/geo_bivua ... _cotat_UIAA.pdf.

Drumul spre Ciocanu-Șirnea. Pentru a vedea ceva mai multă zăpadă decât la Dâmbovicioara ne-am continuat drumeția pe DJ 730 către Șirnea. În intersecția cu DC 22 spre Peștera Dâmbovicioara se virează la dreapta spre Șirnea, există indicator. Citisem despre drum că este în stare bună, asfaltat – cel puțin până la granița cu județul Brașov. Într-adevăr șoseaua se prezintă în stare foarte bună, era dezăpezită, chiar se aruncase din abundență cu nisip pe serpentine. Treptat începe ascensiunea, există mai multe serpentine ac de păr, grupate în câteva serii. Peisajul devine de poveste pe anumite porțiuni, iar sus la Ciocanu se deschid panorame deosebite. Un vânt puternic, tăios până în măduva oaselor, ne-a limitat deplasările lungi înafara automobilului, dar nu ne-am lăsat și am oprit de multe ori. Traficul era aproape inexistent pe această porțiune, deși sunt câteva pensiuni în zona Ciocanu. Am oprit două minute în fața școlii generale din Ciocanu și ne-am dat seama de starea învățământului (nu că ar fi fost nevoie). Stivele de lemne de foc sunt omniprezente la toate gospodăriile. Călătoria s-a întrerupt brusc la limita județului Argeș, acolo se termină și asfaltul, în continuare șoseaua nu mai era dezăpezită. Un panou de informare ne prezintă traseele turistice din zonă. După ce gustăm din măreția iernii, la circa 1200 m altitudine, ne-am întors pe același drum.

Recomand celor care îndrăgesc muntele și natura o plimbare pe acest drum, puțin circulat, dar ofertant din punct de vedere al peisajelor. Cred că voi reveni și în anotimpul cald pentru o incursiune extinsă în această zonă geografică.

Călătorii frumoase!

---

VIZUALIZĂRI: 3779 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI