Vinales, Cuba country side

TIPĂREȘTE

După agitația urbană a Havanei, liniștea așezării rurale e binevenită.

Situat în nordul insulei, în provincia Pinar del Rio, Vinales-ul este căutat de turiști pentru faimoasele plantații de tutun, dar și pentru cadrul natural deosebit. Așezat după coline domoale, la poalele unor munți ce fac parte din lanțul Cordilierilor, micul sat cu pământ roșu se deschide ospitalier pentru toți. O oază de verdeață, flori, case colorate vesel și oameni simpli, calzi, prietenoși.

În 2008, uraganul Ike a făcut prăpăd, ne povestește bunica familiei-gazdă, o femeie mărunțică și ridată, dar foarte sociabilă. Au primit atunci ajutor de la stat pentru reconstrucție, iar sătenii gospodari și-au reclădit așezarea cu case de lemn vopsite cât mai colorat. Același spirit cubanez pentru voie bună! Casele sunt micuțe, cu două-trei camere, din care una se închiriază la turiști. Toate au verandă la stradă cu măsuță și balansoare albe de lemn și nu sunt delimitate prin garduri. Toată comunitatea e o mare familie și se comportă ca atare. Se ajută, se sfătuiesc și se târguiesc la comun cu vânzătorul de ananas care trece în fiecare dimineață cu marfă proaspătă.

Cazarea costă 25 de dolari camera, micul dejun, 4 dolari, iar cina 8 dolari. Prețurile sunt standard și nu pot fi negociate.

Camerele sunt mobilate ca la bunicii noștri de la țară și nu lipsesc mileurile, carpetele sau tablourile ieftine cu peisaje și fotografiile de familie. Fața de masă de mușama completează tabloul. Avem totuși propria noastră baie la care apa curge leneș, pentru că vine dintr-un butoi aflat în curte, umplut mai des de ploaie decât din alte surse. Apa nu este potabilă. Pentru băut și mâncare se folosește apă îmbuteliată.

Nu e nevoie de lux ca să te simți bine. Am fost primiți cu drag și respect. Pe ușa de intrare e fixată o plăcuță pe care scrie " Dios bendiga nuestro hogar" și ne-am simțit și noi binecuvântați. Gazdele noastre sunt Claribel și Titi Perez Valdes. Au o familie frumoasă cu doi copii și doi bunici. Dacă au chiriași, se înghesuie toți în bucătărioara din spate și o cămăruță. Nu le simțim prezența decât dimineața la micul dejun și seara la cină. Și doar ca să ne servească. Am avut nevoie de un pahar și am intrat eu în teritoriul lor din spate. Am rămas la povești cu bunica, vecinele și Claribel, eu despre România, ele despre Cuba. Soțul, Titi, e ghid local pentru turiști și e plecat toată ziua. Bunicul, cu alți doi vecini, beau rom și se uită la meciuri de fotbal la un televizor micuț și cam neclar. Femeile se ocupă de gospodărie și copii. Și de turiști. Și de finanțele familiei.

Vecinul din stânga e Humberto Lopez și e șef de cartier, după cum spune el și după respectul vizibil al comunității. E micuț și aspru, cu zâmbet știrb, foarte amabil cu turiștii și dornic de popularitate. Împarte cu dărnicie trabucuri, apoi te invită să i le cumperi. Primesc și eu unul " pentru doamne", mai lung și subțire, în ciuda protestului că eu nu fumez așa ceva. Nu sunt grozave și nu are succes. Apoi ne arată scrisori și cărți poștale trimise de chiriași mulțumiți, dar ne prefacem interesați doar de politețe. Mi-a notat adresa frumos și clar în carnețel, dar încă nu i-am scris. Poate o voi face, ca să aibă și România în colecție.

Avem ghinion pentru că uraganul El Nino atinge cu o aripă și Cuba. Plouă zilnic în reprize. Plecăm totuși să explorăm plantațiile de tutun. Srăduțele satului sunt de pământ. Până să ajungem în centrul asfaltat, dansăm printre bălți. Ajungem în piața de artizanat, plină de comercianți sub umbrele și turiști dornici de suveniruri. Le lăsăm pentru altă dată. Strada principală e înțesată de lume, restaurante și baruri. Lăsăm și asta pentru mai târziu și pornim pe cărări sălbatice în inima plantațiilor de tutun.

Nu există drumuri asfaltate, ci doar poteci de pământ roșu, clisos de la ploaie, cu urme de copite de cai. Ne aventurăm la întâmplare, dar drumul se termină într-o gospodărie unde suntem primiți cu drag de stăpâna casei. Facem poze. Vedetă e un vier tânăr, deloc sfios, care e interesat de obiectivele foto și dezamăgit că nu sunt comestibile. Un angajat cu pălărie și costumație de doc bej, tunde cu o macetă iarba, neinteresat de prezența noastră. Doi cai negri, lucind de sănătate, pasc leneși și liberi, la o aruncătură de băț de noi.

Turiștii sunt primiți, îndrumați, acceptați cu bunăvoință.

Trecem un pârâu pe o bârnă simplă, îngustă, un exercițiu de echilibru, dar ajungem în inima plantațiilor. Șiruri de plante verzi, inconfundabile, profilate pe un fundal de munți parcă scoși din Atlantida. Ici-colo, pomi înfloriți dau locului o frumusețe aparte. Tufișuri bogate în arome sunt vizitate de colibri micuți și extrem de rapizi, năluci reale în timpul nostru.

Tutunul se cultivă pe toată durata anului. Cănd ajunge la maturitate, se recoltează și se depozitează la uscat în hambare, numite " casa del tobaco". Acestea sunt construite din bârne rustice de lemn acoperite cu stuf. E liniște deplină până când o pală de vânt face să foșnească frunzele uscate. Tutunul e aranjat pe traverse de lemn depuse pe căpriori, pe toată înălțimea încăperii.

Cultivatorii sunt privați, dar sunt obligați să își vândă marfa la stat. Mai fac și trabucuri pentru uz personal și pentru cei doritori la prețul unic de 2 dolari bucata.

Am admirat la ei calmul și împlinirea sufletească. Deși asaltați de turiști nenumărați dornici de fotografii și informații, nu păreau deranjați că le călcam proprietatea și le invadam ziua de muncă. Cu un trabuc molfăit în colțul gurii și frunze de tutun în brațe, erau dispuși la conversații și explicații, fără ostilitate, fără resentimente. Ei nu erau interesați de lumea noastră. Trăiesc în lumea lor și sunt obișnuiți cu ea.

Pentru noi, observatori în trecere, e o lume western. Localnicii sunt îmbrăcați în haine de doc și jeanși, poartă pălării de paie cu boruri largi și călăresc profesionist pe cai bine întreținuți.

La atelierul de potcovit e activitate continuă. Trei cai priponiți își așteaptă rândul cuminți. Al patrulea e ținut strâns de dârlogi de stăpân în timp ce i se aplică potcoave noi. Stăpânul molfăie un trabuc, iar calul zdrobește un căluș de sfoară împletită. Totul e în aer liber, într-un crâng de copaci mărginit de un pârâiaș molcom. Am nimerit din întâmplare, am fotografiat și am plecat mai departe.

Don Alfredo are 78 de ani și e fericitul proprietar al unei plantații mărișoare de tutun și capul unei familii cu trei băieți, o fată și o noră de care e foarte mândru. Vorbește puțină engleză și ne înțelegem de minune. Am rămas la ferma lui să fac poze, în timp ce Bogdi și Sasha au plecat la o plimbare călare, una din distracțiile oferite de locație. Mie mi se oferă o plimbare cu căruța, dar refuz politicos să urc într-un fel de roabă de lemn trasă de un cal, gândindu-mă la siguranța rinichilor mei.

Gospodăria lui don Alfredo e mare. În hambarul de tutun e activitate intensă. Doi angajați cu brațe ferme și fața lucind de sudoare cară pe o targă de lemn tutunul proaspăt cules. În hambar acesta e preluat și sortat de o negresă frumoasă, îmbrăcată cu o rochie albă cu flori, pe care o cheamă Daisy. În alt capăt, soția lui Alfredo, Maria, rulează trabucuri cu dexteritatea unei experiențe îndelungate. Și fumează la fel. Îi ofer o țigară de la mine, dar gestul nu o impresionează, nu vorbește, nu zâmbește, își vede de munca ei. Plec oarecum dezamăgită, dar o descopăr pe noră, o frumusețe de fată, care gătește prânzul pentru toți într-un ceaun imens așezat pe o vatră în curte. Face supă de pui și orez în frunze de palmier. În curte mișună nestingherite orătăniile. O pisică moleșită de căldură își linge pe rând lăbuțele și se lasă dezmierdată.

Don Alfredo mă găsește și îmi arată mândru grădina de zarzavat. Ei își cultivă tot ce au nevoie, nu cumpără legume. Mă invită să iau prânzul cu ei, apoi îmi oferă să cumpăr trabucuri de la el, pentru că sunt cele mai bune. Am auzit același lucru de la toți, așa că fac cumva și dispar să-mi recuperez independența.

Vinales-ul a devenit un obiectiv turistic doar de vreo doi ani. S-a adaptat rapid, dar insuficient, cerințelor invaziei de turiști de diferite naționalități. Există o singură "cadeca", adică o casă de schimb valutar, la care e coadă permanentă. La oficiul poștal stăm la coadă pentru cartele de internet, dar avem ghinion și se termină rapid. Suntem informați să revenim peste două ore. Renunțăm, pentru că oricum merge prost și doar pe stradă, în fața oficiului sau în parcul din fața primăriei. În singurul "mercado" aprovizionat mai bogat găsim produse la prețuri prohibitive pentru un cubanez obișnuit. Concluzionăm că e pentru turiști și avem dreptate, pentru că înspre periferie vedem adevăratele "mercado ideal" simple, fără marfă și fără clienți. Apa îmbuteliată se vinde pe stradă, o altă mică afacere tolerată de autorități.

În schimb există baruri frumos amenajate, cu muzică și mojito excepțional. Sunt și altele, mai modeste, cu scaune de plastic, rom simplu și bere, la prețuri adecvate. Restaurantele s-au adaptat la cerințele turiștilor. Predomină restaurantele italiene ce oferă pizza, paste și bruschete, dar sunt departe de adevărata bucătărie italiană. Luăm doar un prânz frugal, pentru că vrem să avem parte de cina cubaneză pregătită de gazde. La fel ca în Havana, cina e consistentă, cu supă de fasole neagră, pește sau langustină cu orez, yuca și legume. Nu lipsesc fructele proaspete la desert. Ananas, pepene galben și roșu, papaya și mango. Stropită cu puțin rom în final și totul devine perfect!

Dimineața devreme încep să cânte cocoșii. Vinalesul e renumit și pentru luptele de cocoși crescuți doar pentru acest sport. Pentru mine e doar o distracție crudă și o afacere pentru crescătorii de păsări luptătoare. Activitatea a fost interzisă în 1968, dar după anii '80, e mai tolerată de autorități și ținută sub control. În timpul sejurului nostru nu s-au organizat lupte și m-am bucurat.

În ultima noastră seară avem norocul să se organizeze un spectacol de salsa la căminul cultural de lângă primărie. Intrarea costă un dolar, dar merită mai mult. Fetele sunt frumoase, costumele superbe, iar ritmul muzicii nu te lasă pe scaun. Dansăm și noi cum putem, ne străduim să respectăm pașii, muzica senzuală și vibrantă invadându-ne simțurile. Mă invită un localnic să dansez cu el, dar refuz timorată că nu o să mă descurc. Și acum îmi pare rău! Ar fi trebuit să iau lecții!

Mergem acasă nu foarte târziu, pentru că a doua zi urma să plecăm la Varadero, ultima destinație a vizitei din Cuba.

---

VIZUALIZĂRI: 4357 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI