Vacanță în Uzbekistan. Traseul (1)

TIPĂREȘTE

Am plecat din Istanbul cu Uzbekistan Airways, a fost cea mai bună opțiune din punct de vedere al prețului pe care am găsit-o (aproximativ 300 de euro dus-întors). Zborul a durat patru ore și jumătate într-un sens, cinci și jumătate la retur (am revenit din Tașkent, 1000 de kilometri în plus) și a fost surprinzător de confortabil.

Compania lor aeriană operează cu avioane mari, cu 7-9 scaune pe fiecare rând, iar serviciile sunt ca la Tarom pe vremuri, cu masă bogată, băuturi la discreție (chiar și vin, sec, alb sau roșu - le-am testat pe ambele, sunt bune), monitor pe scaunul din față (se dau căști). Ba, asta am văzut pentru prima oară, oferă papuci pentru cei care vor să se descalțe - pe lângă tradiționalele șaluri în cazul în care îți este rece de la aerul condiționat.  

Am aterizat în Urghenci pe la șapte seara, ora locală. Aeroportul are dimensiunea unei gări de provincie de pe la noi. Controlul pașapoartelor a decurs destul de greu, și nu din cauza turiștilor: îi țineau la ghișeu mai mult pe ai lor. Ne temeam că vom pierde sosirea bagajelor; nu a fost cazul, a mai durat încă o jumătate de oră până au început să vină. Și nu toate odată, ci în ture de câte patru-cinci. Unica bandă a fost un spectacol în sine, eu nu am prins ceva așa de primitiv pe nicăieri, se poate vedea în poze. Iar pachetele uzbecilor... cutii de carton, legate cu sfoară, ce mai - o adevărată întoarcere în timp. Cineva le controla înainte de a le lăsa să vină pe bandă și cam un sfert dintre localnici au fost preluați de poliția de frontieră, duși după un paravan și luați temeinic la întrebări, cred că se practică genul de comerț din anii 90 de pe la noi, aprovizionarea făcându-se tot din Istanbul 😊.

În sfârșit, am reușit să recuperăm și trolerele noastre și am trecut în următoarea încăpere, unde, la o măsuță, un tânăr vindea cartele locale. Altă coadă, unii au cumpărat cu card, mi-e nu mi-a mai primit cardul – cică numai unul din grup putea folosi această modalitate de plată, așa că am achitat cu dolari, la un curs prost: 5 dolari = 40000 de somi, în loc de 60000, cât trebuia, dar... atâta pagubă.

Aterizaserăm de o oră și jumătate și ne rugam ca șoferul care urma să ne preia să nu fi plecat deja. Nu plecase, ne aștepta calm, ne-a făcut un semn către locul în care parcase microbuzul (pe cât de mic este aeroportul, pe atât de mare este parcarea din fața lui) și aventura putea să înceapă.

În ritmul meu de melc, voi încerca să vorbesc despre fiecare obiectiv vizitat în parte; dacă nu termin până la vară, preia @Marius 72 și duce el povestea mai departe 😊. Acum îmi propun doar să prezint traseul parcurs și, mai mult decât ce am văzut, am să spun ce am ratat (conform planurilor care a precedat excursia și ținând seama de ce am aflat la fața locului și ulterior revenirii în țară).

HIVA (sau Khiva sau Xiva)

Nilufar ne anunțase că urma să stăm la Shaherezada Hotel. Șoferul (care nu a vorbit cu noi niciun cuvințel timp de o săptămână, noi nu știam uzbecă sau rusă, el nu știa română sau engleză) ne-a lăsat în altă parte, în fața Hotelului Arslan Boutique. Tot îi făceam semne că nu e bine, dar el a început să dea jos bagajele. Se pare că primiserăm un upgrade, un hotel mai bun, fără bani suplimentari.

La 21:30 eram deja în oraș. De fapt, nu în oraș: intraserăm în poveste. E, de departe, cel mai fermecător loc prin care am trecut vreodată, ești în O mie și una de nopți, nu te mai saturi să tot caști gura și să tot rotești capul în toate părțile. Dacă e să dau un sfat: nu parcurgeți Uzbekistanul ca noi, de la vest către est, ci invers. Pentru că nimic nu ni s-a mai părut, apoi, la fel de frumos ca primul loc văzut.

A doua zi ne-am întâlnit de dimineață cu Ali, ghidul nostru în Hiva, și am vizitat temeinic Ichan-Kala, adică cetatea, monument UNESCO. Ce am văzut:

Fiecare dintre aceste obiective are câte o poveste, să vedem pe câte dintre ele voi apuca să le istorisesc aici.

Pe la ora patru, Ali ne-a lăsat să ne odihnim și să descoperim pe cont propriu, până pe seară, alte frumuseți ale Hivei. L-am rugat să ne recomande un restaurant – ne-a spus că suntem bineveniți la cel al familiei lui, Khiva Moon. Am luat cina acolo, luând un prim contact cu bucătăria uzbecă. Seara am încheiat-o, desigur, pe străzile feerice ale cetății.

Am avut alocată o singură zi pentru Hiva (cu două nopți de cazare). Merita mai mult? Cu siguranță, da! În primul rând, pentru a-i colinda străzile din nou și din nou. Apoi, pentru că de aici se pot face câteva excursii foarte interesante:

Aceste excursii se pot cumpăra pe loc sau în avans și nu sunt deloc scumpe. Rămâne pe altă dată.

În dimineața următoare, imediat după micul dejun, am pornit la drum către est, prin deșertul Kîzîlkum, către Buhara. Am mers șapte ore, aproape 500 de kilometri. Până am ieșit din oaza Horezm, primele două ore, drumurile au fost crunte, iar Schumacher al nostru (nu am aflat nici până azi cum în chema pe șofer) a luat în plin toate gropile – ca să fiu corect, nici nu prea avea pe unde să le ocolească.

După ce am intrat în deșert, am circulat pe autostradă și a fost în regulă. Am oprit pentru a vedea Amudaria și pentru a arunca o privire peste graniță, către Turkmenistan, apoi am mai oprit o dată la un restaurant, pentru o cafea (proastă și scumpă), iar pe la orele 16 am ajuns în

BUHARA (sau Bukhara)

Ne-am luat în primire camerele la Hotel Khurjin (am avut o cameră tare interesantă!) și am ieșit la masă la Old Bukhara Restaurant, unde aveam întâlnire cu șeful agenției cu ajutorul căreia ne-am organizat vacanța. Până în acest moment plătiserăm doar un avans de 50 de euro de fiecare, practic fuseserăm cazați și transportați pe încredere. Am primit facturi pentru fiecare dolar, biletele pentru toate obiectivele pe care urma să le mai vizităm, biletele de tren Samarkand-Tașkent, precum și sfaturi despre cum să ne petrecem acea seară.

Dacă Hiva este un oraș din povești, Buhara este un oraș aristocratic. Are un centru vechi foarte mare, prin care ne-am plimbat trei seri fără a ajunge de prea multe ori prin aceleași locuri. Multe moschei și madrase minunate, palate, hamame istorice, o cetate cu ziduri maiestoase și o piață centrală, Poyi Kalon, extrem de instagramabilă.

Dimineața care a urmat, Nilufar în persoană ne-a preluat de la hotel și ne-a prezentat cele mai importante obiective ale orașului:

Seara am petrecut-o la hamamul de la Hotel Shahriston; a fost, și asta, o experiență 😊. Eu nu sunt mare fan, dar ceilalți din grup au cerut supliment, așa că au revenit și în seara următoare.

O nouă zi, o nouă aventură: Nilufar ne-a condus atât prin oraș, pentru a vedea alte vechi monumente ale Buharei, cât și prin împrejurimi:

Să nu uit: un obiectiv deloc minor al acestei zile 😎 a fost restaurantul unde am luat masa de prânz: The Plov. În Uzbekistan, plovul este o instituție: e un soi de paella, dar mai unsuroasă, pentru că se prepară cu carne grasă de oaie (sau, direct, cu grăsime de oaie). La care se poate adăuga și extraporție de carne de alt fel, cea mai populară fiind cea de cal. Cum vi se pare? 

În dimineața următoare, am predat camera; am dormit aici trei nopți, având la dispoziție, pentru vizite, două zile și jumătate. Am plecat apoi către Gijduvan, un oraș tot din oaza Buhara, aflat la circa 45 de kilometri. Acest oraș este faimos pentru atelierele sale de ceramică tradițională, e un fel de Horezu sau de Marginea de pe la noi. Am asistat la o demonstrație de olărit, am vizitat un muzeu dedicat ceramicii pictate, am văzut de la distanță o medresă frumoasă, apoi ne-am continuat drumul către nord, spre Nurata.

Dar asta – într-un alt articol.

---

VIZUALIZĂRI: 245 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI