Incursiune în Țara Dinozaurului Pitic

TIPĂREȘTE

Uite că, în anul de grație 2015, am ajuns acolo unde nici în gând n-am visat: pe o insulă tropicală!

Drumul și surprizele sale

Iar traseul până acolo a fost unul inedit. Mă rog, îl mai străbătusem, în alte condiții, cu vreo două decenii în urmă și, parțial, până la mânăstirea Lainici, acum câțiva ani. Acum, după o amănunțită documentare pe internet și câteva telefoane pe la cunoscuți, mi-am luat inima în dinți și, cu mâinile pe volan, m-am încumetat să străbat calea aleasă de batalioanele române care au trecut Carpații în 1916, spre Transilvania: Valea Jiului. E adevărat, pornind dinspre sud, adică dinspre Târgu Jiu, drumul este bun – nu ca ultima oară, rămas din vremea generalului Dragalina, cu tot cu găurile de obuze din dotare, de am crezut că se sfarmă mașina. De altfel, șoseaua este în regulă; se circulă semaforizat acolo unde se lucrează. Probabil că, spre finele acestui veac, adică peste încă vreo 80 de ani, va fi și terminată, dar, una peste alta, dincolo de faptul că este cea mai scurtă trecere peste Carpați, oferă peisaje mai spectaculoase decât Valea Oltului. Cu amendamentul că azi, la începutul veacului, adică în 2015, șoferii care conduc mașini cu numere de Hunedoara (HD) sunt, cel puțin, inconștienți. Adică se avântă pe banda unică, deși semaforul strălucește în roșu, doar ca să vedem ambele coloane blocate, ceva mai încolo, într-o curbă îngustă, cu protagonistul nostru pus de-a curmezișul.

Bine, concluzia asta, cu inconștiența, aveam să o certific mai încolo, unde, pe șosele ca în palmă – că te și miri de unde, de parcă nu mai eram în România – aceiași șoferi depășeau cu nonșalanță coloana, cu viteze mult peste limitele legale… Mă rog, poate eu, din București, obișnuit cu ambuteiajele din trafic și vitezele de melc, să nu mai înțeleg libertatea de mișcare…

Și chiar la intrarea pe insula tropicală de care vorbeam, spre dreapta, cum vii dinspre sud, se face un indicator maroniu, către Peștera Bolii. Ciudată denumire, care te duce cu gândul la cine știe ce refugiu pe timp de molimă, dar, care, de fapt, arată doar numele foștilor proprietari ai pământului, familia Bolia… Oricum, o surpriză extrem de plăcută, această peșteră, care poate rivaliza cu mult mai titratele surate din Franța, de exemplu. Căci despre asta e vorba, despre publicitate.

Câți ați auzit de peștera Bolii?

Ei, bine, după ce te aventurezi pe șoseaua îngustă, ca în Scoția, dar fără Passing Place-uri sau fără cultura bunului simț la volan, după ce treci de o cale ferată abia semnalizată, dar funcțională – deci, periculoasă – ajungi într-un simulacru de parcare, pe coasta muntelui. Cauți peștera și nu o găsești, cauți cetatea dacică și nu o vezi. Noroc cu lumea care merge pe cărarea spre munte, unde, la un moment dat, se face o clădire din lemn, pe stânga. Acolo, un domn (am să folosesc apelativul acesta cu maximă seriozitate, pentru atitudinea și cunoștințele sale) taie biletele pentru peșteră și, dacă cineva îl întreabă, e dispus să explice. Academic!

Așadar, peștera este în vale – acum o vedeam – poate a fost locuită în preistorie (dat fiind că în zonă au fost găsite cele mai vechi urme ale omului în România și în aceste părți de lume) dar o companie germană de filme a turnat, ce altceva, decât un film și, cu ocazia asta, au pictat pereții, ca la Altamira. Iar cetatea dacă este doar cu numele; sus, pe șteiul de deasupra peșterii a existat cândva, inexpugnabilă (nici romanii, în drumul lor spre Sarmizegetusa, nu au putut-o cuceri, de aceea au asediat-o și i-au doborât pe dacii de acolo prin însetare și înfometare).

La peșteră se coboară pe scări, până pe valea râului. Iar acolo, surpriza de proporții. Mie, personal, mi-a amintit de peștera aurignacienilor de la Mas d’Azil, care mă fascinase cu numai un an în urmă. Intrarea este înaltă, ca un portal de catedrală, iar tunelul se lărgește, într-o cameră uriașă. Te plimbi pe cotloane care se despart din calea principală, doar ca să te regăsești la primul pod, cel care duce la icoana Fecioarei cu Pruncul (o plăsmuire a naturii, în stâncă) și, la capătul lui, la icoana Sfintei Varvara, protectoarea minerilor (o plăsmuire umană, de data asta). Drumul continuă, pe lângă perete, spre podul suspendat, cu proiecțiile rupestre (unele create artificial, de om, altele, alegorii în piatră – jocuri de lumini și umbre datorate modelării apei de-a lungul mileniilor) pe pereți. Podul este chiar suspendat, din lemn și se ondulează în urma pașilor. După pod intri în Sala Liliecilor (chiar sunt lilieci acolo), doar ca să ajungi la podul dacic, arcuit, tot din lemn. De acolo se cam încheie partea vizitabilă a peșterii; poți să vezi cursul râului prin stâncă și chiar cea de-a doua ieșire, în pădure. În peșteră sunt două scene din lemn, pentru că au loc evenimente muzicale, dată fiind acustica sălilor de piatră.

O bijuterie pe șoseaua spre Hațeg, dar, ca orice bijuterie, bine ascunsă! Nu e păcat?

Apoi am pătruns pe teritoriul insulei tropicale. Iar relieful îți taie respirația. Ce Austria, ce Franța, ce Scoția? Aparatul de fotografiat nu poate surprinde măreția, poezia, sălbăticia munților.

Acum, despre ce insulă tropicală tot vorbesc? Păi, despre una înconjurată de apele calde ale Mării Thetys, acum vreo sută de milioane de ani și care a binevoit să tot migreze spre nord, cu tot cu dinozaurii din dotare, care dinozauri, din cauza micimii insulei, a trebuit să se micșoreze și ei, devenind celebrii dinozauri pitici cu care ne mândrim azi, în insula care s-a lipit de continent și căreia îi zicem…

Țara Hațegului

O oază de românism dincolo de Carpați, aveam să descopăr aici. Deoarece, culmea, în atâtea și atâtea peregrinări prin care m-a purtat viața, aici nu am oprit, practic, niciodată. Iar primul popas, pe șoseaua netedă ca în palmă, ce duce la Caransebeș, la ieșirea din Hațeg, l-am făcut în satul Densușienilor, la biserica Sf. Nicolae. Nu știam nimic despre ea, tot așa cum nu aveam habar de toate comorile arhitecturale și istorice care împânzesc zona. Bierica din Densuș este veche, mai veche decât mânăstirile din Țara Românească, de la Tismana sau Cozia, pe care le credeam cele mai vechi... Ascunsă pe dealul din spatele satului, stă mărturie din piatră istoriei milenare ale acestui popor. Construită pe o locație antică, în stil romanic, are, în structura sa pietre luate de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa...

Iar vizita în satul Râu de Mori a dezvăluit o altă fațetă a istoriei triste, când nobilii Cândești au devenit Kendeffi, doar pentru a putea duce mai departe moștenirea părinților. Și pe valea Râului Mare, după actualul baraj ce face parte din salba de microhidrocentrale, începe posesiunea (sau ruina care a mai rămas, după ce reabilitarea sitului a fost abandonată) familiei Cândea: curtea nobiliară, ce cuprinde curia, capela și zidul de incintă. Adică așa scrie pe placheta de la intrare, după o curbă a șoselei, într-o văgăună neamenajată.

Pentru că noi, ca nimeni alții, știm să ne prețuim trecutul!

Mai departe, pe șoseaua ce urcă spre munte, se dezvăluie privirii, pe un ștei, Castelul din Carpați, din romanul omonim al lui Jules Verne, cetatea cnezială a Cândeștilor, ce veghează deasupra bisericii Colț. Nu am ajuns la castel; era târziu, era cald și nu eram încălțați pe măsura potecii, dar poate că a fost mai bine așa, să admirăm, de la distanță, ruina semeață a turnului, așa cum răsare el din stâncă, decât să trăim rușinea unui neam nerecunoscător! Așadar, am urcat numai până la biserica Colț, ridicată în rit ortodox încă de la începutul veacului al XIV-lea. Calvinii i-au alungat, la un moment dat pe călugări, pentru ca, în perioada comunistă, să devină grajd și, după ’89, să ajungă o ruină. Cu mare osârdie a fost refăcută și redată circuitului monahal.

Lăsându-i pe Cândești și istoria lor zbuciumată, am revenit pe șoseaua de Caransebeș, pentru a ne opri în satul cu nume de poveste; Sarmizegetusa. Am găsit un loc în parcarea modestă, am plătit intrarea și am pășit pe pământul de legendă. Nu mă așteptam ca orașul să fie dezgropat într-o măsură atât de mare, de la amfiteatrul de lângă șosea, trecând pe lângă vila procuratorului financiar (sediul ANAF, cum l-am denumit, ad-hoc), până la forumul dezvelit spre munte. Oximoronică asociere, sediul puterii imperiale și căpițele de fân proaspăt cosit, în vederea iernii; imagine fidelă a două milenii de istorie... Nu poți să nu te întrebi cum decurgea viața aici, după prăbușirea adevăratei Cetăți a Lupilor și, mai ales, unde erau dacii? Și cum simțeau noii stăpâni, când, acolo, în forum, într-o pauză dintre dezbateri, își ridicau privirile spre pantele Retezatului...

A doua zi, în drum spre castelul Huniazilor, pe același drum neted ca în palmă, de data asta pe sensul spre Simeria, am depistat, cu coada ochiului, indicatorul către rezervația de zimbri. Pus așa, într-o curbă periculoasă și fără vreo posibilitate legală de a ajunge acolo, venind dinspre Hațeg. Căci drumul se deschide în pădure, spre stânga, dacă mergi la Simeria, cum spuneam, într-o curbă tăiată de linia continuă dublă a șoselei naționale. Iată o perfectă abordare turistică a problemei; când se putea desena o bandă de preselecție pentru stânga, care să rezolve orice problemă de conștiință a șoferului care se vrea corect. Până la urmă, dacă vrei să vezi zimbri, nu e mai simplu să ajungi în Polonia?

Așa că, alături de alți doi șoferi, mă autodenunț: am tăiat linia continuă și m-am aventurat pe drumul către zimbri... Drum îngust, prin pădure, dar frumos, de-ți tăia răsuflarea. Bine că am rămas fără, deoarece, la capătul lui, parcare, ioc... Adică, fiecare pune mașina pe unde apucă. Și pornește, pe jos, către poarta de intrare în rezervație, pe stânga căreia se ridică o clădire paralelipipedică. Bun, casa de bilete, ne-am zis, cei trei șoferi și însoțitorii lor... Aș, doar un WC, închis și acela. Interesant mod de a spune „bun venit”! Casa de bilete era mai departe, în cabană. Bine, în spatele ei, la o măsuță... Am luat biletele și... Și atât? Nici o indicație, nimic? Am întrebat unde sunt zimbrii și omul de la măsuță (nu, nu era Mircea Badea) a răspuns, în doi peri: „Urmați cărarea”... Într-adevăr, pe stânga, se ridica un drum forestier, pe care am purces cu toții. După vreo 10 minute am ajuns la gardul care împrejmuia rezervația, din nou, fără un indicator. Inspirați, am făcut-o la dreapta, am ocolit gardul din ciment și am ajuns... nicăieri. Trebuia să o fi făcut la stânga, pentru a-i întrezări pe cei opt zimbri care se adăposteau de căldură la umbra copacilor. Oricum, priveliștea este maiestuoasă și nu trebuie să lași vremelnica nepăsare omenească să știrbească clipa: ai ajuns în locul unde au reapărut zimbrii în România.

După ce încalci din nou banda dublă continuă, mergi mai departe, spre Simeria. Înainte de Călan, ruina fostei sale faime, se ridică satul Strei. Bun... Numai că acolo se dezvăluie un miracol. Indicat vag, pe partea stângă, așa că pătrunzi în sat, printre case așezate, pe un drum asfaltat, foarte îngust. La un moment dat, trebuie să te oprești pe o fundătură cât un lat de mașină și lungă cât două, între un gard din lemn și zidul unei case. Fundătura este blocată de o poartă din lemn, care, o dată deschisă, te duce, printre meri, către biserica cu hramul Adormirii Maicii Domnului. Iar miracolul de care vorbeam rezidă, iar, în vechimea construcției, de pe la finele veacului al XIII-lea. Adică încă o biserică ortodoxă, ridicată peste ruinele unei vile romane (cum altfel?) înainte de înființarea statului românesc peste munți. Stilul bisericii este, de asemenea, diferit de ceea ce cunoaștem la Cozia sau Tismana, ca să luăm cele mai vechi ctitorii valahe, dar se leagă de romano-goticul care a înălțat catedralele în vestul Europei.

Iar turul prin vechimea românismului în acest Ardeal bătut de vremi nu poate fi complet fără vizita la următoarea relicvă a timpurilor de demult; biserica cu hramul Sfântului Gheorghe, din satul Streisângeorgiu, lipit de orașul nou al Călanului. Am aflat de existența ei dintr-o postare providențială pe Facebook, la începutul verii, căci, altminteri, nimic nu i-ar fi marcat ființa. Ca să ajungi la ea, o faci la dreapta, după ce intri în Călan, pe drumul care te îndrumă spre Sarmizegetusa Regia. Dar, o dată intrat în Streisângeorgiu, nu mai urmezi calea spre capitala lui Decebal, spre dreapta, ci, dimpotrivă, o iei la stânga și te afunzi în sat, pe strada principală. Biserica este la drumul principal, așa că lași mașina pe trotuar (de ce să existe parcări, la monumente istorice?) și o vizitezi. Biserica din piatră, în același stil romanic, este ridicată la începutul anilor 1300, pe fundația unei basilici din lemn, cu un veac mai înainte, de către români și este cel mai vechi edificiu de cult în funcțiune și azi. O nimica toată!

Ca și calea de acces spre centrul statului dac, pentru care avem promisiunea ca, până în decembrie 2015, să fie asfaltată. Adică ultimii 20 de kilometri, pentru care ai nevoie de un 4X4... Eu aștept ca, vara viitoare, să mai trec o dată prin Streisângeorgiu, pentru a admira și interiorul bisericii – ceea ce nu am putut face anul ăsta – și să urc în inima Cetății Lupilor. Pentru că eu am încredere în promisiunile edililor... Mai ales a celor din Ardeal...

Castelul Huniazilor

Înainte de a intra în Călan, cum vii dinspre Hațeg, se desparte drumul spre Hunedoara, printre dealuri și sate ce oferă ochiului priveliști de vis. Mai puțin intrarea în oraș, unde te întâmpină nu cavalerii de odinioară, ci sumedenie de case roșii cu turnulețe ascuțite. Mă rog...

Calea spre castel este bine marcată, la toate intersecțiile, așa că nu am avut probleme în a ajunge acolo. Doar parcarea cu plată era arhiplină, dar puștiul de la intrare mi-a spus să îmi găsesc un loc pe deal, chiar dacă erau semne de oprire interzisă și poliția rutieră de veghe, la castel. Oricum, dealul era plin și el, așa că am găsit un loc, mai sus, lângă un SUV plin cu chinezi și am coborât spre porți. Castelul este impunător, o adevărată feudă medievală, demnă de un guvernator, de un regent și de un rege. Doar împrejurimile lasă de dorit, cu ruinele combinatelor comuniste devalizate de românii democrați. Dar nu acele ruine venisem să le văd, așa că am pășit pe sub portal, în grădina castelului, unde am ocolit expoziția de șerpi, pentru a mă atașa coloanei de turiști de multe naționalități, în căutarea unui unghi potrivit aparatului de fotografiat.

Iar coada la bilete se întindea chiar pe podul maiestuos. Pentru o clipă am avut o străfulgerare peste timp: tot așa fusese la castelul de la Beynac et Cazenac... Iată, avem un castel de nivel european, altul decât Peleș!

Căci reședința Huniazilor își merită renumele. Nu știu cum se prezenta construcția acum un deceniu, dar știu că azi se simte dorința de revigorare; dacă nu pentru a readuce în conștiință un trecut glorios, măcar pentru a atrage turiștii. Nu mă așteptam la o plimbare atât de amănunțită prin sălile, culoarele sau turnurile sale. Chiar dacă nu sunt încă mobilate, îți oferă o retrospecție a evenimentelor care l-au marcat și care, de fapt, au marcat istoria noastră, a românilor. De aceea, cei 30 de lei de persoană, reprezentând taxa de intrare, plus încă 10 lei, pentru a putea imortaliza în memoria aparatului de fotografiat (era să spun „ pe peliculă”, dar asta este, deja, o replică desuetă), nu înseamnă prea mult. Pentru că o vizită la castel merită!

La Prislop, ca la pomul lăudat

În seara de dinaintea plecării, am urcat la Prislop, unde, de asemenea, nu mai fusesem niciodată. Drumul este fabulos, ca toate de aici, printre dealuri, pășuni și păduri, tot mai îngust, până când se oprește, la intrarea în mânăstire. Bine, intuind că parcarea nu avea cum să fie liberă, deși era duminică seara, după Sfânta Mărie, am lăsat mașina pe o coastă și am purces per pedes. Am lăsat negustorii și jandarmii de-o parte și am pătruns în curtea mânăstirii. Nu era atât de aglomerat precum m-aș fi așteptat, iar oamenii păreau veniți la promenadă, mai degrabă. Care cu flori, care cu broboade ce le acopereau capul, mergeau, în rând, către biserică, spre izvor sau, mai sus, spre mormânt. Am urmat ce-a de-a treia cale și, după un ocol pe niște culoare ca la aeroport, doar că mai late – puse acolo, probabil, pentru a preîntâmpina cozile – am ajuns la poalele mormântului, unde se află cimitirul măicuțelor. Nu am așteptat mai mult de zece minute... Ne-am trezit în fața mormântului, lângă jandarmul din dotare, care îndruma lumea pe unde să pună florile. Mi-a plăcut îndemnul scris, cum că, decât flori care să umple mormântul, mai bine fiecare se prezintă cu floarea sufletului său!

Asta și ca să mai domolească un comerț cu flori pe care l-am găsit operațional încă de la ieșirea din Hațeg, nu că florile nu sunt frumoase, dar parcă altul ar fi scopul lor...

Și chiar așa, mi s-a părut prea laic, prea de bifat o acțiune, pentru o adevărată meditație spirituală. Probabil că nici sfântului nu i-ar fi plăcut o atare situație, dar, hei, nici la Lourdes nu a întrebat-o cineva pe micuța Bernadette dacă e de acord cu ridicarea unui zgârie-nori deasupra grotei sale...

---

VIZUALIZĂRI: 2263 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI