Sulina, orașul dintre ape

TIPĂREȘTE

În ultima decadă a lui septembrie 2021, s-a întâmplat să ajungem în Sulina pentru trei zile, pentru că soțul meu și colegii de clasă din liceu puseseră la punct o întâlnire neprotocolară, pentru destindere, pentru amintiri și povești.

Abia așteptam să pornim iarăși la drum, astfel că pe 20 septembrie pe la 8,00, treceam Dunărea cu bacul spre Tulcea. Distanța nu este foarte mare, am mers lejer, drumul era liber, chiar ne-am permis să oprim pentru fotografii și pentru admirat peisajul. În Tulcea am căutat o parcare cu plată și am lăsat mașina în siguranță. De aici, transportul se face pe apă. La 12,00 ne-am îmbarcat pe o șalupă rapidă și am plecat spre Sulina, iar după o oră și jumătate eram acolo, deci am ajuns repede.

Mă aflam pentru prima dată în acest oraș pentru că, niciodată, Sulina nu fusese pe lista priorităților mele turistice. Eu nu sunt o admiratoare înfocată a Deltei Dunării, nu agreez întinderile nesfârșite de apă, stufărișul, mai mult, nu mi-ar plăcea o existență care să depindă numai de bărci, de șalupe. Recunosc frumusețea și unicitatea Deltei Dunării, dar nu mă pasionează pescuitul, nici plimbările cu diverse ambarcațiuni.

Mai văzusem Sulina, cu ani în urmă, altfel: mă aflam pe un vapor și mergeam de la Galați la Constanța. Am privit orașul de pe vapor când ne deplasam pe canalul Sulina. Asta e amintirea mea despre oraș, vagă, pierdută printre altele. Aveam de gând să profit de fiecare minut, de vremea frumoasă, să nu scap nimic. Și, într-adevăr, am avut timp să cercetez întregul oraș, să văd tot ce are el mai interesant.

Sulina are o istorie milenară, prima atestare provine din timpul Imperiului Bizantin, în anul 945. Revirimentul l-a cunoscut între 1856 (când s-a înființat Comisia Europeană a Dunării, care a funcționat aici) și 1939 (când s-a retras). Din acele vremuri se păstrează cele mai impozante edificii, unele reabilitate, altele – în ruină. Urma să mă documentez la fața locului, adică să pornesc pe străzile orașului. Ceea ce am făcut în după-amiaza primei zile, pornind la o plimbare pe Faleza Dunării, ca apoi să mă îndrept spre plaja orașului, pe care voiam, nespus de mult, să o văd. Auzisem numai lucruri frumoase despre ea și doream să mă conving, văzând-o.

Faleza mi-a plăcut foarte mult, este curată, spațioasă, iar despre plajă, ce să mai vorbim!!! Nu-mi venea să cred ce vedeam: atâta întindere cu nisip fin, cu șezlonguri și umbrele cochete. Ce-i drept, e cam departe de oraș și am înțeles că taximetriștii câștigă bani frumoși vara, fiind singurul mijloc de transport. E și aici loc de mai multă implicare din partea responsabililor, în unele locuri arăta jalnic.

Plimbarea aceasta mi-a permis să văd niște lucruri specifice Sulinei, despre care voi scrie în câteva cuvinte. Străzile perpendiculare pe faleză au denumiri obișnuite: Plevna, Costache Negri, Mihai Eminescu, etc. În schimb, cele paralele cu faleza sunt denumite ca în New-York: str. I, str. a II-a, a III-a..., a VII-a. Și am mai observat ceva: străzile nu sunt asfaltate, câteva (vreo trei) sunt pavate cu dale ornamentale.

Prima parte a zilei următoare am dedicat-o drumeției prin oraș, pentru a vedea de aproape edificiile notabile ale lui și am început tot cu Faleza Dunării. Încă se păstrează frumos clădirea construită de Comisia Europeană, ce-i drept a fost reabilitată, apoi am văzut casa scriitorului Jean Bart (pseudonimul literar al unei personalități importante a orașului, Eugeniu Botez), autorul romanului Europolis. Tot pe faleză este monumentul ridicat în cinstea navigatorilor care și-au pierdut viața în timpul războaielor.

Apoi m-au interesat bisericile orașului, am văzut patru dintre ele. Interesant este faptul că toate aceste biserici (patru) poartă hramul Sfântului Nicolae. Cea mai impozantă este Catedrala ortodoxă cu hramul Sfinților Alexandru și Nicolae, la care se mai renovează câte ceva. Este singura în care am intrat pentru că era deschisă, celelalte nu. În afara acesteia mai sunt: Biserica romano-catolică Sfântul Nicolae, Biserica ortodoxă Sfântul Nicolae și Biserica greacă Sfântul Nicolae, iar explicația este simplă: Sfântul Nicolae este ocrotitorul navigatorilor și al călătorilor pe apă.

Următorul punct a fost Farul vechi, aflat și el în renovare. A fost construit în 1745 de turci, din lemn; mai târziu, în 1870, Comisia Europeană l-a reconstruit din materiale mai solide. Farul se afla chiar pe malul mării, însă astăzi ea este foarte departe, pentru că s-au adunat aluviuni și s-a format pământ nou.

Partea a doua a zilei a fost dedicată vizitei la Cimitirul multietnic al Sulinei, o vizită care unora le poate părea sinistră, dar nu e așa, locul este un adevărat muzeu în aer liber. Cimitirul a apărut după Războiul Crimeii (1854-1856), când țările puternice ale Europei au hotărât neutralitatea Mării Negre, libera navigație pe Dunăre și înființarea Comisiei Europene a Dunării, stabilind sediul la Sulina. Primele persoane care odihnesc aici sunt funcționari ai Comisiei Europene. Ulterior, cimitirul s-a extins prin strămutarea altora din alte zone ale orașului. S-au adăugat cel protestant (secțiuni: engleză și germană), catolic (italieni, maltezi, sârbo-croați, muntenegreni), al rușilor lipoveni, ortodox (români, ruși, greci), musulman, evreiesc. Sunt înhumate aici persoane de naționalități diferite (aprox. 21), aparținând principalelor culte: creștin, musulman, iudaic.

Monumentele funerare sunt autentice opere de artă, iar poveștile unora dintre cei înmormântați aici sunt tulburătoare. Dificultatea pentru noi a constat în orientarea către aceste monumente pentru că nu există nicio îndrumare, niciun traseu de urmat. Greu am găsit locul piratului grec, Ghiorghios Kontoguris, al prințesei Ecaterina Moruzi, al îndrăgostiților William Webster și Anna Margaret Princle, al celor două fetițe ale unui căpitan grec, înecate în Dunăre, al comandorului Mihail Drăghicescu. Pietrele funerare sunt foarte vechi, încât abia se descifrează literele, iar pe altele scrierea e ștearsă în totalitate. Locul acesta este o lecție de istorie pură, de aceea eu cred că merită văzut. Sigur, se impune o implicare a autorităților în promovarea lui.

Și pentru că mă aflam în Sulina, chiar dacă nu sunt pasionată de acest loc, nu am scăpat o plimbare pe întinderea de ape. În ultima zi, dimineața, cea mai mare parte din grup s-a îmbarcat pe o șalupă, s-a echipat conform uzanțelor, și a fost condus pe canalul Roșu-Împuțita (așa se numește) spre Lacul Roșuleț. Plimbarea a fost frumoasă, chiar și mie mi-a plăcut, am admirat multitudinea de nuferi albi și galbeni care umplea luciul apei, printre care barca își tăia ușor drum pentru a nu distruge frumosul covor natural. Punctul terminus era Lacul Roșu, dar am făcut cale întoarsă, pentru că începuse un vânt destul de aprig, iar în spațiu deschis, șalupa face uneori figuri.

Ne-am oprit lângă un plaur destul de mare din Lacul Roșuleț, despre care ghidul ne-a spus că este stabil, adică nu se mai deplasează. Era pe el o căsuță și o mulțime de pisici pe care le îngrijea proprietarul căsuței, utilizate ca reședință temporară.

Ne-am întors în siguranță, mulțumiți de ceea ce văzuserăm. Câțiva urmau să plece după masa de prânz, printre care și noi, eu și jumătatea. La 16,00 am urcat pe o șalupă și am plecat spre Tulcea, unde am ajuns după o oră și jumătate. Ne-am recuperat mașina și, fără grabă, ne-am îndreptat spre casă.

Au fost trei zile pline, am întâlnit oameni grozavi și, cu siguranță, eu voi păstra mult timp amintirea acestor momente.

---

VIZUALIZĂRI: 4139 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI