Sinaia de odinioară şi casele ei frumoase

TIPĂREȘTE

Probabil că n-ar fi trebuit să mă las convinsă de acurateţea descrierii „stomacului” ce defineşte aspectul Sinaiei şi să aleg drept motto citatul din Caragiale: citadin get-beget, marele dramaturg ura muntele şi susţinea că-i „dă ameţeală”. Îşi aducea totuşi familia la Sinaia, unde închiria o casă în cartierul Izvor în care o lăsa pentru a se întoarce la Bucureşti şi a reveni doar atunci când era neapărată nevoie. Spre deosebire de el, amicul Constantin Dobrogeanu-Gherea, proprietarul restaurantului gării din Ploieşti în tovărăşia căruia Nenea Iancu obişnuia să „consume” regulat ţapi de bere, îşi luase o vilă în Sinaia – „Albuleţ”.

Staţiunea era frecventată la finele secolului XIX şi începutul secolului XX şi de alţi scriitori, precum fraţii Alceu (nu, nu e o greşeală, îl chema Alceu, nu Alecu!) şi Nestor Urechia, îndrăgostiţi de drumeţiile montane şi buni cunoscători ai Bucegilor şi Sinaiei, Elena Văcărescu ori Pierre Loti. Eminescu şi Creangă au trecut şi ei prin oraş iar busturile lor sunt expuse în parcul central Dimitrie Gica (vezi impresii). Şi tot aici, în peisajul mirific al munţilor, au poposit pentru sejururi mai lungi ori mai scurte mari oameni de cultură ca Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc, Octavian Goga, Nicolae Grigorescu, precum şi George Enescu şi Nicolae Iorga, aceştia din urmă construindu-şi vile proprii la Sinaia.

Mulţi dintre aceşti intelectuali de vază erau invitaţi la Castelul Peleş de regii României şi consoartele lor, care îşi petreceau în reşedinţa de vară câteva luni bune pe an, începând după 10 mai, Ziua Regalităţii, până pe la începutul lui noiembrie, când se deschidea noua legislatură parlamentară. Iar după al Doilea Război Mondial, în cartierul Cumpătu, situat dincolo de calea ferată, Uniunea Scriitorilor şi Uniunea Artiştilor Plastici au deschis case de creaţie. Apropo de asta, bănuiesc că nu e cazul să luăm în seamă epigrama maliţioasă din 1976 a lui Leonida Secreţeanu:

Dar să revenim la epoca mai îndepărtată, dar plină de glorie, a Sinaiei. Sinaia e un oraş relativ nou, ale cărui începuturi se leagă de construirea, între 1875-1883, a Castelului Peleş, unde se ţineau pe timpul verii consiliile de coroană şi foarte des şi şedinţele consiliului de miniştri. Oraşul s-a dezvoltat extrem de rapid, în special după darea în folosinţă a gării, devenind în numai câţiva ani o staţiune elegantă, plină de hoteluri şi restaurante. Se făceau plimbări cu trăsura şi drumeţii până la Schitul Sfânta Ana, se lua masa cu majestăţile lor, se asculta muzică şi se dansa, se bârfea şi se juca ruletă, baccara şi chemin de fer la cazinoul inaugurat în 1912 (vezi impresii).

Sinaia era „locul de predilecţie al boierilor, în care mocofanii nu erau admişi decât cel mult 24 de ore să dea o raită prin faţa castelului şi să mănânce la umbră sub brad” după cum afirma avocatul, poetul şi epigramistul Radu D. Rosetti (1874-1964).

Pentru a se afla în apropierea deţinătorilor puterii şi a fi totodată „în ton cu moda”, demnitari şi oameni politici importanţi – începând cu prinţul Dimitrie Ghica, generalul Florescu şi prinţul Barbu Ştirbei şi continuând cu Lascăr Catargiu, Al. Lahovary, Take Ionescu, V. A. Urechia, Constantin Argetoianu etc. –, urmaţi apoi de funcţionari de rang înalt, şi-au ridicat aici „case de sănătate”, cum s-au numit iniţial, termenul de „vilă” fiind vehiculat abia după Primul Război Mondial. Aşa se face că Sinaia s-a umplut treptat de reşedinţe private amplasate în zone pitoreşti, cu vedere spre munţi şi înconjurate de grădini încărcate de flori.

Dacă veţi avea curiozitatea să consulaţi paginile de web monumenteprahova.ro sau montexpert.ro/articole-co ... p?p=arhitectura, veţi descoperi la rubrica destinată Sinaiei o listă aproape incredibil de lungă (raportată, bineînţeles, la numărul de locuitori) de monumente de patrimoniu. Pentru construirea lor s-a apelat la cei mai prestigioşi arhitecţi ai ţării: Ion Mincu, Henriette Delavrancea Gibory, Paul Smărăndescu, Duiliu Marcu, Toma T. Socolescu, Grigore Cerchez. În contextul Sinaiei, n-ar trebui uitat nici numele academicianului Petre Antonescu (1873-1965), proiectantul cazinoului şi Hotelului Palace.

Ion Mincu (1852-1912), promotor al curentului neoromânesc în arhitectură, este cel care a semnat la Sinaia planurile pentru Vila Robescu.

Henriette (Riri) Delavrancea Gibory (1894-1987), una din cele patru fiice ale lui Barbu Ştefănescu Delavrancea şi sora pianistei şi scriitoarei Cella Delavrancea, a îmbinat tradiţiile arhitecturii populare cu tendinţele moderniste. Mai cunoscută pentru vilele de la Balcic, ea a lucrat şi la case private din Sinaia şi a restaurat biserica veche a mănăstirii.

O menţiune aparte ar merita probabil Paul Smărăndescu (1881-1945), reprezentat al curentului neoromânesc cu tente franceze preluate din Beaux-Arts, cel care a realizat în 1930 planul de sistematizare a oraşului, a proiectat catedrala Sf. Ilie şi nu mai puţin de zece case particulare în Sinaia, printre care şi cea proprie (Vila Vânători).

Duiliu Marcu (1885-1966), adept al stilului neoromânesc şi mai apoi al celui modernist-clasicizant şi arhitectul favorit al regelui Carol II, a proiectat la Sinaia gara regală (cea comandată de Carol II şi construită între 1938-1940), Vila Constantin Buşilă („casa cu farfurii”) şi Vila Olga Ştefănescu.

Influenţat de curentul istorist, Grigore Cerchez (1850-1927) a fost arhitectul unor clădiri în stil neobrâncovenesc şi neogotic, printre care şi cea a primei şcoli primare din Sinaia, care adăposteşte în prezent Centrul Cultural „Carmen Sylva”.

Toma T. Socolescu (1883-1960) şi-a consacrat viaţa conservării patrimoniului arhitectural românesc şi dezvoltării judeţului Prahova. La Sinaia a proiectat casa lui Nicolae Iorga, vilele Grigore Ivănceanu, N. Scorţeanu, C. I. Ionescu şi Vila Florica (actualmente Vila Poem Boem din Cumpătu) şi a fost responsabil de renovarea clădirii primăriei din Sinaia.

Iată ce mărturisea acesta în încheierea unui studiu consacrat arhitecturii din Ploieşti şi publicat în anul 1938: „Trăim azi o epocă confuză, când se pare că nimeni nu ştie ce vrea şi de aci acest haos de construcţii zise moderne, rezultate ale unei epoci când ştiinţa, calculul ingineresc, ca şi superficialitatea cunoştinţelor arhitectonice au luat-o înaintea frumosului consacrat şi cultivat în lungul şir de veacuri care ne preced, standardizând totul şi creând astfel opere de civilizaţie rece şi greoaie, pe ruinele celor de cultură, pe care ni le-a dat tradiţia şi geniul acestui popor trăit în cultul frumosului.”

Desigur însă că nu toţi arhitecţii epocii i-au împărtăşit opiniile, motiv pentru care în casele din Sinaia se regăsesc multe stiluri arhitectonice, de la cel neoromânesc, la Art Deco şi modernist, cu influenţe (deloc întâmplătoare) germane, mai precis bavareze, şi mai ales montane, specifice şi celorlalte staţiuni de pe Valea Prahovei şi constând în principal din lipsa simetriei şi prezenţa în cadrul aceleiaşi clădiri a mai multor corpuri din piatră, lemn şi cărămidă, de înălţimi şi mărimi diferite, bine delimitate, cu balcoane şi obloane din lemn bogat ornamentate şi acoperişuri în pantă abruptă, care permiteau scurgerea rapidă a apei de ploaie sau rezultată din topirea zăpezii.

Cum arată acum aceste vile construite începând de la finele secolului al XIX şi terminând cu perioada interbelică?

Foarte diferit, în funcţie de ce le-a „hărăzit soarta”: în perioada comunistă au fost toate naţionalizate şi li s-au dat diverse destinaţii, de la sedii de întreprinderi de utilităţi publice sau de cluburi sportive, la orfelinate, case de cultură, de odihnă şi de creaţie sau pensiuni turistice. După 1990 a început sarabanda returnărilor proprietăţilor confiscate, majoritatea caselor fiind retrocedate moştenitorilor în drept, care, după posibilităţi şi interese, fie le-au renovat pentru uz propriu sau pentru a le închiria, fie le-au vândut sau le-au lăsat de izbelişte din lipsă de fonduri, astfel încât, plimbându-te prin Sinaia, poţi la fel de bine să-ţi bucuri privirea cu câte o clădire proaspăt şi bine restaurată ori să oftezi a jale văzând o alta în paragină.

Căci una din marile plăceri ale oricărei vizite în oraş, dincolo de drumeţiile montane sau de practicarea sporturilor de iarnă, este – sper că veţi fi de acord cu mine – admirarea frumoaselor case vechi ale Sinaiei, prea puţin puse în valoare, după părerea mea, de către autorităţile locale. Dacă centrul, cu bulevardul principal (Carol I) şi Parcul Dimitrie Ghica, a fost recent reabilitat prin refacerea trotuarelor, crearea de sensuri giratorii, plantarea de tei şi flori, instalarea de bănci, felinare, ţâşnitori, cutii poştale şi gherete de informaţii (deocamdată goale) concepute în stil retro şi amintind de perioada interbelică, în schimb primăria a rămas datoare, zic eu, la alte capitole. Printre acestea se numără numerotarea caselor, sau mai corect spus, nenumerotarea lor, ceea ce îngreunează considerabil procesul de identificare a acestora, inconvenient la care se adaugă şi lipsa plăcuţelor cu numele de străzi la multe intersecţii. În plus, după părerea mea, vilele de patrimoniu ar trebui marcate cu plăci pe care să fie specificate numele arhitectului şi anul construcţiei. Totuşi trebuie să amintesc că la Centrul de Informare şi Promovare Turistică, situat în imediata apropiere a primăriei, pe Bd. Carol nr. 45, la intersecţia cu strada Piaţa Unirii, am găsit două hărţi foarte utile ale Sinaiei, cu trasee montane şi urbane, în care erau enumerate, cu tot cu adrese, o mică parte din casele de patrimoniu. Mi-ar fi prins bine şi o broşură cu date referitoare la monumentele oraşului, care însă nu există.

Cu ajutorul hărţilor şi al internetului am alcătuit o listă (din păcate scurtă faţă de cea completă) de case de epocă ce merită, în opinia mea, să fie cunoscute de vizitatorii Sinaiei, care trec adesea pe lângă ele fără a şti nimic despre istoria lor. Să nu vă aşteptaţi la cine ştie ce comentarii docte de arhitectură; neavând studii de specialitate ci fiind doar o iubitoare de frumos, vă invit cu precădere să priviţi fotografiile, în speranţa că cele câteva cuvinte pe care le voi putea adăuga cu titlu explicativ la fiecare vă vor putea fi de folos cândva.

Aşadar, am purces la descoperirea bijuteriilor arhitectonice ale Sinaiei, altele decât mult mai cunoscutele obiective ale complexului Peleş, mănăstirii, cazinoului, celor trei hoteluri din Parcul Dimitrie Ghica sau gărilor. Şi începutul l-am făcut pe strada Theodor Aman, căci vila la care am stat în sejurul nostru de 3 nopţi (4 zile), şi anume Casa de vacanţă Răzvan şi Andrei (vezi impresii), este situată chiar la intersecţia cu Aman.

Şi chiar acolo, la această întretăiere de drumuri, pe strada Theodor Aman nr. 11, am descoperit Vila Constantin Pandele, o construcţie modernistă în piatră datată 1938, în prezent aflată în renovare, creaţie a arhitectului Dimitri Giulamila (1811-1991). Despre proprietarul casei nu am aflat nimic, în schimb despre arhitect ştiu că s-a căsătorit cu o fiică a lui Paul Smărăndescu, că a trăit în exil la Paris şi că a avut un fiu, arhitect şi el, care a vizitat de mai multe ori Sinaia.

Mergând mai departe pe aceeaşi stradă, la numărul 7 se află Vila Saşa Romano sau Florilor, după numele unuia dintre proprietari şi după cel sub care a fost cunoscută după naţionalizare. Datată de la începutul secolului XX, se prezintă în stare foarte bună, din câte mi-am dat seama, iar acoperişul foarte înclinat şi grinzile din lemn amintesc de un chalet elveţian.

La nr. 2 există o clădire rezidenţială care combină stilul neoromânesc (arcadele şi coloanele verandei turnului, aspectul hornului de pe acoperis) cu cel bavarez (faţada din lemn aparent şi panta ascuţită a acoperişului turnului) şi care mi-a plăcut atât de mult, încât am fotografiat-o, cu toate că nu am găsit nicio informaţie despre proprietar sau arhitect.

De aici se poate coborî pe Aleea Şcolii către strada Aosta sau se poate continua drumul pe strada Mihail Kogălniceanu către nr. 68, unde se găseşte Vila Anastasie Simu sau Retezat, nume sub care apare în oferta turistică această pensiune. Despre clădirea masivă din piatră ascunsă în spatele unui pâlc de copaci, bine păstrată, inclusiv vitraliile, am aflat că a fost construită între 1903 şi 1911 în stilul Renaşterii germane de cărtre arhitectul ceh Karel Liman (1860-1928), un protejat al regelui Carol I, pentru care a proiectat Castelul Pelişor şi holul de onoare de la Castelul Peleş. A coordonat şi lucrările de construcţie a grajdurilor regale de pe Furnica şi de refacere a economatului şi corpului de gardă iar după 1920, la comanda reginei Maria, a efectuat lucrările de restaurare şi amenajare a castelului Bran. După moartea arhitectului, casa a fost cumpărată de academicianul Anastasie Simu (1854-1935), doctor în ştiinţe politice şi administrative, nume cunoscut iubitorilor de artă în calitate de colecţionar pasionat, fiind primul român care a ridicat un muzeu particular, la Bucureşti, în 1910, dărâmat din nefericire în 1960 pentru construirea magazinului Eva. În 1927 Simu a donat statului român cele peste 1.200 de opere de pictură, grafică, sculptură şi artă decorativă adunate de-a lungul anilor. O parte din colecţie este expusă astăzi la Muzeul Naţional de Artă al României, iar o alta în colecţia Simu de la Pinacoteca Bucureşti.

Tot pe strada Mihail Kogălniceanu se află şi Vila Ing. Vasile Ionescu, integral placată cu piatră de Comarnic şi cu un balcon din fier forjat în stil Art Nouveau. Vizavi de ea este Centrul Cultural „Carmen Sylva”, amenajat în 2008 pe locul primei şcoli primare din Sinaia, proiectată, aşa cum am menţionat deja, de către arhitectul Grigore Cerchez. Datorită poziţiei sale pe o culme muntoasă, clădirea centrului se poate vedea chiar de pe Bd. Carol I sau de pe strada Aosta, de unde urcă spre ea nişte scări. M-a iritat foarte tare că a fost vopsită în roz, culoare ce n-are nimic de-a face cu specificul arhitectonic al zonei, motiv pentru care m-am încăpăţânat să n-o fotografiez...

Dacă tot am menţionat strada principală a Sinaiei – Bd. Carol I – e cazul să atrag atenţia asupra faptului că în însăşi inima oraşului pot fi admirate mai multe construcţii cu certă valoare istorică şi arhitecturală. Pe partea cu magazinele Mega Image şi Bila, la numărul 35, se află Vila Emil Costinescu, datată 1892, o clădire în stil montan cu turlă înaltă care am avut impresia că necesită lucrări de consolidare. Emil Costinescu (1844-1921), om de afaceri, finanţist, politician liberal, deputat şi ministru, al cărui nume stă la originea celui al staţiunii estivale Costineşti, pe care a înfiinţat-o prin „colonizarea” cu muncitori germani de pe o moşie a sa, este cel care a ridicat primele fabrici din Sinaia (de materiale de construcţie), începând din 1885, halele fiind preluate ulterior de uzina Mefin.

Puţin mai departe pe bulevard, la numărul 43, este Casa George (Gheorghe) Ionescu, datată 1881, aflată în stare avansată de degradare. A fost locuinţa generalului Gheorghe Ionescu-Sinaia (1888-1969), care şi-a început cariera militară în al Doilea Război Balcanic şi a continuat-o luptând în Primul şi al Doilea Război Mondial.

La mică distanţă de ea, pe Bd. Carol I nr. 47, şi tot retrasă faţă de stradă, este clădirea ce găzduieşte încă din 1905 Primăria oraşului Sinaia. A fost cumpărată la iniţiativa regelui Carol I de la vechiul proprietar şi proiectant al său, arhitectul Nicolae Ghica-Budeşti.

La nr. 49, impunătoarea Casă Slătineanu sau Vila Salamandra, numită aşa după unul din proprietari, respectiv după forma medalioanelor care o ornamentează, are o istorie interesantă. A fost reşedinţa conţilor de Linche. În 1763 Constantin Racoviţă, domnitor al Ţării Româneşti, şi-a adus un secretar de la Marsilia, pe contele Jean-Baptiste Linche, care s-a căsătorit cu o româncă. Împreună au avut un fiu, Filip Lenş (nume românizat), devenit mare vistiernic, care s-a căsătorit tot cu o româncă şi i-a făcut cadou de nuntă, în 1821, un palat pe Podul Mogoşoaia (Calea Victoriei), cel mai frumos din Bucureşti. După incendiul din 1882, moştenitorii acestuia vând clădirea politicianului liberal Gună Vernescu (iarăşi, nu e o greşeală, aşa îl chema – Gună), care îl angajează pentru refacere pe arhitectul Ioan Mincu. El o transformă în cea mai celebră vilă din capitală, loc de desfăşurare a unor banchete şi baluri fastuoase – Casa Vernescu. Aceiaşi descendenţi au ridicat casa de la Sinaia, reconstruită în 1912, care adăposteşte în prezent sediul sucursalei BCR din oraş.

Pe partea de vizavi a bulevardului Carol I se înşiră, una după alta, trei alte clădiri de patrimoniu. La nr. 40 se află Casa George Mandrea sau Pensiunea Duca, datată 1890. Arhitectul George Mandrea (1855-1916) a studiat la Dresda, a fost arhitect al Primăriei Bucureştilor şi al Eforiei Spitalelor Civile. A proiectat Foişorul de Foc şi între 1893-1903 a lucrat la renovarea Mănăstirii Sinaia.

Urmează, la nr. 42, Casa Albert Litman sau Vila Margot, o construcţie „fin de siècle” datata 1890, fost sediu al clubului sportiv Voinţa, despre care nu am reuşit să aflu alte informaţii.

În fine, la nr. 40 se află Casa Radu Mavrodineanu, datată sfârşitul secolului XIX, care găzduieşte în prezent un salon de frumuseţe.

Imediat după aceasta, dacă veţi coti de pe Bd. Carol I la dreapta şi veţi intra pe străduţa Al. Vlahuţă, veţi întâlni numai case de patrimoniu. La nr. 4A se află o clădire mare, Casa Augustin Mesian şi Dumitru Pastia, datată sfârşitul secolului XIX, în prezent abandonată şi scoasă la vânzare. La nr. 6, Casa Vasile Simion, datată 1885 şi construită în stil neoromânesc, este şi ea de vânzare. La nr. 8,10 şi 12 urmează trei clădiri, toate cu brâuri traforate din lemn: Casa Ion Bogdan, datată 1885; Casa Maria Dumitrescu de la sfârşitul sec XIX; şi Casa Marius Constantinescu şi Eliza Stoian, datată 1931. Vizavi, la nr. 1, în capătul unei curţi largi, se află o vilă frumoasă din cărămidă şi lemn, Casa Vasile Boerescu. Despre niciuna din aceste clădiri nu am putut să aflu date suplimentare.

Într-o cu totul altă parte a oraşului, respectiv pe drumul care urcă spre Mănăsitirea Sinaia şi cabana Furnica, am reîntâlnit două vile impunătoare şi interesante pe care le cunosc de mai bine de 40 de ani, de pe vremea când am fost într-o tabără şcolară la Sinaia.

Prima din ele este Vila Take Ionescu sau Negoiul, aşa cum a fost cunoscută după naţionalizare, situată pe Str. Take Ionescu nr. 2, una din aleile-scară ale oraşului. Despre avocatul, ziaristul şi omul politic Take Ionescu (1858-1922) există suficiente informaţii: a deţinut mai multe portofolii ministeriale iar între 1921-1922 funcţia de prim-ministru. A fost unul dintre primii demnitari care şi-au construit case la Sinaia, încredinţându-i această sarcina în 1895 lui Henri Susskind, un arhitect de origine elveţiană născut la Viena care a contribuit la construirea hotelurior Athénée Palace din Bucureşti, Palace din Constanţa şi Sinaia şi a cazinoului din Sinaia şi a proiectat totodată mai multe reşedinţe în Bucureşti şi Sinaia. Influenţa Renaşterii germane se observă uşor la corpurile de clădiri ce alcătuiesc vila, în special la galeriile închise cu geamuri, la balcoane, bovindouri şi brâuri, toate executate din lemn închis la culoare. În perioada comunistă clădirea a servit drept casă de copii iar după 1990 a fost retrocedată moştenitorilor.

Puţin mai jos de această casă, pe strada Mănăstirii nr. 13, se găseşte o construcţie pe care orice vizitator al Mănăstirii Sinaia nu are cum s-o treacă cu vederea, atât din cauza amplasării chiar vizavi de lăcaşul de cult, cât şi datorită aspectului său. Este Vila Constantin Buşilă sau Casa cu farfurii, ridicată între 1928-1930 într-o combinaţie de stiluri neoromânesc şi Beaux-Arts, specific arhitectului Duiliu Marcu, care a proiectat şi superba casă din Bucureşti a lui Constantin Buşilă, de asemenea monument de patrimoniu, situată pe strada Venezuela nr. 10A şi care găzduieşte în prezent ambasada Qatarului. Ceea ce frapează la clădirea din Sinaia este prezenţa farfuriilor ceramice multicolore care ornamentează brâul din bucăţi de piatră cioplită de la baza acoperişului şi a balcoanelor din lemn. Tenta aspră şi rece pe care o creează piatra brută folosită la construirea clădirii masive a fost atenuată prin utilizarea lemnului traforat ca element decorativ la balcoane, uşa principală şi obloane, ca şi de grădina minunată, încadrată de arbori înalţi şi cu jardiniere susţinute de statuete din piatră. Proprietarul acestei case, inginerul Constantin D. Buşilă (1877-1950), a fost un mare specialist în domeniul energetic şi al construcţiilor de poduri, cu contribuţii remarcabile la dezvoltarea şi modernizarea centralelor electrice şi la electrificarea căilor ferate româneşti, ca şi la înfiinţarea, în 1926, a Institutului Român pentru Energie (IRE). Între 1941-1943 a ocupat funcţia de ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor. În toamna anului 1944 a fost arestat, alături de alţi demnitari, şi condamnat la moarte în 1946. A decedat în 1950 în închisoarea de la Aiud. Actualemente, Casa cu farfurii adăposteşte o pensiune şi o cafenea.

Acestea au fost casele de patrimoniu pe care am reuşit să le văd şi fotografiez în Sinaia. Lista monumenteleor arhitectonice din oraş este însă, repet, mult mai lungă, şi regret, de pildă, că n-am ajuns la Vila Luminiş – Casa memorială George Enescu din cartierul Cumpătu, sau la casa lui Nicolae Iorga, locul de unde, în noiembrie 1940, marele istoric a fost ridicat de legionari de la masa sa de lucru şi dus în apropiere de localitatea Strejnic, pentru a fi asasinat.

Sinaia, Buşteni, Predeal, Poiana Braşov – toate aceste staţiuni montane oferă iubitorilor de natură condiţii pentru practicarea drumeţiilor şi ascensiunilor sau a sporturilor de iarnă. Sinaia are însă ceva în plus. Are istorie. O istorie nu foarte îndelungată, dar vitală pentru România. Şi dacă acest trecut se învârte în jurul domeniului Peleş şi al familiei noastre regale, clădirile monumentale ale oraşului, hotelurile sale vechi, cazinoul şi reşedinţele particulare şi-au pus definitiv amprenta asupra caracterului unic al Sinaiei, conferindu-i farmecul, eleganţa şi rafinamentul pe care – constat cu bucurie – încearcă acum să le redobândească.

Surse:

istorie-pe-scurt.ro/sinai ... ailles-romanesc

casedeepoca.wordpress.com/tag/sinaia

igloo.ro/articole/sinaia-redescoperita

Webmaster, rog ataşaţi următoarea ilustraţie muzicală: https://www.youtube.com/watch?v=uvpjT9ltdrY

---

VIZUALIZĂRI: 14493 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI