Santa Cruz de Tenerife - o capitală vibrantă și cochetă

TIPĂREȘTE

De la Candelaria și până la cazarea din La Matanza de Acentejo nu am face decât maxim jumătate de oră, așa că mai e rost de măcar un popas. De fapt, doar de unul. Inițial erau trecute pe răboj Santa Cruz de Tenerife și San Cristobal de la Laguna, dar trebuie să-l ștergem una din ele, Piramidele din Guimar ne-au cam stricat socotelile... Are câștig de cauză, desigur, capitala.

Intrăm în Santa Cruz dinspre vest, lăsăm pe dreapta Palmetum (despre care am citit că ar fi o grădină botanică unică, o adevărată colecție de palmieri din întreaga lume);tot în zonă se găsește Cesar Manrique Maritime Park, unul dintre cele mai căutate parcuri acvatice de pe insulă. Lăsăm apoi și futuristul Auditorio de Tenerife, traversăm (la propriu) un parc de distracții (cu tot felul de tiribombe, roată mare și tot tacâmul), depășim și portul turistic, în care se zărește o navă de croazieră odihnindu-se la țărm. Șoseaua lată, cu mai multe benzi, ne poartă spre inima orașului, de-acum căscăm ochii după un loc unde să ne lăsăm mașina. Ne iese în cale o parcare publică pe mai multe niveluri subterane. Găsim și noi un loc, nu foarte ușor, abia la al treilea sau al patrulea nivel.

Reveniți la suprafață, nu e greu să ne orientăm, suntem într-un parc uriaș, înspre stânga dă fix în Plaza de Espana (după cum mă informează Google Maps), cea mai întinsă piață (5000 mp) din arhipelagul canarez (după cum mă informează cărticica-ghid). Mă entuziasmez amintindu-mi fotografia cu lacul din centrul pieței, în care se reflectă frumos clădirile din zonă, dar mă dezumflu rapid, când găsim albia lacului perfect uscată. În fine, admirăm și noi ce putem, frumosul portic cu 3 arcuri, ar mai fi de salutat rămășițele vechiului fort militar sau El Tigre, micul tun care se spune că i-ar fi smuls un braț amiralului Nelson, când acesta a încercat (și nu a reușit, slavă Cerului!) să cucerească insula.

Avem însă altă dominantă în momentul ăsta, ne cam înghesuie foamea, așa că traversăm în direcția centrului vechi și-o apucăm pe Calle Castillo. Artera a fost numită astfel în amintirea vechului fort San Cristobal, care a fost ridicat în sec. 16, având ca scop apărarea orașului și a fost demolat în 1922, făcând loc Pieței Spanei. Ne atrage undeva, în dreapta, o alee plină de vegetație, în depărtare se ghicesc niște terase;și acum regret că n-am urmat-o! Calle Castillo este o arteră pietonală, ne întâmpină cu frumoase clădiri imperiale în culori pastelate, având la parter magazine, cafeterii sau mici fast-food-uri.

Găsim un restaurant mai de Doamne-ajută pe o altă alee laterală, n-o să dezvolt prea mult despre el, că nu merită. Adică n-a fost rău, dar se putea mult mai bine... Eu am mâncat un fel de turnuleț cu vinete și pește în mai multe straturi, cam ca musacaua –foarte gustos, dar extrem de puțin! Și l-am primit și ultima din grup, după ce ceilalți își terminaseră de mult porțiile... De Bocados o cheamă pe cârciumă, asta ca să știți că dacă o întâlnți, sunt și variante mai bune... A propos de variante mai bune, aveam să citesc ulterior într-un mic ghid pescuit de la un centru turistic despre Calle Noria (zona Iglesia de la Concepcion), o fermecătoare străduță istorică pe care se inșiră o serie de restaurante bune.

Ne continuăm plimbarea pe Calle Castillo, tot căscând ochii pe sus, pe la minunatele detalii arhitecturale (mai mult eu, recunosc). Ajungem într-o intersecție centrată de un monument ciudat, ce reprezintă un pește călare pe un val;harta zice să ne abatem un pic în dreapta, că am avea ce vedea. Și într-adevăr, dăm în Plaza Principe de Asturias, în mare parte ocupată de un parc împrejmuit. În parc e o mare vânzoleală, o orchestră multicoloră își aranjează instrumentele (se fac repetiții pentru apropiatul Carnaval de SAnta Cruz –considerat al doilea ca amploare în lume după cel de la Rio de Janeiro! ;două săptămâni dacă mai întârziam...).

Hai să dăm ocol parcului, propun;și ai mei mă urmează, dar cam fără chef, nu prea înțeleg ei ce-ar mai fi de scotocit prin zonă... Eu însă mi-am înfipt încă de acasă niște stegulețe în hartă. Pe latura de nord-est ne iese în cale o clădire superbă, asta pare să fie bonus, căci n-am niciun steguleț pe locația sa. Fațadă impunătoare, în galben și vernil, decorațiuni albe, false capiteluri dantelate, statui de marmură... Ne apropiem și citim pe plăcuța informativă bilingvă (spaniolă/engleză) că ne aflăm în fața Circulo de Amistad XII de Enero, o clădire ridicată în anii 1903-1904 ca sediu al Societății Recreaționale, aceasta din urmă rezultând în aceeași perioadă din unirea a 3 societăți asemănătoare ce existau încă de la jumătatea sec. 19. Edificiul este construit în stil eclectic, iar remodelările ulterioare se pare că i-au modificat un pic aspectul. Citim că scara interioară de serviciu, confecționată din fier forjat, este singurul element originar și că frumoasele sculpturi poartă semnătura unor artiști locali celebri la vremea respectivă.

Pe străduța alăturată, adăpostit într-o clădire roșcată, mult mai sobră, descoperim Muzeul Municipal de Arte Frumoase. Fiica noastră cea artistă începe să scâncească și, pentru că nu-mi place s-o dezamăgesc, propun s-o însoțesc;băieții refuză categoric, ne vor aștepta pe o bancă în parc, unde se vor delecta cu repetițiile orchestrei.

Muzeul a luat ființă în ultimii ani ai sec. 19, ca o nevoie firească a societății civile canareze, la inițiativa unui grup de artiști locali. Până la ridicarea prezentului edificiu, în 1933, muzeul a călătorit prin mai multe sedii. Avem surpriza să putem vizita gratuit și să admirăm atât frumoasele interioare, cât mai ales colecțiile: picturi și sculpturi transferate de la Museo del Prado din Madrid, dar și opere ale pictorilor canarezi din sec. 17-19, câteva lucrări de artă contemporană și câteva artefacte istorice. Îl recomand celor doritori de o pauză de liniște și frumos, poate fi parcurs în maxim jumătate de oră!

Ne abatem pe o străduță laterală, harta mea zice că acolo trebuie să găsim Iglesia de San Francisco. O găsim fără probleme, dar o găsim închisă. Citim însă că e tot ce a mai rămas din străvechea Mânăstrire Franciscană fondată în Santa Cruz pe la 1680, extinsă succesiv de-a lungul secolelor 17-18, căzând pradă alienării ecleziastice de la jumătatea sec. 19, apoi decăzând treptat până la dispariție. Biserica a avut inițial o singură navă, i s-au adăugat ulterior alte două și a fost salvată numai pentru că în 1869 a fost declarată biserică parohială. Păstrează un superb altar baroc și picturi valoroase de secol 18. Parcul de mai devreme este ceea ce a mai rămas din vechile grădini ale mânăstirii.

Revenim în Calle Castillo și o străbatem până la capăt, ne scoate chiar în fața unui părculeț centrat de o fântână monumentală. Ne aflăm în Plaza Weyler, una dintre cele mai populare din oraș și aflăm despre frumoasa fântână că datează de la finele sec. 19 și este confecționată din marmură de Carrara. Am putea poposi un pic pe una din bănci, e o idee;în final nu se concretizează, decidem să mergem mai departe.

Îmi consult din nou harta și virăm la stânga. La capătul unei străzi scurte, ne așteaptă o sumedenie de trepte. Bine că de coborât și nu de urcat... Suntem aproximativ pe fundul unui barranco, termen care în limba canareză definește o ravenă adâncă, un fel de chei, câteodată umplute cu apă, câteodată uscate, în funcție de precipitațiile căzute în ultimele zile. „Albia râului” e frumos securizată cu maluri abrupte și, după bălăriile crescute, unele chiar uscate, nu cred să fi plouat de curând. Ne plimbăm în direcția mării, în primă fază pe malul stâng, apoi traversăm pe un pod pe celălalt.

Renunțăm să vizităm Muzeul Carnavalului (aflat undeva, pe aici), timpul ne cam presează, picioarele încep să protesteze... Urcăm (din fericire mult mai puține trepte decât am coborât mai devreme), în dreapta se deschide o piață uriașă, dincolo de care recunosc Mercado Nuestra Senora de Africa. Alintată de localnici La Recova („piața”), este plină de standuri cu produse locale proaspete, din care poți să cumperi și să guști. Ca în orice loc de acest gen, îmi imaginez o explozie de culoare, mirosuri și gusturi! Îmi imaginez numai, pentru că ajungem fix când se închid frumoasele porți de fier forjat... Ne mulțumim să contemplăm micul monument din față –o barcă împinsă de doi pescari. Un omagiu adus vechilor locuitori ai orașului (inițial doar un mic sat pescăresc), numiți Los Chicharreros, după specia de macrou ce se găsea din abundență în apele limitrofe și care constituia bună parte din hrana lor zilnică.

De pe Puente General Serrador, care traversează Barranco de Santos, avem o vedere frumoasă cu casele colorate dinspre mare, deasupra cărora plutesc cupola și turla Catedralei. La capătul podului o cotim așadar în dreapta, pe o stradă mărginită pe toată lungimea ei de o clădire veche, dar foarte frumos întreținută –Centrul de Artă La Recova. După aceasta descoperim Teatro Guimera, pe al cărui frontispiciu se poate încă citi numele său inițial, Teatro Isabella II. A fost inaugurat în 1851, încă nefinisat, fiind ridicat pe locul vechii Mânăstiri Dominicane. Este cel mai vechi teatru canarez, iar denumirea sa actuală reprezintă un omagiu adus scriitorului Angel Guimera (1845-1924), născut în Tenerife, dar stabilit în Barcelona, nominalizat de 3 ori pentru Premiul Nobel pentru Literatură.

Încă puțin și ajungem la cel din urmă obiectiv al zilei, Iglesia de la Conception. De data asta ne acordăm răgazul a câteva minute de odihnă pe una din băncile din părculețul vecin, ocazie cu care putem admira mai bine silueta albă și bondoacă a edificiului, în contrast evident cu fluida turlă pătratică, terminată cu un fel de foișor octogonal. Biserica a fost fondată în jurul anului 1500, la puțin timp după cucerirea spaniolă, menirea ei principală fiind de a adăposti crucea sacră de lemn pe care conchistadorul Alonso Fernandez de Lugo a înfipt-o în pământul insulei imediat ce a fost sigur de victorie (crucea încă se păstrează în interior).

Deși definitivată foarte încet (sec. 16-18), biserica prezintă o remarcabilă unitate de stil, fiind decorată cu elemente specific canareze, precum balcoanele din lemn sculptat. Ai mei cedează nervos, dar pe mine nu mă lasă inima să nu-i dau un ocol, dacă tot am ajuns până aici. Așa că îmi rog frumos tălpile umflate și ele, săracele, mă ascultă...

Intrarea principală e undeva în dreapta, dublată de un fel de prispă, seamănă cu bisericile mânăstirilor noastre românești, iar etajul este înconjurat cu un superb balcon. Interiorul se remarcă prin coloanele rotunde, de piatră vulcanică în mai mulre nuanțe și prin plafonul de lemn casetat, în stil Mudejar (specific bisericilor canareze, din câte mi-am dat seama), din care atârnă frumoase candelabre. În apropierea altarului descopăr venerata cruce, veghind o Madonă îmbrăcată în straie azurii.

Dacă tot m-am pornit, zic să termin de ocolit biserica... Pe partea opusă pieței unde mă așteaptă ai mei descopăr o clădire gălbuie lung-lungă, cu 2 etaje și un mic fronton triunghiular deasupra intrării;pare să fie ceva important. Harta îmi confirmă bănuiala, e MNH (Museo de la Naturaleza y El Hombre), despre care am citit că adăpostește, printre altele, mumii de guanși (vechii locuitori ante-conchistadori) găsite prin diverse peșteri, pe întreaga insulă. Cu regret, mă îndepărtez, poate data viitoare...

O luăm cătinel în direcția parcării unde ne așteaptă mașinuța închiriată... Remarcăm încă o construcție impozantă, parțial aflată în proces de restaurare, putem citi pe fronton Cabildo Insular, sediul autorității administrative a insulei. Traversăm din nou Plaza de Espana, încă n-au pus apă în lac... Ne luăm rămas bun cum se cuvine de la capitala canareză, pozându-ne în fața siglei uriașe ce-i reprezintă numele, decorată cu două inimi, una verde și alta albastră.

... Mi-a plăcut atmosfera aerisită și proaspătă a orașului, mi-au plăcut arhitectura vechilor clădiri și biserici, parcurile cu fântâni, freamătul străzilor... Nu mi-a plăcut că n-am avut cum să-i alocăm mai mult timp, să-i vizităm muzeele, să ne plimbăm prin Palmetum, să ne bălăcim în cea mai mare piscină cu apă sărată de pe insulă... Să ne distrăm la Carnaval de Santa Cruz, de ce nu?! Poate data viitoare...

---

VIZUALIZĂRI: 1114 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI