De la Xiropotamos la Ouranopoli

TIPĂREȘTE

Într-un review anterior vezi impresii am explorat satele și plajele din partea de vest a Peninsului Athos. A sosit momentul să vedem ce se petrece și în estul degețelului halkidikian.

Pentru aceasta vom porni din Ierissos, mai precis de pe șoseaua din dreptul hypermarketurilor Lidl și Masoutis, nu de alta, dar este singura asfaltată, restul fiind drumuri de pământ. Așa cum vă spuneam în reviewul sus-amintit, acest braț al Halkidikiului e îngust (8-12 km lățime), așadar vom ajunge cât ai clipi din ochi pe celălalt țărm.

Dar nu înainte de a străbate o zonă de dealuri pline de livezi de măslini și alte culturi agricole și de a admira de la înălțime peisajele pastorale atât de idilice. Marea se ivește aproape imediat la orizont și spre ea coborâm și noi, îndreptându-ne către Xiropotamos.

Xiropotamos/Xiropotamou se află la cca. 12 km est de Ouranopoli și nu e un sat propriu-zis, ci doar o mică adunătură de case, unele cu camere de închiriat, răsfirate în apropierea plajei. În dreptul ei betonul se transformă în nisip bătătorit și acolo, sub un copac, lăsăm și noi mașina.

Plaja, așezată într-un golf larg, are aproape un kilometru lungime și vreo 20 m lățime și e acoperită cu nisip fin care se prelungește și în apa foarte limpede și liniștită ca un lac. Două kantine - Xéropótamos și Parasol - administrează porțiunile organizate cu trei tânduri de șezlonguri adăpostite sub umbrele de stuf. Ne proptim în față la Xéropótamos, comandăm un frappé și o bere Mythos la doză de 33 cl (5 euro) și admirăm cele câteva bărci acostate și conturul insulei Ammouliani, după care ne scufundăm în marea curată și caldă pentru două băi pe cinste.

Spre surprinderea mea, având în vedere cât de izolat este locul, găsim destui amatori de liniște și tihnă, în special familii cu copii, fapt de înțeles, căci apa se adâncește treptat și cei mici se pot bălăci în voie la mal, iar nisipul e tocmai bun pentru construcția de castele sau măcar frământat cozonaci de către cei mai puțin inițiați în edificarea de clădiri majestuoase. ????

Părăsim plaja pe același drum pe care am venit, asta după o încercare nereușită de a ne înscrie spre est pe un drum ce apărea (ce-i drept taaare subțirel) notat pe hartă, care se dovedește a fi de nisip. ???? Nu vă sfătuiesc să-l testați dacă n-aveți mașină 4x4.

A doua destinație o atacăm din Nea Roda traversând peninsula pe Epar. Od. Ierissou-Agiou Oros, o șosea ce merge paralel cu canalul săpat în 480 î. Hr. de armatele regelui persan Xerxes. Ceva mai departe, în capătul înfundat al unui drum de pământ despre care citesc că e plin de hârtoape, se află un sit arheologic încă nepus în valoare: sanctuarul antic al Ouranopolisului, unde s-au descoperit în anii 1990 vestigiile unei case de locuit și ale unui templu elenist.

Ținta noastră este însă Tripiti, un sat cunoscut mai ales ca port de îmbarcare pe feriboturile care fac legătura cu insula Ammouliani (detalii într-un viitor review). Deocamdată mă mărginesc a remarca și aici o plajă lungă, nisipoasă și parțial amenajată, care oferă și posibilitatea practicării de sporturi nautice. Dincolo de șosea se zăresc câteva vile și Hotelul Alexandros Palace.

Începând de la Tripiti, șoseaua ne poartă spre est către Ouranopoli. De la înălțimea ei arunc priviri în dreapta către insulele Ammouliani și Drenia iar în stânga spre complexurile hoteliere aflate sus, pe dealurile înverzite situate de cealaltă parte a șoselei.

La un moment dat dau cu ochii de un ditamai panou monumental care ne anunță că ne aflăm la Akti Ouranopoli Beach Resort****. Văd locuri de parcare libere drept în față. Oprim și coborâm o mică pantă. Spre mirarea mea, plaja nu e privată, accesul e permis și muritorilor de rând, așa că nu mai stăm pe gânduri și ne tolănim pe șezlonguri. Îi comandăm puștiului de la beach bar un frappé și o cafea grecească (8 euro, cam mult! ????) și ne luăm răgazul de a studia împrejurimile.

Plaja cu nisip auriu e suficient de lată și prevăzută cu dotări pentru sporturi nautice. Intrarea în apa curată e puțin cam bruscă și cu pietricele iar pe mal tronează niște cataroaie. Nu-i problemă, le ocolim cu sprinteneala care ne caracterizează ???? și ne avântăm în Marea Egee, care și aici e calmă ca o baltă.

Drumul spre Ouranpoli este în continuare presărat cu resorturi. Trecem pe lângă Theoxenia Hotel și oprim la Akrathos Beach, aferentă hotelului de patru stele cu același nume, cocoțat pe un deal în mijlocul unei vegetații luxuriante, din câte îmi dau seama. De acolo se coboară spre plajă pe o pasarelă pe deasupra șoselei.

Plaja are aceleași caracteristici ca cea de la Akti Ouranopoli, minus pietroaiele, plus thailandeze cu oferte de „masagi” ????, africani cu ochelari de soare la vânzare și trei animatori agili care fac aquagym pe muzică săltăreață cu persoanele din apă, în majoritate niște doamne vârstnice cărora mă alătur și eu, spre amuzamentul lui Adrian????, rămas tolănit pe șezlong ca să-și savureze berea la sticlă (9 euro, inclusiv frappéul meu; scump, dom’le! ????).

De la Akrathos până la intrarea în Ouranopoli mai sunt vreo 2 km iar drumul care șerpuiește în serpentine lejere e o frumusețe, motiv pentru care ne oprim într-un punct belvedere pentru a fotografia de sus golful, plaja premiată cu Blue Flag, portul și turnul bizantin.

Pătrundem în satul cu mai puțin de o mie de suflete dar vizitat anual de zeci de mii de turiști, fie bărbați veniți în pelerinaj la mănăstirile de pe Muntele Athos, fie femei, bărbați și copii dornici să le vadă de pe vapor, de la vreo 500 m distanță, într-o croazieră de neuitat. Legenda spune că Fecioara Maria și Sfântul Ioan au naufragiat la poalele muntelui și de aceea accesul femeilor este interzis în statul monastic.

Ouranopoli e ultima localitate de dinainte de statul monastic și poarta de intrare în Republica Autonomă a Sfântului Munte, unde nu se poate ajunge decât pe mare. Dimineața ambarcațiunile pleacă din Ouranopoli spre Daphne, portul de pe Muntele Athos, și drumul durează circa 2 ore. L-am făcut și noi, așa cum am arătat, în două rânduri, așa că anul acesta nu am repetat experiența, preferând să cunoaștem ceva mai bine stațiunea.

Pe acest loc Alexarhos, fratele lui Kassandros, regele Macedoniei, a întemeiat o cetate în anul 315 î. Hr. Din Evul Mediu și până în anii 1920 localitatea a purtat numele Prosphorion și a aparținut statului monastic.

În 1922, după războiul greco-turc, cca. 50 de familii de refugiați greci din Asia Mică s-au stabilit aici sub auspiciile Ligii Națiunilor. Pământul le-a fost cedat de mănăstirile de pe Muntele Athos și fiecare familie a primit o casă cu o încăpere, o bucată de teren arid și zece oi. Cu alți refugiați alăturându-se patru ani mai târziu, satul a început să prindă contur, însă viața locuitorilor era în continuare foarte grea, în special din cauza izolării. Neglijați de statul elen, ei și-au săpat singuri un drum de pământ spre Tripiti, drum care nu a fost asfaltat decât în anii 1960. Odată cu această șosea au venit și primii pelerini, aducând prosperitate.

Ouranopoli înseamnă „orașul cerului” , și într-adevăr, văzduhul se îngemănează aici atât de frumos și de strâns cu marea, încât par să formeze un tot unitar de un albastru intens, întrerupt doar de casele cu 1-2 etaje aliniate de-a lungul străzilor înguste și în pantă. Multe găzduiesc hoteluri sau vile cu camere de închiriat iar la parter se înșiră taverne, mini-marketuri, galerii de artă și magazine, în majoritate cu suveniruri și obiecte cu tentă religioasă.

Promenada se întinde de-a lungul țărmului și în apropiere de portul aglomerat, după un cot, se înalță cea mai reprezentativă clădire din Ouranopoli: masivul turn bizantin Prosphori. Construcția din piatră datează probabil din secolul al XII-lea, fiind ridicată pe un teren ce aparținea, conform documentelor, încă din 1018 Mănăstirii Vatopediou de pe Muntele Athos, care îl folosea pentru adăpostirea și repararea bărcilor. În 1585 turnul a fost în mare parte distrus de un cutremur și ars în 1821, fiind abandonat după 1850.

În această stare deplorabilă l-au găsit în 1924 soții JoiceNan Kivell Loch și Sydney Loch, doi ziariști, scriitori și lucrători umanitari australieni care și-au stabilit locuința în turn. În cartea sa Athos, the Holy Mountain, Sydney a încercat să prezinte „inima Athosului prin viața de zi cu zi a localnicilor..., acea inimă care a început să bată în zorii creștinătății... și care a rămas la fel cum era în acele vremuri, când zelul mesajului transmis direct de Hristos i-a făcut pe călugări să se târască în peșteri pentru a deveni sihaștri. Astăzi zelul acela e încă prezent, însă oamenii de stat, regii și generalii nu-și mai părăsesc tronurile pentru a se călugări” .

Pentru a ajuta localnicele, JoiceNan a cumpărat războaie de țesut și le-a învățat să folosească vopsele naturale. De asemenea, a înființat un centru medical și a lucrat ca infirmieră.

Turnul a fost reabilitat și transformat în muzeu. Este deschis între orele 8.30-15.30 zilnic, cu excepția marței. Și atunci ne-am nimerit și noi????, așa încât nu pot adăuga decât câteva informații culese de pe net, și anume că exponatele (vase, bijuterii, monede, peceți, obiecte meșteșugărești, fragmente de fresce, icoane) acoperă întreaga zonă a Halkidikiul începând cu perioada creștină timpurie și terminând cu cea post-bizantină.

E greu de găsit locuri de lăsat mașina pe străduțe, dar am ochit o parcare la ieșirea din sat (2 euro/oră), și după ce ne-am plimbat pe jos și ne-am omenit la o terasă cu un fresh de portocale și o înghețată, am traversat șoseaua spre plaja din dreptul parcării. A fost singurul loc unde ni s-a cerut să plătim șezlongurile și umbrela (7 euro), plaja nu era prea grozavă (cea de lângă port e mai frumoasă), dar am reușit să facem o baie și ne-am declarat mulțumiți.

De aici am pornit spre est până la granița cu statul monastic pentru a vizita un obiectiv despre care voi face vorbire în reviewul următor.

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 1812 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI