Gibraltarul de pe Dunăre: Cetatea Petrovaradin

TIPĂREȘTE

De-a lungul timpului, până în zilele noastre, istoria construcțiilor a fost un adevărat laitmotiv: mereu s-au clădit locuințe, palate, edificii civile și religioase, orașe, fiecare purtând amprenta vremii sale, dar servind mereu aceluiași scop.

Există însă și puține excepții de la regula laitmotivului: construcții rămase fără ”moștenitori ” de profil, a căror zidire s-a oprit la o răscruce oarecare de timp și pe care nu mai avem interesul s-o perpetuăm în zilele noastre, mai mult decât la nivelul reconstituirii, renovării și conservării celor încă supraviețuitoare.

Dintre aceste excepții, poate cel mai elocvent exemplu îl constituie cetățile, ansambluri de construcții complexe, civile și militare, întărite printr-un sistem de fortificații cu rol de apărare. Istoria lor, începută încă din antichitate, s-a sfârșit în secolul 18. Cheltuielile de construcție și mai ales de întreținre nu se mai justificau câtă vreme tehnica militară făcuse progrese atât de importante, încât zidurile unei cetăți nu mai constituiau obstacole de netrecut în cazul unei confruntări beligerante. Și astfel, încetul cu încetul, cetățile au rămas în umbra trecutului.

Dar indiferent de starea lor actuală, ajunse în ruină sau bine conservate, aceste relicve ale timpului ne atrag și nu de puține ori ne monopolizează cu totul interesul turistic: le căutăm anume, le explorăm, le admirăm, le dedicăm adevărate ședințe foto și mergem cu imaginația în dimensiunile trecute ale timpului, pentru a fi noi înșine personaje de istorie în decorul cetății. Iar când în jocul visării noastre se prind mulți alți oameni, cetatea devine o scenă de festival în care trecutul și prezentul se îmbrățișează, iar emoția acestei întâlniri ne cuprinde și pe noi, spectatorii.

Am vizitat multe castele, cetăți, fortărețe și chiar dacă unele nu m-au impresionat prea mult, tuturor le-am păstrat o amintire tandră și plină de nostalgie. Printre acestea se numără și Cetatea Petrovaradin, pe care am vizitat-o la finalul sejurului nostru de două zile în orașul Novi Sad și-n împrejurimile sale.

Probabil, pe lista atracțiilor turistice din această zonă, cetatea Petrovaradin ocupă primul loc. Și nici n-ar putea fi altfel, dacă socotim că fortăreața se impune privirii din orice parte a fluviului ai cerceta orizontul, fiindcă e construită la un cot al Dunării, pe o colină semeață, deasupra tuturor celorlalte edificii din jur. Privită de la bază, imaginea citadelei e una extrem de pitorească, așa încât nu lipsește de pe niciun pliant publicitar turistic.

Am avut șansa s-o vizităm pe o vreme însorită și caldă, încât frumusețea ei s-a lăsat dezvăluită pe de-a-ntregul, etalând cu dărnicie o mulțime de ipostaze edilitare și priveliști tocmai bune pentru ”mobilarea” unui album foto în exclusivitate dedicat ei.

Fortăreața Petrovaradin este una dintre cele mai mari și mai bine conservate construcții de acest gen din sud-estul Europei, recunoscută astăzi ca parte a patrimoniului cultural național.

Pe vatra unei zone locuite încă din Paleolitic, coloniștii romani au ridicat cetatea Cusum, obiectiv strategic al liniei defensive de fortificații de pe linia Dunării. Un secol mai târziu, în anul 1235, pe ruinele cetății, la comanda regelui ungar Bela al IV-lea, un grup de călugări cistercieni a construit o mănăstire fortificată, care avea să cadă în mâinile asediatorilor turci în anul 1526.

În timpul Marelui Război Turcesc (războiului dintre Liga Sfântă - Sfântul Imperiu Roman, Polonia și Republica Venețiană pe de-o parte și Imperiul Otoman pe cealaltă parte), în anul 1687, armata austriacă a capturat cetatea Petrovaradin. Apoi, în anul 1690, împăratului Leopold I al Sfântului Imperiu Roman, conștient de importanța ei strategică ca punct de răscruce între două mari imperii (austriac și turc), a dispus reconstrucția de la temelie a fortăreței, înzestrând-o și echipând-o după cele mai moderne standarde de specialitate militară ale vremii.

Probabil, lucrarea de cea mai mare anvergură a reprezentat-o săparea și amenajarea unui sistem de cca 16 kilometri de galerii, ampalsate pe patru nivele subterane, în scopul adăpostirii muniției, rezervelor de hrană și echipament, dar și a trupelor, în cazul unui asediu prelungit. Din cauza circumstanțelor politice și istorice, lucrările de construcție au durat aproape o sută de ani, dar la final, în anul 1780, Petrovaradinul putea fi socotit fără tăgadă cel mai important avanpost militar al monarhiei austriece, capacitatea sa de luptă fiind una considerabilă pentru acea vreme: o garnizoană de 4000 de oameni, 400 tunuri, peste 6000 arme de foc și 20 tone praf de pușcă și explozibili.

Cu toate acestea, rolul său de bastion al luptei antiotomane avea să intre treptat în declin, mai ales după ce numeroasele războaie turco-ruse din secolele 18-19, au pus punct amenințării turce în Europa Centrală. Modernizarea tacticilor militare, remarcabilul progres tehnic al armelor și muniției, au fost deopotrivă factori decisivi în abandonarea proiectului de susținere și dezvoltare a cetății, a cărei întreținere și funcționare se dovedea a nu mai fi utilă. Astfel încât, cele două războaie mondiale din secolul 20, n-au însemnat momente de mare cumpănă pentru cetate, chiar dacă administrarea ei a rămas tot în posesia autorităților militare (după Primul RM această autoritate a revenit Regatului sârbilor, croaţilor şi slovenilor, devenit ulterior Iugoslavia).

Supraviețuiind în mod neașteptat campaniei de demolare și distrugere a fortificațiilor de tip militar de după al Doilea RM, în anul 1951 complexul de fortificații a trecut sub administrație civilă, iar din anul 1991 este înscris în lista patrimoniului cultural național.

Pentru vizitatori, este util de știut că explorarea cetății se poate face pe seama unui plan de construcție stelar, amplasat pe trei trepte de altitudine, simplu, dar perfect funcțional în raport de sensul existenței fortăreței, acela de avanpost de apărare: Cetatea de jos (Donji grad), zona mediană a celor cinci bastioanelor de apărare (Leopold, Inochentie, Joseph, Ludwig și Maria Tereza) și Cetatea de sus (Gornji grad).

Proiectul construcției aparține mai multor ingineri militari austrieci și italieni, între care cu deosebire reprezentativi sunt Kaisersfeld, Vamberg și Marsigli, cei care au pus în operă principiile arhitectonice ale sistemului de fortificații Vauban, caracterizat prin crearea unui dispozitiv complex de supraveghere exterioară, realizat de bastioanele în formă de vîrf de săgeată, amplasate de multe ori în cascadă, care evită punctele moarte de vizualizare. Acest sistem a fost unul de succes pentru domeniul construcției de fortificații în secolele 17-18, el fiind adoptat și în Transilvania, la construcția unor cetăți precum Alba Iulia, Timișoara, Arad, Oradea și Făgăraș.

Din cele spuse mai sus, se înțelege că vizitarea complexului se poate face fie de sus în jos, dinspre Cetatea de sus spre cea de jos, fie în sens invers. Noi am ales prima variantă, cântărind condițiile concrete în care urma să ne desfășurăm vizita: în primul rând, merita să profităm de dărnicia naturii, o după amiază însorită dar târzie, care ne îngăduia să surprindem cele mai frumoase imagini și peisaje de la înălțimea zidurilor cetății, atâta vreme cât încă soarele nu apunea; în al doilea rând, efortul urcării pe jos părea mai ușor la început de drum, decât dacă ne-am fi risipit puterile explorând mai întâi Cetatea de jos; în al treilea rând, eram cazați chiar în arealul Cetății de jos, așa că, firesc, o parte din punctele de interes le văzusem în seara precedentă, la întoarcerea din centrul orașului Novi Sad.

Am pornit așadar de ”acasă” (pensiunea Naša Tvrđava), îndată după masa de prânz. Iată care a fost traseul nostru de vizitare și ce se poate vizita:

1. Cetatea de sus

Dinspre podul Varadinski am străbătut strada Beogradska până la intersecția cu Vladimira Nazora. La capătul celei din urmă, străjuiește o frumoasă biserică (Crkva sv. Jurja) -Biserica Sfântul Gheorghe, construită în stil baroc de către o comunitate de călugări iezuiți în perioada 1701 – 1714, alături de o mănăstire a aceluiași ordin. Deși avea bune recomandări în pliantele turistice, nu am avut privilegiul să o vizităm în interior, întrucât la ora respectivă ușile îi erau închise. Așa că ne-am continuat drumul spre dreapta bisericii, pe stada Štrosmajerova.

Îndată după colțul bisericii am început să urcăm o alee în trepte, domoală, pietruită și străjuită de vegetație bogată. Aleea șerpuiește în urcare până la intrarea într-un tunel aflat în semiobscuritate, luminat fiind doar de lumina diurnă izvorâtă dinspre cele două porți simetrice de acces. Aceasta este una dintre cele 13 poarti de acces în fortăreață.

La ieșire, iată-ne la nivelul median al cetății, așa numita zonă Bruckschanze , a bastioanelor de apărare și a tranșeelor de mare adâncime. Nu prea ai ce vedea aici, în afară de a face o primă evaluare a înălțimii și formei zidurilor clădite în stil Vauban. În schimb, extremitatea ascuțită a unuia dintre bastioane pare locul perfect pentru realizarea unor selfie-uri deosebite, cu panorama Dunării și a orașului Novi Sad drept fundal. Am fost și noi martorii unei astfel de ședințe foto, protagoniste fiind două tinere frumoase, care au pozat așa minute în șir, dându-ne și nouă posibilitatea să le facem personaje ale propriilor noastre imagini.

Apoi, ne-am continuat drumul urcând alte trepte, de-a lungul unui alt tunel (Poarta Ludwig von Baden). Urcușul nu e extenuant, așa încât îndată am ajuns la nivelul superior al Cetății de sus, pe o terasă largă, cu vedere panoramică spre toate cele patru puncte cardinale. În perimetrul ei de forma unui bastion stelat, frumos amenajat cu bănci, balustrade de fier și pavaj de gresie roșie se află Turnul cu ceas, simbolul cetății și al orașului Novi Sad.

Turnul de formă pătrată afișează pe fiecare din fațadele sale câte un cadran negru inscripționat cu cifre romane albe, toate cele patru cadrane indicând orele prin limba mare și minutele prin limba mică. Inversarea modului tradițional de afișare a orelor și minutelor se pare că a fost un accident de montaj, dar justificarea oferită privitorilor a fost de natură să acopere această eroare, pretinzîndu-se fie că inversarea limbilor ceasului a fost deliberată, pentru a induce în eroare echipajele ambarcațiunilor turcești, fie că în această postură, navigatorii de pe Dunăre puteau desluși de la mai mare distanță și cu mai multă acuratețe ora curentă.

Ceasul a fost dăruit cetățenilor din Petrovaradin de împărăteasa Maria Theresa în secolul 18. Are și o poreclă nostimă, ”ceasul beat”, care parodiază funcționarea lui cam bezmetică, dar în realitate perfect rațională din punct de vedere al legilor fizicii (dilatarea și contractarea), care fac ca ceasul să se grăbească în perioadele foarte calde și să întârzie în sezoanele reci.

Mecanismul ceasului este unul mecanic, fiind nevoie ca instalația cu arc și greutăți să fie zilnic înfășurată manual, iar noi am avut șansa să asistăm la acest ”ritual”, unul banal în fond, dar care captase atenția tuturor privitorilor.

Am făcut numeroase fotografii, care mai de care mai frumoase, surprinzând în toată diversitatea ei minunata panoramă a cursului Dunării și a orașului Novi Sad.

De acolo, de sus, de la înălțimea bastionului Leopold, mi-am imaginat una dintre cele mai tragice zile din istoria cetății despre care citisem, aceea în care, la 12 iunie 1849, armata revoluționară maghiară, baricadată în cetate și asediată de trupele armatei habsburgice, a decis să utilizeze forța militară pentru a ieși din încercuire: 200 de tunuri din fortăreață au bombardat timp de o zi Novi Sad-ul, orașul din vecinătate în care se poziționaseră forțele regale. În acea zi, trei sferturi din Novi Sad au fost iremediabil distruse și mai multe mii de rezidenți sârbi neimplicați în evenimente au căzut victime colaterale. Acum, Novi Sad-ul supraviețuitor și rezidit ne monopolizează privirea dincolo de cursul Dunării, invitându-ne cu priveliștea sa minunată la o altă călătorie.

Ne-am continuat drumul pe partea stângă a cetății, de-a lungul zidurilor de cărămidă supraînălțate deasupra bastioanelor de pe linia mediană. O alee pavată și ea cu cărămidă roșie ne poartă pe acest traseu. De jur împrejur, neașteptat de multă vegetație sălbatică. Din loc în loc, bănci pentru odihna celor obosiți, pentru contemplare sau pur și simplu pentru alintul perechilor de îndrăgostiți. Dincolo de ziduri, panorama Cetății de jos, cu mulțime de acoperișuri roșii, fragmente de ziduri și porți, alei de acces și cerul deschis spre orizont, cotropit ici și colo de nori pufoși.

Am mers așa până la prima poartă care permite accesul motorizat: este poarta Leopold, singura care mai păstrează podețele de lemn pentru traversarea celor două șanțuri successive, cândva umplute cu apă. Drumul și poarta sunt foarte înguste, atât cât e necesar ca doi călăreți să treacă unul pe lângă altul. De aceea, accesul cu mașina se poate face pe rând, când într-un sens, când în celălalt, folosindu-se se pare un sistem de semnalizare cu lumini. La fel se procedează și la următoarea poartă, de asemenea deschisă accesului cu mijloace de transport.

Din parcarea amenajată în jurul Muzeului orașului Novi Sad, am pornit să identificăm pe rând clădirile adăpostite în interiorul zidurilor.

Prima este Clădirea centrală a Muzeului orașului Novi Sad. E amplasată chiar în centru și a fost construită în 1775 ca o cazarmă militară cu un singur etaj, mai târziu fiind afectată arsenalului militar. Astăzi, Muzeul orașului Novi Sad, fondat în 1956, oferă vizitatorilor o multitudine de exponate, grupate pe departamente și găzduite în mai multe locații din oraș. Cea din clădirea Arsenalului din Petrovaradin găzduiește la parter o expoziție permanentă a Cetății Petrovaradin din timpuri preistorice și până la primul război mondial, iar la etaj o expoziție a Departamentului de Istorie Culturală, care prezintă exponate reprezentative pentru viața civilă din Novi Sad pe parcursul ultimelor trei secole.

O secțiune a acestei expoziții este dedicată mobilierului, obiectelor de artă aplicată veche, meseriilor, portului și elementelor etnografice specifice zonei. Există de asemenea o expoziție de artă plastică, cu lucrări ale unor artiști sârbi recunoscuți: Save Šumanovića, Djordje Jovanovic, Bosko Petrovic, Milenko Serban si alții.

Tot aici se pot cumpăra bilete pentru tururile ghidate prin galeriile militare subterane, dispuse pe patru etaje în subsol. Neoficial, se evaluează o lungime totală a acestor galerii de cel puțin 16 km. Structura lor este atât de diversă, chiar labirintică, cuprinzând coridoare, puțuri, scări, săli, luminatoare, guri de aerisire, încât, pentru a evita rătăcirea sau atacurile de claustrofobie, accesul este îngăduit numai alături de un ghid profesionist.

Poveștile, uneori lugubre, legate de galeriile subterane din Petrovaradin, incluzând întâmplări adevărate sau legende din istoria însângerată a construcției propriu-zise, dar și a viețuitorilor săi pe timp de război, povestiri fantastice despre manifestări paranormale sau doar tragice, n-au fost de natură a ne convinge să încercăm un astfel de tur. Mai mult, după ce am studiat oferta expozițională a Muzeului orașului Novi Sad, catalogând-o puțin atractivă în raport de preferințele noastre din acel moment, apoi luând în calcul vremea prea târzie pentru o vizită în interior (programul de funcționare al muzeului este 9-17), ne-am decis să ne continuăm drumul pe aleile cetății, bucurându-ne de soarele blând al după-amiezii.

Ar mai fi de spus că în fiecare an, în luna iulie, pe platoul din fața Muzeului, printre guri de artilerie, puțuri și cazemate se desfășoară unul dintre cele mai mari festivaluri muzicale din Europa de Sud-Est. Deși are o istorie de doar 17 ani, ”EXIT Festival” a reușit să se impună pe scena reuniunilor de acest gen cu spectacole ale cele mai faimoase formații de muzică tânără din lume.

În spatele muzeului se desenează prelungă clădirea fostei cazarme militare, astăzi Hotelul Leopold, iar alături de ea cea a fostelor grajduri ale cavaleriei. Aici este găzduit Atelierul de sculptură și arte aplicate Atelje "Soldatović", cu exponate din creația cunoscutului sculptor Iovan Soldatović, dar și cu ateliere de experimentare și creație a artei sculpturale. De altfel, întregul parc de pe platforma superioară a cetății este decorat cu sculpturi ale acestui artist. Stilul său nu prea rezonează cu preferințele mele în materie de sculptură, dar trecând dincolo de criteriile mele de frumusețe, trebuie să recunosc că sunt originale, excentrice, unice și captivante prin încercarea de a-ți pune la încercare intuiția și imaginația. Cel mai adesea, tema acestor creații este o chemare la lupta antirăzboi și o perpetuă aducere aminte despre ororile războiului.

Înconjurând grupul de clădiri și bastioanele de pe partea de sud a fortăreței, am ajuns la un alt bastion, o zonă întinsă și cu aspect cam neîngrijit, ca să nu zic chiar ponosit. Trunchiuri de copaci tăiați cîndva zăceau sub acoperiș de mușchi și licheni, pavajul era spart în multe locuri, iar printre crăpături începuse să se strecoare vegetația. Cu toatea acestea, platforma era plină de lume: copii de toate vârstele încercau să-și construiască propria cetate din resturile unor cărămizi nu știu cum ajunse acolo; familii cu copii odihneau pe bănci sau luau o mică gustare privind dincolo de ziduri spre înverzitele coline ale Fruškăi Gora și spre cursul superior al Dunării; părinți cu copii se osteneau deopotrivă să mențină în aer, cât mai sus, zmee colorate și șuierătoare. O atmosferă de pace și relaxare din care n-am ezitat să gustăm și noi preț de câteva minute.

Ne-am continuat periplul de-a lungul zidurilor, trecând pe lângă aripa de sud-vest a Hotelului Leopold. În capătul lui nordic, iată, o altă invitație spre vizitare: atelierul de tapiserii ”Tapestry Studio 61”, cu una dintre cele mai bogate colecții de tapiserii din Europa, după cum o recomandă ghidurile turistice. Galeria ”Boško Petrović “, denumită așa în onoarea fondatorului ei, este principala atracție a spațiului expozițional, dar nu singura.

Ateliere de țesut, ateliere de experimentare a artei vizuale, inclusiv prin tehnica fotografierii, expoziții itinerante sau temporare, sunt oferte tot atât de tentante pentru vizitatorii interesați. Noi nu ne-am oprit nici aici, pentru că lucrările expuse ne erau oarecum cunoscute, după ce le vizualizasem pe site-ul consacrat al instituției.

În schimb, am făcut un scurt popas într-o zonă a promenadei din apropiere, unde de asemenea se făcuse un experiment artistic: trunchiul retezat al unui copac doborât probabil de bătrînețe sau de vreo furtună era pictat cu fel și fel de portrete, figuri de animale și păsări, iar baza lui era consolidată de un frumos mozaic multicolor.

Nu departe începe zona cafenelelor, teraselor și restaurantelor, dintre care cele mai renumite sunt: Restaurantul Osam Tamburasa, Restaurantul Terasa, Café Club Sat și Night Club Dava. Am trecut pe lângă ele fără a ne opri, era prea târziu pentru cafea, prea devreme pentru clubul de noapte și prea curând după prânzul nostru târziu. Ne-am mai învârtit însă ceva vreme prin împrejurimi, făcând fotografii sau încercând să ne completăm achizițiile de suveniruri de pe la magazinele ce ne îmbiau cu produsele etalate, făcute toate pentru a aduce aminte de Petrovaradin și Novi Sad.

2. Cetatea de jos

Într-un sfârșit ne-am întors pe același drum pe care venisem. Înainte ca soarele să apună de tot, mai aveam să facem o incursiune și prin Cetatea de jos. Doar o incursiune, căci suprafața ei este de cca. 112 ha, cu neputință de explorat chiar și într-o zi întreagă.

Ridicată la nivelul fluviului, Cetatea de jos înconjoară Cetatea de sus, de-a lungul unui traseu pentagonal delimitat în principal de trei foarte mari bastioane: Francisc, Theresa și Iosif. Nu le-am cercetat pe niciunul din ele, fiind prea depărtate de reședința noastră de noapte. Vizualizarea din satelit pe Google Maps ne dezvăluie însă proprorțiile lor impresionante și aliniamentul stelar al zidurilor întregii fortărețe. Parte din acestea le-am descoperit mergând pe strada Beogradska până la Poarta Beograd. Acolo zidurile par cu totul abandonate vegetației agățătoare. Se mai zăresc șanțurile cândva inundate de apă și tranșeele de apărare, în rest totul este un lăstăriș întins și acaparator.

Poarta Beograd se afla la vremea vizitei noastre în toiul unor lucrări de renovare pe deplin merite, căci este o poartă monumentală, reprezentativă pentru intrarea în cetate.

In interiorul cetății de jos, găsim un întreg oraș baroc, cu străzi înguste, case supraetajate frumos ornamentate, folosite în trecut ca locuințe pentru ofițerii garnizoanei, prăvălii, restaurante, cazărmi, un spital și câteva biserici creștine. Între ele am încercat fără succes să identificăm cea mai veche farmacie din Petrovaradin ”La vulturul de aur”, înființată în 1765 și, se spune, încă funcțională, precum și restaurantul ”Copacul Verde”, un local din 1739, deschis în exclusivitate ofițerilor și familiilor lor, gazda unor baluri și petreceri cărora li s-a dus vestea.

Astăzi, cu deosebire se remarcă de-o parte și de alta a Porții Beograd, două construcții impozante: pe partea dreaptă este Pavilionul ofițerilor, pe partea stângă – Depozitul de armament echipament și rezerve de hrană ”Provijantski” . Sunt două construcții interesante, dar fațadele lor sunt atât de degradate, încât nu poți avea vreo îndoială că au fost martorele bătăliilor cu turcii.

Din păcate, aceasta a fost și soarta celorlalte clădiri de pe strada Beogradska, sunt construcții cândva maiestuoase, iar acum stau să se prăbușească. De altfel, din motive de securitate unele chiar au fost abandonate de localnici. Au rămas în urmă ziduri bătrâne, coșcovite, cu geamuri și uși sparte, tencuiala compromisă și instalația electrică scoasă din funcțiune. Dar chiar și așa, în unele dintre ele mai licăre viața, oamenii continuă să facă comerț în cămăruțele înnegrite de trecerea timpului, să iasă la o discuție cu vecinii, să-și facă planuri de viitor.

Din ce am citit, se pare că întreg cartierul este catalogat ca monument istoric de importanță națională. Nu se pot face demolări, nici construcții sau modificări ale clădirilor deja existente. Dar nici bani pentru întreținere nu sunt disponibili. Locuitorii sunt săraci, iar autoritățile publice locale au alte priorități. Vă sună cunoscut? Seamănă cu ceva întâlnit și la noi?

Așa este, dar o veste bună tot am aflat: pentru că Novi Sad a fost desemnat Capitală europeană a culturii în anul 2021, guvernului Serbiei a hotărât să suplimenteze bugetul orașului din acest an cu 100 milioane dinari (cca 850.000 euro), în principal pentru punerea în aplicare a măsurilor menite să realizeze reconstrucția fațadei Cetatății Petrovaradin și a clădirilor istorice din perimetrul său. Așa stand lucrurile, mi-ar plăcea să revăd fortăreața peste câțiva ani. Cred că renașterea ei va merita osteneala unei noi călătorii.

Și pentru că deja începea să se întunece, ne-am întors la pensiunea noastră, lăsând în urmă Cetatea de sus scăldată de lumina galbenă a proiectoarelor, trecând pe lângă Podul Varadinski, feeric iluminat de o salbă de becuri multicolore și pe lângă clădirea Spitalului militar care funcționează fără întrerupere într-o fostă mănăstire franciscană, încă din 1786.

A fost o plimbare minunată de care îmi voi aminti mereu!

Am să închei cu un citat aparținând unui sârb rezident în Marea Britanie, un comentariu scris pe un blog de călătorii, în cadul unei discuții despre cetatea Petrovaradin: ” Trecutul este cântarul nostru pentru fericire sau nefericire. În timp ce alte națiuni au trăit și au muncit pașnic (exemplu Elveția, care n-a experimentat războiul timp de 600 ani), noi am trăit mereu în miezul războaielor și răscoalelor. Ele nu numai că ne-au adus distrugere permanentă, dar cel mai rău, au făcut ca națiunea noastră aproape să dispară biologic.

Pentru a se apăra pe ele însele, marile puteri și imperii au folosit Serbia ca pe un scut. Așa ne-am pricopsit cu marile noastre cetăți și fortificații, Kalemegdan, Petrovaradin, Bac, Golubac si Smederevo … În timp ce alte națiuni își îmbogățeau patrimoniul cultural și tehnologic, construind și asimilând progresul, noi ne-am irosit forțele muncind pentru alții. Și nici măcar astăzi nu știm a lucra în folosul noastru, pentru a pune în valoare și a scoate câștig din ceea ce avem ”.

Un comentariu atât de trist și atât de adevărat! Ni se potrivește și nouă în aceeași măsură...

---

VIZUALIZĂRI: 4859 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI