Malaga Tradicional

TIPĂREȘTE

Aşa cum spuneam în review-ul anterior despre Malaga, pentru fiecare dintre cele trei zile "alocate" vizitării oraşului, am stabilit un traseu, cum ne era recomandat într-o broşură luată de la Officina de Turismo, din Plaza de la Marina.

În a doua zi, am ales să parcurgem traseul Malaga Tradicional, un traseu pe străzile oraşului vechi, pe care l-am completat cu vizitarea Castelului Gibralfaro, rămas din ziua precedentă şi cu o plimbare pe Avenida Principal.

Străzile oraşului vechi, înguste, foarte curate, pardosite cu dale de piatră şi străjuite de vechi clădiri, bine întreţinute, cu arhitectura tradiţională, au un farmec aparte şi-ţi dau o senzaţie de încremenire, de parcă timpul a stat în loc. Puţine locuri mi-au mai dat această senzaţie (orăşelele din Istria croată, de exemplu), deşi am fost în numeroase locuri în care atmosfera timpurilor străvechi a fost reconstituită.

Din Torremolinos, am venit cu autobuzul, tot la Subestación de Autobuses de Muelle de Heredia, terminalul pentru liniile suburbane, de pe Paseo de Antonio Machado, lângă port, de unde, traversând Plaza de la Marina, am ajuns în Plaza del Marqués de Larios. Aici însă nu am pornit spre nord, pe Calle Marqués de Larios. Ne-am oprit mai întâi să admirăm mai de aproape statuia lui Manuel Domingo Larios, al doilea marchiz de Larios. Statuia de bronz, plasată aici în 1899, este opera sculptorului Mariano Benlliure şi constituie un omagiu adus marchizului Larios, care a avut o contribuţie esenţială în proiectarea şi construirea străzii Larios. Statuia stă pe un soclu de marmură, pe care scrie: A Don Manuel Domingo Larios i Marques de Larios, Malaga agradecida (Lui Don Manuel Domingo Larios şi Marchiz de Larios, Malaga recunoscătoare) . Pe soclu, o femeie care ţine un copil, simbolizează oraşul recunoscător Malaga.

Din acest punct, spre vest, porneşte Alamda Principal. Alameda, înseamnă în spaniolă alee, promenadă. Strada a fost creată în secolul al XVIII-lea, în locul unde, la acea vreme, dincolo de zidurile oraşului, se aflau nisipurile estuarului râului Guadalmedina. Ea a fost decorată cu cu copaci aduşi din America şi, de-o parte şi de alta, s-au construit case somptuoase. Dintre acestea, sunt de remarcat Archivo Municipal şi Sede de Gobernación de la Junta de Andalucía (Sediul guvernării autonome a regiunii Andaluzia), ambele clădiri datând din secolul al XVIII-lea. Pe Alameda Principal se găseşte şi staţia terminus a principalelor linii de autobuz urbane, iar strada este plină de florării care se întrec în a expune flori care mai de care mai frumoase.

Am mers pe Promenada Principală, la umbra ficuşilor uriaşi, de peste 100 de ani, spre capătul de vest, de la Ponte Tetuan, dar până să ajungem acolo, am cotit spre nord, pe Calle Torregorda, o străduţă scurtă, care se termină în Calle de las Atarazanas, în dreptul pieţei Atarazanas, Mercado Atarazanas. Atarazanas de origine arabă, înseamnă în spaniolă docuri, iar numele principalei pieţe de legume şi fructe din Malaga vine de la faptul că, într-adevăr, în acest loc, încă din perioada maură, se aflau nişte docuri. Culmea este că, din ele s-a mai păstrat o mică parte, datând din secolul al XIV-lea. Este vorba de portalul arcuit, sub formă de potcoavă, care a fost integrat în construcţia actuală a pieţei şi constituie intrarea dinspre sud.

O inscripţie gravată în arabă, pe exteriorul portalul - singurul păstrat - care astăzi serveşte drept intrare în Mercado Atarazanas, spune: Doar Dumnezeu cucereşte, slăvit fie numele Lui.

În secolul al XV-lea, când spaniolii au cucerit oraşul, clădirea a fost transformată mai întâi în mănăstire, de-a lungul timpului fiind folosită şi ca arsenal, spital, garnizoană şi scoală medicală. A sfârşit prin a fi transformată în piaţă alimentară.

Am trecut şi noi prin piaţă, destul de puţin populată la acea oră matinală şi am constatat ordinea şi curăţenia, dar şi faptul că preţurile fructelor erau mai mici decât la noi. De exemplu, un kilogram de căpşuni costa 2 €. Cu preţul ăsta, în supermarketurile de la noi poţi cumpăra doar un sfert de kg. Nu am cumpărat nimic, pentru că eram sătui de fructele ce ni se dădeau din abundenţă la hotel, dar mi-a plăcut faptul că totul arăta civilizat şi preţurile tuturor produselor erau afişate pe tăbliţe negre, scrise mare cu creta. Se pare că spaniolii nu au preluat (aşa cum am făcut românii) stilul musulman, de a negocia orice preţ.

La capătul nordic al pieţei se află un vitraliu de dimensiuni foarte mari, reprezentând diferite monumente din Malaga: Catedrala, muntele Gibralfaro, Fântâna celor Trei Graţii şi altele.

Din colţul de nord-est al pieţei Atarazanas, unde iese în evidenţă o clădire îngustă, cu o arhitectură interesantă, am pornit pe o străduţă scurtă, Calle Sagasta, la capătul căreia am intrat în Plaza de Félix Sáenz, numită aşa după comerciantul care a construit aici Los Grandes Almacenes Félix Sáenz. Clădirea este prima construită în Malaga în stil modernist, un amestec de stil mediteranean, cu elemente neo-baroce, de la începutul secolului al XX-lea şi a adăpostit un complex de magazine. În 2005, au început lucrări de transformare a ei într-un complex de apartamente, păstrându-i totuşi nealterat exteriorul. Din păcate, până acum, construcţia nu a avansat foarte mult, astfel că, la data vizitei noastre, lucrările erau în plină desfăşurare şi clădirea era acoperită de schele şi de o plasă fină care-i ascundea faţada. Ne-am mulţumit să admirăm alte clădiri cu arhitectură frumoasă, din aceeaşi piaţă, de unde porneşte spre nord o străduţă îngustă, Calle San Juan, mărginită de clădiri înalte. Ne oprim o clipă oprim să admirăm câteva obiecte dintr-un magazin de antichităţi şi, la capătul străzii, ajungem într-o piaţetă dominată de Iglesia de San Juan, mai exact de turla acesteia.

Biserica San Juan este una din cele patru biserici fondate în Malaga de Regii Catolici după Reconquista. Anul fondării sale este probabil 1486, stilul arhitectonic iniţial fiind, evident, cel al timpului, adică gotic cu elemente mudejar, cu un singur naos. Turla a fost terminată în 1543. De-a lungul timpului, biserica a suferit numeroase intervenţii: o extindere, pe la mijlocul secolului al XVI-lea, reformarea de către Antonio Ramos, în 1760, cea care a dat actuala formă a bisericii, construirea capelei principale, în secolul al XIX-lea. Elementul particular al bisericii este turla sa, un element spectaculos, din piatră, cu trei părţi suprapuse peste arcul de la intrare. După un cutremur de prin a doua jumătate a secolului al XVII-lea, turnul a fost refăcut de mai multe ori, pe parcursul secolului următor. Se spune că interiorul bisericii este mult mai interesant decât exteriorul, dar din păcate, când am ajuns noi acolo, biserica era închisă. Aşa că, după ce am dat ocol bisericii şi am făcut câteva fotografii, ne-am îndreptat paşii, pe Calle Especería, spre o altă biserică, situată la cel mult 100 m distanţă, Iglesia del Santo Cristo de la Salud, pe care nu o vizitasem la interior cu o zi înainte, când trecusem prin Piaţa Constituţiei. De data asta, am putut intra, pentru a vedea o biserică surprinzătoare, cu o formă octogonală, fără nicio altă parte suplimentară. Ne-am întors apoi spre vest, pe Calle de la Compañía, până în Plaza de San Ignacio, unde se află o altă biserică frumoasă, Iglesia del Sagrado Corazón. Această frumoasă biserică a fost construită în 1920, în stil neo-gotic, avându-l ca arhitect pe celebrul Fernando Guerrero Strachan, fiu al Malagăi, care s-a inspirat după catedralele din Toledo şi Burgos. Faţada are două turnuri, între care se află o frumoasă rozetă. Interiorul este clasic, cu un naos principal, pe laturile căruia se aliniază cele două naosuri laterale, deasupra cărora se află câte un balcon. Altarul principal este şi el unul în stil gotic, cu două mari picturi laterale, reprezentându-i pe sfinţii martiri Ignacio şi Francisco.

Biserica este construită într-un spaţiu strâmt, astfel că, la exterior, nu poate fi văzută decât faţada, celelalte laturi fiind lipite de construcţiile alăturate.

Ieşim din biserică şi, din Calle de la Compañía, pornim spre nord, peCalle de los Mártires. La capătul acesteia, în Plaza de los Mártires, se găseşte Iglesia de los Santos Martires. Biserica Sfinţilor Mucenici este una dintre cele patru biserici construite de Regii Catolici în perimetrul fortificat al oraşului, după cucerirea spaniolă în 1487. Ea a fost ridicată în memoria martirilor Ciriaco şi Paula, patronii oraşului. Biserica a suferit mai multe transformări care au modificat stilul original gotic-mudejar, prezentând acum un stil rococo în toate elementele din secolul al XVIII-lea, dar se mai păstrează un turn Mudejar la exterior.

După vizitarea bisericii, al cărei interior este foarte frumos, nu ne-am abţinut să nu luăm loc la o masă de pe terasa cafenelei Pombo, chiar vizavi de intrarea în biserică. Am luat câte o cafea mare şi bună, având alături lapte condensat şi un croasant (2 € porţia), mângâiaţi de soarele călduţ, de început de februarie.

Reconfortaţi, am pornit apoi mai departe, pe străduţele înguste, pavate cu dale de piatră şi foarte curate, ale oraşului vechi, îndreptându-ne spre est, pe Calle Santa Lucia şi apoi pe Calle Granada, până în Plaza del Carbon. De fapt, aici, la confluenţa străzilor Granada, Sánchez Pastor şi Calderería, Plaza del Carbon formează o singură zonă urbană împreună cu pieţele vecine, Spinola şi Siglo.

Plaza del Carbon este considerată drept nodul central al centrului istoric, probabil şi pentru faptul că este situată practic în mijlocul acestuia.

Din estul pieţei, am ieşit pe Calle Granada, ne-am aruncat o privire de-a lungul străzii Echegaray, pe care se află teatrul cu acelaşi nume, după care am făcut la stânga, pe Calle Méndez Núñez, unde, la câteva zeci de metri, se află o piaţă interesantă, Plaza de Uncibay, reamenajată prin 1989, pe baza proiectului a doi arhitecţi, Luis Ruiz de la Herran Bono şi Jose Fernandez Oyarzábal. Tot ei au proiectat şi obeliscul ce se ridică în mijlocul pieţei. Lângă obelisc se află două sculpturi cu teme mitlogice: Rapto de Europa şi La Muerte de Acteón, opere ale sculptorului Jose Seguiri. Numele pieţei vine de la un căpitan al armatei Regilor Catolici, care a luptat pentru cucerirea oraşului, căruia i-a devenit mai apoi guvernator. Şi aici se găseşte o clădire proiectată de Fernando Guerrero Strachan, arhitectul care şi-a pus o amprentă categorică asupra oraşului natal.

Din Plaza de Uncibay, am pornit spre nord, pe Calle de Cárcer, până la intersecţia acesteia cu Calle Álamos, pe care am pornit spre est. La vreo 100 m, am ajuns la Plaza de la Merced. Această piaţă, de formă pătrată, aflată în cartierul cu acelaşi nume, este locul întâlnirilor de seară, dar şi locul de organizare a unor festivaluri şi a altor evenimente. Chiar în mijlocul pieţei, se înaltă un obelisc. Este Monumentul Torijos, dedicat generalului Torjos (José María de Torrijos y Uriarte) şi tovarăşilor săi, executaţi pe plajele oraşului Malaga, în 1831. Monumentul are la bază o criptă, unde se află rămăşiţele pământeşti ale generalului.

Din Plaza de la Merced, am pornit pe Calle Santa Ana, pentru a ajunge la ultimul obiectiv al traseului, El Castillo Gibralfaro. Până acolo, am ales traseul pe la sudul muntelui Gibralfaro, cel mai scurt, care trece mai întâi prin Túnel de la Alcazaba. Acest tunel, inaugurat în 1999, este o continuare a străzii Santa Ana, care trece pe sub muntele Gibralfaro exact printre Alcazaba şi Castillo Gibralfaro, făcând astfel legătura dintre cartierul La Merced, în nord şi Ensanche Centro şi La Malagueta, în sud. Tunelul are ceva mai mult de 180 m lungime, fiind accesibil atât traficului rutier, cât şi celui pietonal.

Am ieşit, un pic ameţiţi de zgomotul motoarelor, amplificat de efectul reverberator al spaţiului închis şi imediat în stânga, am dat de scările ce duc spre Castillo Gibralfaro. Aceste scări se transformă repede într-o cărare care merge mai întâi paralel cu Coracha, pasajul fortificat, cu ziduri de apărare pe ambele părţi, în zig-zag, care leagă Alcazaba de castelul Gibralfaro, după care trece pe sub zidurile castelului, până la parcarea de la intrare, aflată în estul acestuia. Apropo de Coracha, chiar dacă luaţi un bilet combinat, de la Alcazaba la Gibralfaro nu puteţi trece prin Coracha, deoarece accesul pe aici este interzis vizitatorilor şi va trebui să faceţi acelaşi drum pe care l-am făcut şi noi. Să nu vă pară rău totuşi, pentru că, în ciuda efortului fizic depus la urcare, traseul în sine merită făcut, pentru că el parcurge o frumoasă zonă cu vegetaţie mediteraneană şi de aici aveţi o splendidă perspectivă spre port şi, pe măsură ce urcaţi, asupra întregului oraş.

La un moment dat, ajunşi în dreptul castelului, puteţi să vă opriţi la punctul de belvedere special amenajat, pentru a privi în linişte minunata privelişte. Urmează încă un pic de efort şi se ajunge la intrare. Accesul este permis pe baza unui bilet, (2,10 € de persoană), ce se poate achiziţiona de la un automat. Apoi, sunteţi liberi să vă organizaţi vizitarea cum doriţi, dar sfatul meu este să parcurgeţi zidurile de apărare pe toată lungimea lor, în sensul acelor de ceasornic, începând chiar de la intrare şi să lăsaţi la sfârşit obiectivele din interior.

Castelul Gibralfaro este o fortăreaţă construită de arabi în secolul al XIV-lea în scopul apărării castelului Alcazaba, devenit vulnerabil odată cu apariţia artileriei. Construcţia s-a făcut pe un vechi sit fenician, unde se găsea şi un far, de unde derivă şi numele cetăţii. jabal şi faruh înseamnă în arabă munte, respectiv far.

Imediat de la intrarea străjuită de un tun din perioada medievală, se urcă în Torre Mirador, turnul de veghe, ce constituie cel mai înalt punct al cetăţii. Aici, o platformă largă ne permite să admirăm splendida privelişte ce se desfăşoară la picioarele muntelui. La sud, ne atrage privirile cartierul Malagueta, dominat de Plaza de toros, arena coridelor şi, mai departe portul şi Mediterana scăldate în soare. Mergem apoi pe ziduri, până la locul unde se aflau cuptoarele de pâine şi ajungem apoi pe latura estică.

De aici, unde se afla poarta originală, vedem ca-n palmă tot centrul istoric. În prim plan, chiar sub ziduri, începe Coracha, ducând la Alcazaba, dincolo de care, clădirea aflată în construcţie, cu acoperiş albastru, este Palacio de la Aduana. Mai departe se vede Plaza de la Marina, după care, La Equitativa, căreia însă nu-i putem distinge ouăle (vezi aici). Mai la dreapta, în plan îndepărtat, dincolo de Guadalmedina, se zăreşte clădirea cubică şi ţuguiată, sediul central al Poştei. De partea cealaltă a râului, mai aproape, se desfăşoară oraşul vechi şi, în prim plan, imaginea este dominată, bineînţeles, de Catedrala din Malaga, a cărei măreţie o putem înţelege complet, abia acum, văzând-o de la distanţă.

Continuăm plimbarea pe ziduri şi ajungem la Torre Blanca, Turnul Alb, care nu este alb, ci cărămiziu şi din care putem admira aceeaşi privelişte a oraşului vechi şi, în plus, cartierele nordice. Parcurgem apoi toată latura nordică a zidurilor de apărare, trecând pe la Torre Garita şi încheiem turul la Torre Norte. Splendidă plimbare, splendidă panoramă!

Coborâm în curtea interioară, care este mult mai simplă decât Alcazaba, unde treci dintr-un patio în altul şi dintr-o grădină în alta. Aici, în mijloc se află o clădire, fosta pulberărie, în care acum este Centro de Interpretación, o expoziţie cu planuri şi obiecte care care reflectă viaţa în castel a garnizoanei militare din 1487, anul încorporării Malagăi în regatul spaniol, până în 1925, când un decret regal a dispus trecerea castelului în patrimoniul oraşului, pentru a fi utilizat de către populaţie.

Aşa s-a sfârşit cel de-al doilea traseu de vizitare a oraşului Malaga.

Am coborât în oraşul vechi, ameţiţi de imaginile percutante, luminate de soarele strălucitor al Mediteranei, imagini care îmi revin şi acum în minte şi care mă fac să-mi doresc să revin.

---

VIZUALIZĂRI: 6408 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI