La plimbare prin Larnaca (reloaded)

TIPĂREȘTE

Larnaca am vizitat-o în mare anul trecut, când am petrecut 3 minunate zile pe tărâmuri cipriote. Evident că tot ne-au mai rămas lucruri de făcut și de văzut, oricât de mult ai sta într-un loc, tot nu reușești să vizitezi chiar tot (cred că și-n orașul în care locuiesc s-ar mai găsi ceva restanțe...). Cel mai mare regret cu care am rămas de la incursiunea anterioară a fost faptul că nu am avut noroc să vedem nici picior de flamingo pe suprafața Lacului Sărat. Ce-i drept, nici nu prea am avut când, că lacul l-am vizionat mai mult din goana mașinii, abia dacă am făcut vreo doi pași pe țărmul lui, când ne-am oprit să aruncăm o privire moscheii Hala Sultan Tekke în drum spre aeroport, la plecare... Poate de data asta zeița Fortuna ne va surâde mai tare...

Ne-am cazat din nou „pe malul bălții”, adică la una din locațiile ce mărginesc frumoasa plajă Finikoudes, despre care tocmai ce v-am povestit. Cât ne-am luat în primire vastul domeniu și am făcut inspecția foto de rigoare, ultimile raze de lumină s-au și topit dincolo de blocurile din capătul bulevardului, cedând locul miilor de lumini artificiale ce se străduiau să picteze feeric întregul peisaj. Am vrut să facem întâi câțiva pași și abia apoi să mâncăm, în apropiere, la Ocean Basket (știam încă de acasă ce vom comanda!), dar când am încercat să vorbim pentru o masă pentru mai târziu, ne-au zis că au totul rezervat după ora 19, așa că am rămas atunci, pe loc, chiar dacă nu eram prea flămânzi. După ce ne-am delectat papilele gustative cu minunatele bucate, am pornit-o la pas, să luăm pulsul orașului, doar-doar om da și peste fărâmițele de inimi pe care ni le-am lăsat pe aici anul trecut! :)

Am trecut de micul parc cu tiribombe pentru copii improvizat chiar între hotelul nostru și Steak House, unde, fiind sâmbătă seara și început de lună a cadourilor și a Sărbătorilor de Iarnă, era o vânzoleală de nedescris. La fel și pe la celelalte terase și restaurante, așa că am traversat frumos pe partea cu marea, de care ne era atât de dor. În capătul plajei, aproape de citadelă, pe pontonul de lemn ce înaintează în mijlocul apelor, era instalat un brad imens împodobit, cu care toată lumea își făcea poze. Am cotit-o la dreapta, spre Biserica Sf. Lazăr, pe care am regăsit-o tăcută, învăluită în lumina aurie a reflectoarelor și străjuită, la rândul ei, de un alt brad imens împodobit, cu stea în frunte. De asemenea, străzile mai mari erau și ele frumos pictate cu sute de decorațiuni luminoase și nu numai; n-am mai fost chiar așa de șocată ca anul trecut de acest contrast între temperaturile exterioare și atmosfera ce amintea apropierea Crăciunului.

Ne-am pierdut ceva vreme prin labirintul de străduțe din Laiki Geitonia și ne-am bucurat să redescoperim locurile cunoscute... Pe ici, pe colo, se mai schimbase câte ceva, dar în mare era ca și cum plecaserăm din Larnaca cu... vreo două săptămâni în urmă. Am ajuns într-o piață centrată de un alt pom împodobit, unde am găsit mare paranghelie, cu vin fiert, tarabe cu decorațiuni de Crăciun de vânzare și o scenă improvizată pe care un cor de copii cânta colinde... Ne-am alăturat și noi pentru câteva minute bune puhoiului vesel și chiar am reușit să intrăm în atmosferă... Pe urmă ne-am întors agale către hotel, pe cel mai ocolit drum cu putință, nu înainte de a intra într-un mic supermarket pentru a ne face ceva provizii pentru micul dejun...

A doua zi dimineață l-am lăsat pe Tati în cameră să-și termine proiectul pe care trebuia musai să-l expedieze în 2 ore și am plecat, înarmată cu camera foto, ... la vânătoare de uși și ferestre!... Exact cum ați auzit. Țineam eu minte de anul trecut că dincolo de citadelă se întinde vechiul cartier al meșteșugarilor și mai țineam minte că locul abundă în case tradiționale, cu uși și ferestre decorate cu mii de flori; abia așteptam să le revăd! Am pornit așadar în direcția cunoscută, zâmbind fără să vreau soarelui, mării și luminii limpezi a dimineții. M-am abătut, desigur, preț de câteva minute pe pontonul de lângă citadelă, să văd din nou bradul (nu mi s-a mai părut așa de spectaculos, luminițele erau stinse și el arăta atât de ciudat acolo, între valuri!)... Am coborât apoi pe plajă, am ocolit cetatea pe partea dinspre mare și am ajuns pe frumoasa faleză ce mărginește artera numită Piyale Pașa, cea care duce la Portul Pescarilor și chiar mai departe, la Plaja McKenzie.

Am mers ce-am mers, dar nu prea mult, căci eram nerăbdătoare să mă rătăcesc pe străduțele tăcute cu nume turcești, așa că am traversat și am cotit-o la dreapta pe una dintre ele, la întâmplare. Și da!... Casele din amintirile mele erau tot acolo, case mici majoritatea, doar vreo câteva un pic mai răsărite, unele destul de dărăpănate, altele ceva mai fățuite... M-am lăsat purtată doar de inspirația pașilor mei, am admirat florile cățărătoare sau adăpostite în ghivece mai mici sau mai mari de-a lungul pereților, am încercat să-mi imaginez poveștile - de acum și de demult - ascunse dincolo de vopseaua scorojită a lemnului, dincolo de dantelăria porticurilor metalice, dincolo de zidurile arse de soare...

M-am întors la hotel, l-am pescuit pe Tati și ne-am înființat în stația de unde pleacă traseul hop on-hop off, tot pe promenada Finikoudes, la vreo 2-300 m est de stația de autobuze obișnuite. Nu era foarte clar dacă excursia se mai face, având în vedere data la care ne aflam, în stație nu era precizat nimic, iar vânzătorul de la chioșcul din vecinătate nu știa nici el. Eram hotărâți să așteptăm până la 11, când busul ar fi trebuit să vină, deși țineam minte de anul trecut că se înființa în stație cu cel puțin o oră înaintea plecării, îl vedeam de la balconul nostru de la Krasas. Desigur că până la 11 și 10 nu a apărut niciun autobuz, ceea ce ne-a obligat să apelăm la planul B: taxiul. Stația de taxiuri e chiar peste drum de cea a busului și ne-am învoit cu șoferul să ne ducă la moscheea Hala Sultan Tekke pentru suma de 20 de euro. Acesta era dispus să ne și aștepte și să ne aducă înapoi, dar l-am refuzat, căci aveam chef de plimbare și de scotocit după flamingo...

Cum am coborât în parcarea de lângă moschee, ne-am trezit înconjurați de un parfum minunat (n-am înțeles exact de la ce venea, probabil de la ceva plante), precum și de câteva pisici care miorlăiau și se frecau de picioarele noastre. Când am ridicat privirile, am constatat că aici probabil este un soi de paradis al mâțelor, atât erau de multe! Doamne, așa gașcă de pisici de toate culorile și de toate mărimile n-am văzut de când sunt! Nu le-am băgat prea tare în seamă, că erau în stare să ni se urce în cap și ne-am văzut de drum. Am trecut de o poartă frumoasă, apoi am coborât câteva trepte și am străbătut o alee pietruită. Intrarea propriu-zisă în incinta moscheei se face pe sub o boltă deasupra căreia se află o inscripție cu litere arăbești. Curtea interioară mi-a amintit de mânăstirile noastre: flori și copăcei, alei îngrijite și multă liniște. Și pisici, desigur. Chiar și un șir de construcții simple, cu un singur nivel, pe două dintre laturile incintei, asemănătoare chiliilor noastre.

Moscheea e construită dintr-o piatră alburie și respectă arhitectura obișnuită a edificiilor de acest gen: minaretul, un soi de pridvor cu arce de boltă și moscheea propriu-zisă de formă hexagonală, cu acoperiș boltit. Ne-am lăsat încălțările la intrare și am pășit pe covorul roșu, pufos, încercând să nu tulburăm liniștea celor 2-3 credincioși care se rugau. Un interior simplu și frumos, așa cum mai văzusem și altădată.

N-o să reiau povestea locului, au spus-o alții înaintea mea și am înșirat și eu câteva cuvinte anul trecut. O să vă reamintesc doar că moscheea Hala Sultan Tekke a fost ridicată în 1787 pe locul unde se presupune că ar fi mormântul lui Umm Haram, mama vitregă sau mătușa (sau și una, și alta) profetului Mohamed și reprezintă unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj pentru musulmani. În partea stângă sunt și niște ruine, n-am înțeles exact ce-i cu ele, dar am citit mai apoi că moscheea a fost renovată de vreo două ori și, la ultimile lucrări, arheologii au descoperit urme foarte vechi de locuire. Sunt și câteva pietre de mormânt în vecinătatea moscheei, în partea dinspre lac.

Am coborât apoi pe o alee ce se face din parcare, prin dreapta complexului, către luciul lacului. Cunoșteam aleea de anul trecut, e străjuită de câțiva copăcei în care sunt legate bucăți de cârpe, e un vechi obicei musulman: vii și te rogi pentru ceva, apoi legi cârpa în pom și când aceasta va putrezi de tot, ți se va îndeplini dorința pentru care te-ai rugat. Lacul Sărat conține, după cum îi spune și numele, apă de mare și este puțin adânc, astfel că vara apa se evaporă sub razele fierbinți și rămâne doar o întindere albă de sare. Odată cu venirea ploilor, „groapa” se umple din nou și lacul renaște, prin luna decembrie devenind unul din locurile preferate de popas ale păsărilor flamingo, în drumul lor spre țările (și) mai calde. Așa că am pornit-o pe aleea din dreapta, construită paralel cu țărmul, în căutarea minunatelor zburătoare...

Și perseverența ne-a fost curând răsplătită, căci în depărtare, aproape de malul diametral opus, am întrezărit câteva siluete asemănătoare cu ce cunoșteam din albumele de fotografii sau de la grădinile zoologice! Doar că erau atât de departe, încât numai zoom-ul camerelor foto puteau să distingă ceva detalii! Hmmm, bine și atât... Am coborât de pe alee chiar pe malul lacului și ne-am continuat plimbarea în direcția orașului, cu atenție, să nu ne înnămolim. Lacul era o oglindă perfectă și ne-am bucurat îndelung de reflecția perfectă a peisajelor pe care le vedeam „la dublu”, deasupra și dedesubtul liniei unde se termina luciul apelor...

Am mers ceva drum, dar nu ne-a deranjat, vremea era excelentă pentru plimbare, decorul se schimba cu fiecare pas făcut; deși picioarele începuseră să ne cam doară, inimile ne erau pline și fericite... Și, ca această zi să fie chiar desăvârșită, un grup de câteva zeci de flamingo ne aștepta chiar acolo unde aleea de promenadă se transformă într-un trotuar ce însoțește șoseaua ce duce în oraș! Ne-am grăbit într-acolo, să nu se răzgândească păsările și să-și ia zborul. Și le-am admirat în voie din vecinătatea locului lor de popas, alături de alți curioși ca și noi... Ba chiar erau mașini care opreau pe marginea drumului pentru ca ocupanții lor să poată urmări acest spectacol cu care majoritatea dintre ei nu se întâlnesc în fiecare zi! De excepție! Dacă ar fi vreun motiv pentru care aș recomanda vizitarea Larnacăi în luna decembrie și nu în altă perioadă a anului, atunci flamingo s-ar numi el!

Ne-am desprins cu greu din acest peisaj și ne-am continuat drumul. În curând am ajuns la o stație de autobuz, unde un indicator ne spunea că dacă o luăm în dreapta, vom ajunge pe Plaja McKenzie. Noi i-am urmat sfatul, ascultători. Am lăsat pe dreapta o zonă ce aparținea aeroportului și într-adevăr, după vreo 5-10 minute de mers, am ajuns într-o mare parcare, pe care am străbătut-o. Plaja era în imediata ei vecinătate și de acum știam că n-avem decât s-o ținem tooot înainte până acasă... Ceea ce am și făcut, strecurându-ne printre hoteluri moderne și restaurante, mergând o bucată de drum chiar pe malul mării, apoi din nou pe șosea. De la Portul Pescarilor încolo chiar ne-am simțit ca acasă... Singura problemă pe care trebuia s-o mai rezolvăm era ce mâncătorie vom alege pentru masa de prânz; ne-am decis destul de repede și ea s-a chemat Monte Carlo (mă gândesc să vă povestesc separat despre crâșme, și-așa m-a certat @irinad anul trecut că n-am scos un cuvințel!).

Ultima dimineață am rezervat-o Muzeului Pierides, pe care anul trecut l-am ratat intenționat, preferând în locul lui vreo două ore de plajă și o ultimă baie în mare. De data asta, n-am avut decât să ieșim din hotel, să facem dreapta pe prima străduță, ce ne-a scos în Zinonos Kitieos, o stradă destul de circulată, paralelă cu promenada Finikoudes. Am mai făcut doar câțiva pași și am traversat chiar spre frumoasa clădire în stil colonial ce adăpostește muzeul. Acesta reunește o colecție privată de peste 2500 de artefacte cipriote ce te poartă prin aproximativ 9 milenii de istorie, colecție inițiată de Demetrios Pierides în 1839 și completată de-a lungul anilor de cele 5 generații de succesori ai săi. Ea a putut fi vizitată începând cu anul 1974, mai întâi de către locuitorii Larnacăi, apoi și de restul populației.

Am plătit 3 euro de căciulă și am primit câte o broșură de prezentare și permisiunea de a face fotografii exponatelor, dar fără bliț. De menționat că doar parterul se vizitează, etajul este teritoriu privat. Chiar de la intrare am putut face cunoștință cu portretele câtorva reprezentanți ai familiei, inclusiv cu cel al inițiatorului colecției. Am admirat pe peretele din dreapta o hartă imensă a Ciprului, pe care sunt însemnate cele mai importante obiective istorice și spirituale, am admirat și splendidul mozaic colorat al coridorului ce traversează pe mijloc toată incinta și din care se intră în încăperile laterale. La recomandarea supraveghetorului, am început cu cea din stânga, ce conține artefacte din perioada neolitică și calcolitică, în special chestii din lut: vase de toate formele și mărimile, simple sau decorate, statuete, amulete etc. Următoarea sală, tot pe stânga, expune busturi și statui din perioada antică, precum și câteva amfore.

Din această încăpere am ieșit în capătul coridorului, pe ai cărui pereți am descoperit o colecție impresionantă de fotografii vechi din Larnaca și nu numai; îmi plac extraordinar de mult astfel de lucruri, așa că am petrecut o grămadă de vreme în fața lor, transportată în timpuri de mult apuse... Ne-am întors în ultima cameră din dreapta, care adăpostește hărți vechi, apoi am admirat în nișa de sub scări o țesătură imensă din dantelă albă expusă pe un perete, ca și tot felul de broderii și cufere pictate sau sculptate. Următoarea cameră ne-a uimit cu o colecție impresionantă de sticlărie romană, mici recipiente folosite îndeosebi pentru a păstra parfumurile sau pentru... a colecta lacrimi:). Cea din urmă încăpere, de fapt prima din dreapta intrării, ne-a prezentat tot felul de vase ceramice decorate prin tehnica sgrafitti, foarte utilizată pe aceste meleaguri, după cum îmi aminteam de anul trecut, de la vizita făcută în citadela din Limassol. De asemenea, am putut citi pe niște panouri imense atârnate pe pereți despre felul în care se distrau locuitorii insulei în perioada bizantină și în cea medievală.

Ieșind din nou în stradă, am descoperit peste drum de Muzeul Pierides o altă clădire, foarte asemănătoare, adăpostind Arhivele Larnacăi. Am mai făcut câțiva pași până în capătul străzii, unde am dat de Centrul de Informații Turistice, în mijlocul unui părculeț plin încă de verdeață și flori. Hmmm, cred că de aici ar fi trebuit să începem, nu să terminăm... Am intrat totuși și ne-am aprovizionat cu materiale pentru escapadele viitoare:).

Mai aveam „un singur dor”, vorba poetului: să intrăm și în Galeriile Municipale, mai ales că nu ne costa nimic. Chiar dacă nu sunteți mari amatori de artă modernă, vă recomand acest loc pentru ineditul lui! Practic, vechile hale pescărești au fost reabilitate și transformate într-un muzeu de artă și în același timp, sediu al multor manifestări culturale, după cum am citit. Dealtfel, fundația Europa Nostra a acordat în 1995 un premiu de excelență Centrului Cultural din Larnaca pentru acest demers! E un loc cu adevărat copleșitor!

... După ce am făcut check-out-ul și ne-am lăsat bagajele în păstrare hotelului, tot am mai avut vreme de o mică plimbare pe plaja scăldată de soare, chiar și de câteva momente de lenevit pe câte un șezlong și ascultat valurile... Pe urmă am încheiat vizita rotund, așa cum am început-o, la Ocean Basket :) și pe urmă... autobuzul 425, direcția aeroport... Ce-i frumos se termină repede, precum se știe!

---

VIZUALIZĂRI: 6404 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI