Muzeul Mevlana și dervișii rotitori

TIPĂREȘTE

“Dumnezeu nu se ia după cuvintele noastre ci privește până în străfundul inimii noastre. “/ Elif Shafak / Cele 40 de legi ale iubirii

Vă spun de la început că acesta este un articol plictisitor pentru mulți, m-am gândit dacă să-l încarc aici sau nu. Am citit înainte de drum și articolele lui Senateo și în final m-am călăuzit după unul din principiile celui mai citit poet medieval pe teritoriul SUA, Rumi, cel care a fost sărbătorit în 2007 de UNESCO cu ocazia împlinirii a 800 de ani de la naștere și am considerat că dacă măcar unul dintre voi, cei ce veți trece prin Konya, vreți să aflați un strop din povestea dervișilor rotitori, munca mea nu este în zadar. Și vă asigur că mi-au trebuit câteva zile să selectez informații pentru ce este mai jos de acest paragraf. Alegerea de a pierde timpul sau nu citindu-mi articolul vă aparține!

Când m-am înscris la această excursie, anul trecut, faptul că aveam o cazare de o noapte în Konya a fost hotărâtor. Știam destul de multe despre acest oraș mai aparte, se spune cel mai religios din toată Turcia, așa că îmi doream mult să-l văd cât de puțin prin toată zona istorică mai ales. N-a fost să fie, popasul nostru a fost foarte scurt, maxim două ore, total insuficiente să vizitezi măcar Mevlana. Dar decât de loc, măcar am văzut ceva.

Autocarul a tras, obligatoriu, într-o parcare iar noi dirijați de ghid am mers pe jos spre muzeu, nu cred că a fost 1 km până acolo. Vă spun acest lucru pentru că n-am văzut atâta poliție de circulație ca acolo și tot așa nici o mașină, nimic care să parcheze aiurea. Și sincer asta mi-a plăcut tare mult.

Ajunși în fața intrării Muzeului Mevlana, am trecut prin controlul de securitate și ne-am adunat în jurul ghizilor într-o curte cu ceva flori dar și cu o terasă pentru ceai, cafea, dulciuri.

Fosta tekke/mânăstire Mevlana este înconjurată de ziduri de piatră bine renovate și are, avea, mai multe porți. Intrarea turiștilor se face azi doar prin poarta Poarta Dervișilor / Dervişan Kapısı dar aveam să aflăm că această curte de formă aproape dreptunghiulară are pe fiecare latură câte o poartă: Çelebian Kapısı, Pir Kapısı şı Hamuşan Kapısı / Poarta Adormiților, de fapt poarta care duce la cimitir. Se spune că ar fi mai existat o poartă, Küstahan, pe care ieșeau doar noaptea cei ce renunțau la penitență și aceasta a fost făcută chiar de fiul lui Rumi. Oricum intrarea este doar pe o singură poartă, ieșirea se poate face pe două.

Prima curte, fosta Grădină a Trandafirilor, plină de morminte vechi până în 1934, este plăcută dar lipsită acum de multele roze despre care se povestea atât de frumos. De aici se trece în curtea propriu zisă a mânăstirii, micuță, destul de aglomerată, acolo unde solul este acoperit complet cu dale de travertin. Fântâna acoperită pentru abluțiune ocupă destul de mult loc. Fântâna Șeb-i Aruș / Noaptea Nunții, Noaptea Morții lui Rumi sau Noaptea Unirii cu Divinitatea, este importană pentru cult, un loc ritualic în religia musulmană și unde azi turiștii europeni și asiatici aruncă bani și-și pun o dorință. A fost construită în 1512 din donațiile sultanului vremii, Selim I, tatăl lui Suleyman Magnificul.

Curtea are mai multe clădiri. Intrăm întâi în ceea ce azi este cunoscut drept mausoleul Mevlana. Intrarea în mausoleu se face prin poarta de lemn masiv de nuc cu motive geometrice și florale specifice artei islamice de acum câteva sute de ani, susținută de un frumos ancadrament de marmură. Dintre înscrisurile de pe aceasta, unul, dacă vi-l traduce cineva, sună interesant: "Acest mormânt a devenit Kaaba îndrăgostiților. Cel ce vine aici incomplet, va pleca întreg". Străbatem pe rând restul încăperilor cu treceri deschise, toate construite în decurs de câteva sute de ani prin adăugire la ceea ce inițial a fost mausoleul ce adăpostea sarcofagul lui Mevlana.

Tılavet Odası / Camera lecturii Coranului, locul unde dervișii citeau Coranul, până când ordinul a fost interzis de Atatürk. Sunt versete din Coran scrise cu litere aurite sau mici tapițerii ritualice, unul scris chiar de mâna unui sultan.

Gümüş Kapı / Poarta de Argint, o frumoasă trecere din sala de lectură spre locul unde stătea conducătorul, poartă făcută cadou mânăstirii de către marele vizir Hassan Pasha în anul 1599, așa cum scrie pe panoul alăturat. Imediat în stânga se află o coloană unde de șapte secole se adună apa de ploaie din luna aprilie, apă considerată sfântă în special pentru agricultură. Credincioșii primesc puțin din această apă, în scop terapeutic, prin înmuierea vârfului turbanului lui Rumi și picurarea apei apoi într-un vas.

Sala Huzur-I Pır / În prezența Maestrului, sala mormintelor. Primele sarcofage, șase, sunt cele ale Soldaților din Khorassan, locul de unde, în sec. XIII, s-a refugiat mentorul Rumi atunci când mongolii au invadat zona. De altfel un drapel al acestor soldați se află într-o sală alăturată și duce cu gândul la recente evenimente americano-siriene. Apoi sunt alte 60 de sarcofage, unele nici nu se văd, în care se află rămășițele pământești ale părinților lui Rumi, fiilor și fiicelor lui, cea de a doua sa soție, conducători ai ordinului Mevleni dar toți dın familia lui Rumı. Sarcofagele de femei se pot identifica pentru că nu au la cap nici un fel de semn pe câtă vreme cele bărbătești au turbane și căciulile specifice dervișilor.

Mausoleul lui Mevlana, cunoscut sub numele de Kubbe-i Hadra / Cupola Verde, este sala din continuarea sarcofagelor și este distinctă prin cei patru piloni asemeni "picioarelor de elefant" care încadrează sarcofagul maestrului Rumi. Rumi a fost îngropat inițial în Grădina Trandafirilor ce atunci aparținea sultanului. După moartea sa, fiul cel mare a construit mausoleul și l-a mutat aici, împreună cu sarcofagele părinților și altor rude. Dar, ca orice prim urmaș, Veled și-a făcut și el un sarcofag alături de al tatălui, împodobit la fel de bogat și cu un turban foarte mare. Locul unde se află sarcofagul lui Rumi este ușor de identificat din exterior, cupola turcoaz care se vede din orice direcție. Spre sarcofag se poate intra - nu turiștii - prin cele două trepte ale "scării de argint", donator necunoscut, apoi trecând o altă "poartă de argint" donată de un pașă în 1597. Deasupra sarcofagului se află un candelabru de argint și bronz donat de un pașă din Cipru prin sec. XVI sau XVII, de asemeni multe candele, unele semănând perfect cu cele ortodoxe.

Sama Hane / sala de ceremonii vis-a- vis de sala sarcofagelor a fost construită din donațiile sultanului Selim al II-lea (Bețivul), fiul lui Suleyman Magnificul sala fiind deja începută de Legiuitorul Suleyman, un înfocat susținător al dervișilor, așa cum s-a văzut și în serialul ce s-a difuzat și la noi în secvența care-l arată pe sultan privind sema. Este pătrată și era locul unde se ținea sema în secolele trecute, acum doar în decembrie sau cu ocazia unor musafiri foarte importanți. Are două rânduri de balcoane, primul pentru bărbați, al doilea pentru femei și o cupolă splendidă lucrată în migăloasa artă arabă. Astăzi aici este un mic muzeu unde sunt expuse sub sticlă haine, papucii sacri, covorașul de rugăciune și alte obiecte personale aparținând lui Rumi, cărți de peste 1000 de ani, dar și fire din barba profetului, cărți vechi cu caligrafie arabă, instrumente muzicale și de asemeni obiecte aparținând altor persoane importante ale ordinului.

Ultima sală, Mica Moschee sau Masdjid unde noi necredincioșii nu avem voie să pășim dar îi vedem spațiul, deschis de altfel dar înconjurat cu lemn, micul loc unde erau credincioși la rugăciune.

Apoi ieșim în curte, vizităm câteva locuri unde sunt sarcofage ale altor personalități din trecutul Imperiului Otoman - chiar și al lui Sinan Pașa se spune dar în clădirea mică nimic nu explică cum că ar fi același "prieten" al istoriei noastre sau un altul, guvernator local. Aruncăm de departe o privire spre micul cimitir și ne îndreptăm spre fostele bucătării și chilii ale ordinului. Înghesuială mare, mulți vizitatori atrași de manechinele cu haine și chip de călugări ai ordinului, încercăm să citim informațiile de pe panourile explicative de la fiecare chilie dar puhoiul de turiști din toată lumea face aproape imposibil acest lucru. Totuși reușim să vedem prin geam chilila cu lucrurile filozofului Tebriz. Și-mi amintesc, privind printr-o fereastră, de articolul lui Senateo căci un individ cu turban, pe o pernă, citea rugăciuni cu voce tare dar și cu celularul alături. Și culmea, turiștii buluc pe el să-l fotografieze!! Mai aruncăm o ultimă privire curții și clădirii, mai încercăm câteva poze, apoi ieșim sperând că putem să mai vizităm ceva prin zonă. Era deja aproape ora când trebuia să ne adunăm în parcare așa că ne mulțumim cu o vizită scurtă la micul bazar, cumpărăm rapid câte ceva și plătind în lire, încercăm să vedem și moscheea de alături și pas alert spre parcare unde grupul deja se cam întregea.

Lăcașul de cult cândva, azi Muzeul Mevlana, zis mânăstire, tekke în turcă dar organizat după moartea lui Rumi, copiind mânăstirile occidentale, de fapt o moschee unde intrarea se plătește și apoi treci prin filtrul de securitate, un loc unde mergi pentru a încerca să înțelegi puțin din esența sufismului dervișilor rotitori al cărui părinte a fost sfântul musulman și mistic anatolian Jalal ad-Dın Muhammad Balkıö numıt maı apoı şı Mevlana/ Stăpânul nostru, Rumi/locuitor al pământului romanilor sau Anatolia grecilor, cum numeau turcii zona, nu pot spune că m-a impresionat extraordinar de mult dar m-aș întoarce să o mai vizitez dacă trec prin zonă.

Rumi, născut într-o localitate splendidă prin Afganistanul de azi, din tată învățat "Sultanul savanților" și mama fiică de șeic local, se refugiază cu familia la Konya în 1212, după unele păreri fugind din calea invaziei mongole combinată cu problemele avute cu alt lider religios al locului. Invitația de a se stabili aici a fost făcută de sultanul Alaaedin Keykubat și le-a fost oferit ca loc de practicare, școala teologică, o medresă deja celebră în acele vremuri.

În 1231, la moartea tatălui său, în semn de mare respect, sultanul și-a oferit grădina de trandafiri ca loc de mormânt. Patruzeci de ani mai apoi, Rumi este înmormântat în aceeași grădină și unul din fii împreună cu un discipol construiește mausoleul cu dom cilindric îmbrăcat în ceramică turcoaz peste mormintele familiei. Kubbe-i Hadra, mausoleul verde, a fost construit după arhitectura unei moschei pe patru "picioare de elefant". Construcția inițială a fost gata în 1274 dar de-a lungul timpului a suferit multe modificări și adăugiri. Rumi, cu studii în istorie, medicină, filozofie și toate marile religii ale vremii lui, îl cunoaște pe alt mistic căruia îi devine ucenic, Semsy-i Tebrizi și între ei se leagă o foarte puternică relație se spune spirituală care nu este suportată de discipolii săi, astfel că la un moment dat Tebrizi dispare fără urmă, se pare ucis de discipolii lui Rumi. Depresia lui Rumi este imensă, el se retrage în meditațiile sale cu rotații și muzică până la epuizare - sunt legende că se putea roti zile în șir - se desparte de prieteni și-și numește fiul cel mare mentorul grupului. Acesta înființează ordinul dervișilor rotitori, Mevleni. Munca din ultima perioadă a vieții lui Rumi s-a materializat în poezie și puțină proză, învățături superbe scrise în limba literară a vremii, persana. Opera lui științifică a scris-o în arabă iar limba vorbită era turca, deși cunoștea încă un număr impresionant de alte limbi străine. Una din operele lui, cea mai profundă, în care avea aceeași părere despre musulmani, evrei și creștini, avea să-i aducă doar cuvinte de laudă din partea Vaticanului.

Așa cum am zis, după moartea iubitului Tebrizi, Rumi încredințează gruparea de ucenici fiului său cel mare, Sultan Veled, cel care împreună cu un alt discipol și un nepot pun bazele ordinului și trasează normele de disciplină ale acestuia, în care scopul era transmiterea învățăturilor lui Rumi către generațiile viitoare. Conducerea revenea Maestrului Șef/ Makam Chalabi, cu timpul ales doar din familia misticului, descendent al lui Rumi. În prezent, ordinul are cel de al 33-lea maestru de la înființare, arborele genealogic dovedit cu acte este unul pentru o familie extrem de veche, una din cele mai vechi din lume. Ordinul are reguli stricte de disciplină și comportament / adab și erkan, are un stagiu de pregătire (de fapt avea) de 1001 zile în care ucenicul, obligatoriu major, cu acceptul ambilor părinți și necăsătorit, are etape diferite de acomodare, supraveghere și inițiere, culminând pentru cei aleși cu învățarea limbii persane și arabe (Coranul se citește doar în arabă), cu acumularea de cunoștințe filozofice, despre artă, muzică. La finalul celor 1001 zile, cel ce merită, can / colegul sufletului, devin așa numiții dede în cadrul unei ceremonii speciale și capătă un statut special în ordin. De ucenici ei trebuie să fie discreți, grațioși, amabili, să nu ridice vocea, să salute "ești în inima mea" adică mâna dreaptă pe inimă și ușoară înclinare a capului. Salutul "suflet la suflet" adică egalitate între ei și respect se face cu sărutul părții exterioare a mâinii.

Ordinul suniților sufiști Mevlevi a fost foarte apreciat de sultani de-a lungul timpului, cel mai mult se pare de Suleyman Magnificul, cel care a contribuit parțial la ridicarea sălii de Sema, semahana, de la Konya dar a permis și înființarea de multe tekke pe tot cuprinsul imperiului, fapt susținut și de viziri. Unii sultani au devenit practicanți ai Sema.

Pe unele din costumele moderne ale dansatorilor de Sema, apar brodați trandafirii. Nu este întâmplător cred căci sufismul și mevlevi are ca simbol trandafirul: tulpina cu spini simbolizează viața pământeană cu bucurii și dureri, floarea este creația divină iar parfumul trandafirului este călătorul, omul produs al divinității care, după parcursul vieții se disipează în oceanul întregii creații. Greu de înțeles pentru noi dar mi-a plăcut.

Desființat în 1925 de Atatürk pe ideea că nu are ce căuta o astfel de sectă într-un stat declarat laic, de altfel ca toate ordinele religioase ordinul obține transformarea în asociație culturală care are dreptul la spectacole 2 săptămâni pe an, în perioada 1 - 17 decembrie, moment când Konya este pur și simplu invadată de turiștii religioși și când se spune că locurile de cazare sunt rezervate cu un an înainte. Dar din 2010 face parte din programele Ministerului Turismului din Turcia, deci nimic sacru, doar afacere turistică.

Clădirea unde azi este muzeul a fost mânăstirea dervișilor, tekke. În 1927 a fost declarat Muzeu de Lucrări Istorice Antice iar în 1954 devine Muzeul Mevlana. Este deschis zilnic între orele 9.30 și 17.30, se intră cu cipici de plastic, fotografiatul în interioare era permis când am fost noi. Din păcate nu știu cât este taxa de vizitare, a intrat în prețul excursiei.

Am ales dintre opționalele excursiei și un spectacol de sema, conștientă fiind că nu va fi cel pe care mi-l doresc, cel al adevăraților derviși care au sfidat legile Turciei moderne. Dar măcar ceva pe viu trebuia să văd și pot spune că oarecum a meritat. Trebuie spus că spectacolul ce-l văd turiștii azi este doar o umbră a ceremonialului original iar dansatorii sunt simpli artiști care nu au nimic de a face cu dervișii/ călugării cerșetori și atunci nu-și are rostul interdicția de a aplauda la final. În trecut dervișii, câte 12 conduși de un maestru/șeic se învârteau până la epuizare iar Sema avea alt ritual. Sau aveau și alt ritual secret. Între timp a devenit simbolul ordinului fiind cel mai vechi dans ritualic conceput cumva de Rumi.

Costumul dervișului rotitor este simbolic. Pălăria conică din păr de cămilă, sikke, închisă la culoare simbolizează piatra de mormânt, fusta albă și cloșată, de fapt o rochiță cu bretele, tennoure, obligatorie albă la Mevlana - la alte ordine ale dervișilor poate fi colorată - este un minim al egoului și simbolizează giulgiul de îngropăciune. Mantia neagră, hirqa, se dă jos, semn că dervișul se leapădă de cele lumești. Sala în care se practică Sema este de regulă rotundă și semnifică Universul iar covorașul roșu din blană de oaie pe care stă uneori Seicul sau Maestrul simbolizează apusul, unirea cu Alah căci Rumi a murit la apusul soarelui când cerul devine roșu, deci un canal al harului divin. În spectacolul pe care l-am văzut, blana roșie era de fapt un turban luminat cu roșu!

Sema, dansul ritualic de rotire, inițiat într-un anume fel de Rumi, a suferit modificări, cea mai complexă a fost la sfârșit de sec. XV. Sema este de fapt doar partea de rotire a dervișului care simbolizează mișcarea a tot ce este material, de la atom la întreg Universul.

Ceremonia începe cu un cântec pentru profetul Muhammed “pacea lui să fie”, apoi tamburul cheamă egourile la rugă, după ce își dau jos mantia neagră sau hirqa, adică se leapădă de grijile și obiceiurile pământești, după ce mărturisesc unitatea cu Dumnezeu atunci când își încrucișează brațele pe umeri, mereu dreapta deasupra, timp în care muzica are și ea semnificații aparte, adică simbolizează porunca creației lui Dumnezeu, respirația divină, prima suflare dătătoare de viață, cea care a însuflețit creația. ”Universul a fost creat și viața poate începe” spune Mevlana. Înclinarea unul în fața celuilalt simbolizează onorarea spiritului interior. Abia apoi urmează Sema cu cele patru saluturi, selamuri, care fiecare are o semnificație aparte în înălțarea sufletului prin iubire. În momentul celui de al patrulea salut, șeicul intră printre dervișii ce se rotesc, rolul lui este acela al soarelui în centrul Universului, în jurul lui rotindu-se toate planetele și alte corpuri cerești. Brațele se deschid larg semnificând îmbrățișarea Universului. Rotirea este mereu de la dreapta spre stânga, palma dreaptă spre cer înseamnă primirea divinității care trece prin inimă și este răspândită semenilor prin palma stângă îndreptată în jos. Apoi Sema se termină cu citirea unui text din Coran după care dervișii revin la lumea obișnuită punându-și mantia mormântului, salutând în egalitate frații și maestrul. Tot ritualul se încheie cu o rugăciune pentru sufletele profeților și credincioșilor, dervișii împreună cu Maestrul se retrag în aceiași pași lenți și sobri. V-am descris mai mult decât telegrafic desfășurarea unei sema. Spectacolul de care v-am vorbit că a fost ca o excursie opțională cu preț 20 €/ pers. avea să mă convingă de faptul că dansatorii sunt doar artiști și nu călugări. Nu știu dacă este de actualitate dar se pare că există încă o singură școală de sema, undeva într-un sat din Konya și copiii sunt aleși după testări serioase.

Dervișii rotitori femei au existat și au avut o activitate intensă în educarea atât a femeilor cât și a bărbaților ucenici în arta Mevlana. Prima femeie, din cât am aflat eu pentru că se scrie puțin despre acest aspect, a fost chiar nepoata de fiu a lui Rumi.

Sema și muzica Mevlevi face parte de câțiva ani din “patrimoniul oral și imaterial al umanității” gestionat de UNESCO. De ce a fost interzis ordinul de către Atatürk care totuși l-a apreciat, este altă poveste.

Dansul dervișilor rotitori m-a fascinat mereu, probabil și pentru că eu, dacă mă rotesc de câteva ori, iau urgent contact cu pământul, nicidecum să am trăiri mistice. Cum bănuiam că în spatele fiecărei mișcări se ascunde un simbol, am săpat mult pe net să pot afla detalii și vă spun de la început că cele mai multe informații le găsiți în limba turcă. De aici probleme de înțelegere, unele nu au și variante în engleză, franceză și atunci singura traducere, cam șchioapă, a fost google. Sunt convinsă că unele informații nu sunt tocmai cele mai corecte, gândiți-vă că este un ordin islamic mistic, că în spatele oricărui ordin religios și mistic, chiar și creștin, se ascund multe taine neaccesibile muritorilor de rând. Am promisiunea că, la un alt drum în Turcia, voi ajunge la un spectacol privat susținut de derviși adevărați. Dacă va fi așa, voi completa sau modifica acest articol acolo unde va fi nevoie. Pe de altă parte, dacă vă interesează acest gen de turism, țineți cont atunci când vă documentați că nu tot ce este scris pe net este corect, așa că nu preluați ad literam informațiile. M-am lovit de chestia asta. Dar peste toate vă recomand să mergeți la un spectacol al dervișilor rotitori dar să aveți câteva informații sumare ale etapelor lui. Oricum, esența este foarte greu de pătruns de către noi.

Despre sufi și variantele lui moderne puteți afla vizitând altfel Kosovo și Macedonia, este o poveste interesantă, foarte actuală, cu implicații interetnice. Dar dacă faceți un turism cultural în Balcani, aflați ceva și despre alte ordine, ca de exemplu dervișii Rafai (cei interesati puteti cauta pe net, este interesant dar nu de povestit aici! Lumea a rămas mereu aceeași, mistică!

Nicolae Iorga spunea cândva "Scrie cu sufletul tău dar recitește-ți compoziția cu sufletele altora. " Ei bine eu nu pot să o recitesc altfel, adică să știu cum o considerați voi dar eu am pus suflet și în această poveste. De aceea nu pot încheia decât cu vorbele lui Rumi, cel atât de lăudat de George Coșbuc,

“Există o viață în voi, căutați această viață,

Căutați bijuteriile secrete în muntele trupului vostru… ”

Vă rog dacă se poate, atașați youtube.com/watch?v=3gG8YAUqVIs / Istanbul, Derviches tourneurs. Mulțumesc.

---

VIZUALIZĂRI: 4478 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI