Insula La Gomera - locul din care nu aş mai fi plecat

TIPĂREȘTE

Pentru a ajunge din Tenerife în La Gomera ai la dispoziţie două variante: cu avionul de pe ambele aeroporturi sau cu ferry din Los Cristianos în San Sebastian. Preţurile sunt apropiate, dar timpii de parcurs sunt diferiţi.

Noi am plecat din Tenerife Norte cu Binter Canarias la ora 9.30 şi după ce imaginea vârfului Teide a rămas în partea stângă a hublourilor imaginea insulei-destinaţie se mărea şi clarifica pe cele din dreapta.  

Văzută de sus, Gomera pare un pietroi aruncat în ocean, cu marginile foarte înalte şi preponderent drepte, adânc brăzdate, ieşind din ape şi cu o culme ceva mai domoală deasupra lor.

 De fapt, la Gomera – cunoscută şi drept “La Isla de los barrancos” , adică insula ravenelor -  are un număr infinit de râpe adânci care coboară de pe platoul central spre ape, formându-se prăpăstii greu de trecut, fapt care a împietat nu doar în privinţa dezvoltării economice a locului ci chiar şi în dialogul dintre membrii acestei comunităţi locale.

Pentru a depăşi acest împediment din necesitatea de a transmite urgent informaţiile s-a folosit un sistem extrem de eficient şi rapid, limbajul fluierat Silbo Gomero, perpetuat până în zilele noastre şi predat încă în şcolile de pe insulă. Acesta constă pur şi simplu într-un fluierat transmis din ravenă în ravenă şi s-a folosit pentru transmiterea şi primirea ştirilor timp de secole.

 După 30 minute de zbor lin şi la joasă altitudine am aterizat pe un aeroport cu pista mărginită de ocean în ambele capete şi cu o aerogară micuţă, nouă şi cochetă, păstrând elemente din arhitectura canareză.

De cum coborâm pe scara avionului şi traversăm pe jos spaţiul destinat manevrelor pentru avioane simt că am ajuns într-o altă lume. Totul în jur pare atât de calm iar dacă mi s-ar permite o alăturare – extrem de forţată - de cuvinte aş spune că „locul urla de linişte” .

Plecând din agitaţia şi hărmălaia resimțită în Tenerife am ajuns pe o insulă în care timpul pare a fi dat cu ceva ani în urmă, tihna sau lipsa forfotei caracteristice unui aeroport contribuind decisiv la instalarea unor sentimente ce mă vor însoţi pe parcursul celor 2 zile de şedere şi care vor continua în celelalte 3 din La Palma.

Doamna foarte drăguţă de la biroul Cicar ne predă cheile maşinii pe care o găsim pe unul din cele doar câteva locuri ale unei parcări fără bariere, un alt aspect diferit comparativ cu goana după câştiguri din orice, înclusiv din pătrunderea pentru câteva minute în incinta unui spaţiu cu destinaţia îmbarcării sau debarcării pasagerilor.

Componente ale caracteristicii de locaţie puţin aglomerată comparativ cu Tenerife le regăsim atât pe şosele cât şi în satele prin care trecem. Primul dinspre ele este Alajero în care dăm de personaje locale doar în Spar-ul din care luăm apă şi ceva de ronţăit pentru a avea pe drum.

Un sat care pare încremenit, cu străduţe foarte curate şi mereu în pantă, căsuţe albe pe un nivel şi palmieri pe trotuare cu o privelişte deosebită către Atlantic.

Undeva pe un deal terasat se văd câteva aşezări mai răzleţe şi înconjurate de verdeaţă, semn că ar putea fi mici ferme.

Cu siguranţa proviziilor împlinită, urcăm apoi cu maşina până la Mirador de Igualero unde dăm de o biserică micuţă şi o platformă cu vedere spre locurile dinspre sudul insulei. Prea multe nu poţi zări din cauza ceţii, însă răbdarea noastră şi cura de fructe din straiţă ne-au fost răsplătite când vălătucii au început să se ridice şi ne-au oferit imagini minunate asupra văii de jos.

Pe drumuri ce urcă încă de la startul din parcarea aeroportului ajungem în Chipude, unul dintre cele mai vechi sate de pe insulă şi considerat sufletul Gomerei.

Cetatea Chipude este un monument natural cu o locație unică, priveliști excelente, o istorie lungă şi poate fi văzută practic de oriunde în partea de sud a La Gomerei. Eroziunea și trecerea timpului au creat un platou aproape perfect care se ridică, în cel mai înalt punct al său, la 1.243 de metri deasupra nivelului mării iar accesul în vârf se poate face pe o potecă convenabilă (o oră pe sens).

Sus, vizitatorii se bucură de vederi panoramice care sunt atât de uimitoare încât dau senzația de a fi în vârful lumii. Pe lângă bogăția sa naturală și activitățile sportive, cetatea este cunoscută ca unul dintre cele mai importante situri pentru religia aborigenă antică şi sunt vizibile rămășițe de adăposturi folosite pentru îndeplinirea ritualurilor făcute cu pietre și cadavre de animale.

La ieşirea din sat luăm un drumeţ ce făcea autostopul, un francez ce duce o viaţă de vis. Omul lucrează pentru un trust francez şi e trimis periodic, în special, în fostele colonii franceze răspândite mai ales în zone cu climă plăcută.

Acum a ajuns şi în La Gomera iar programul unei zile obişnuite de-a lui se prezintă cam aşa: baie în ocean la prima oră a dimineţii, o drumeţie apoi, urmată de ceva activitate profesională iar seara o altă baie în Atlantic. Din păcate pentru noi, organigrama angajatorului este ocupată complet iar până la pensie angajaţii nu prea dau semne că ar dori un alt loc de muncă…

După atâta urcare plonjăm şi într-o coborâre ce se va finaliza la ţărm, trecând prin cea mai fotogenică parte a insulei, Valle Gran Rey, cu punct de maximă şi senzaţională vizibilitate în Mirador de La Retama.

Valea, cu o suprafață de 33 de kilometri pătrați și o înălțime maximă de aproximativ 1.000 de metri deasupra nivelului mării, mai este numită şi Hupalupa, după căpetenia originară din La Gomera, care a jucat un rol principal în rebeliunea de pe insulă din anul 1488.

Populația este răspândită în cartiere și sate mici de-a lungul râpei sau pe coastă, în jurul văii, dând naștere uneia dintre cele mai tipice priveliști ale întregii insule: case tradiționale cu terase pline de culturi pentru uz personal cu plantații de palmieri uimitoare în fundalul albastru creionat de Atlantic.

E de-a dreptul impresionantă priveliştea ce ţi se arată de aici!  

Flămânzi de frumuseţi naturale ne rotim privirile în toate direcţiile pentru a ne ostoi foamea. Iar pentru desert ajungem jos, în satul Valle Gran Rey, o aşezare pe care nu îţi mai vine să o părăseşti, nespus de atrăgătoare prin locaţie – între ocean şi pereţi de stâncă -, linişte sau idilicele baruri în care patronul îşi face calculele zilei pe nişte petice de hârtie aşezat la o masă în apropierea ta, dând de înţeles că tihna vieţii de aici este incomparabil mai incitantă decât marja de profit obținut.

Am stat la soare şi am privit bancurile de peşti ce zburdau în apele portului Vueltas, oamenii trecuţi de 60 de ani care navigau în bărcile proprii sau pe cei apropiaţi de vârsta lor care tăifăsuiau la tavernă. Şi ne dădeam seama că viaţa îţi oferă momente mărunte de bucurie ce înşiruite pe firul ei te pot face foarte fericit.    

Cum unul din obiectivele recomandate îl reprezenta Playa del Ingles, ne-am zis să nu îl ratăm dacă tot ne aflăm atât de aproape. Că doar oamenii ştiu ce scriu…

Ce nu ştiam noi – că nici oamenii nu au scris – era faptul că accesul pe plajă se face despuiat. Aşa că am avut parte de nişte priviri mai curioase din partea celor deja prezenţi când ne-am făcut intrarea în tricou şi şort pe nisipul negru şi încins.  

Mă alătur şi eu antescriitorilor, lăudând frumuseţea plajei. Acum, cei care vor să meargă acolo şi au citit articolul, sunt informaţi despre dress code…

De la malul apei luăm drumul în sens invers şi urcăm înspre Mirador de La Retema spre a ajunge în Garajonay National Park – ce ocupă aproximativ 10% din suprafaţa insulei – şi unde se află una dintre cele mai frumoase păduri de lauri, copaci veşnic verzi şi cu o excelentă capacitate de a capta apa din ceaţă.  

În 30 minute am trecut de la 28 grade, soare şi baie în ocean la 13 grade în vârf de munte, cu ceaţă şi umezeală mare.

Considerată cea mai impresionantă junglă din Europa, cu copacii de dafin cețoși ca şi caracteristică predominantă, parcul își trage numele de la mitul „Gara și Jonay” , versiunea canariană a lui Romeo și Julieta. Potrivit legendei, Gara din La Gomera și Jonay din Tenerife au fugit în cel mai înalt punct al insulei, de unde s-au aruncat în gol, neînţeleşi în dragostea lor.

Ultima parte a zilei o dedicăm drumeţiei prin pădure şi, mai întâi, luăm la pas Ruta 10 Canada de Jorge cu o lungime de 3,4 kilometri ce ne duce prin pădurea de lauri şi de mirt, pe un tronson de drum plin de magie, izvorât parcă din basme.

Ne înconjoară o tăcere deplină, doar stropii de umezeală ce cădeau din copacii verzi se auzeau pe coridorul din pădurea mai frumoasă decât cea din Tenerife. Trunchiurile se încovoaie după arhitecturi şi mişcări știute doar de ei.

Unii sunt foarte înclinaţi, zici că stau să cadă. Însă cei de mai jos, din faţa lor, dau dovadă de deplină solidaritate şi îi cuprind cu ramurile lor sănătoase pentru a opri prăbuşirea.

Câte o pasăre îşi fâlfâie aripile deasupra noastră şi pleacă, lăsându-ne să ne descurcăm singuri prin pâcla ce devine tot mai densă pe măsură ce înaintăm. Una şi-a lăsat excrementele pe umărul meu stâng, probabil cu un cip încorporat, din grija lor de a nu ne rătăci...

Pentru final lăsăm Ruta 12 Raso de la Bruma – Risquillos de Corgo cu o lungime de 1,3 kilometri la care se adaugă încă atât pentru a reveni în parcarea de la Raso de la Bruma.

Învăluită mai mereu în ceaţă, poteca ne duce de-a lungul crestei orientate spre nord prin pădurea de dafin şi muşchi care atârnă spectaculos de ramuri şi înfăşoară aproape complet trunchiurile copacilor, în vreme ce solul este acoperit de ferigi ce formează un adevărat covor verde.

Pe traseul găsim un punct de belvedere care oferă o panoramă largă asupra bazinului Vallehermoso, de la coastă până la vârfurile împădurite.

Către finalul cursei iese soarele. Feeric e puţin spus dacă e să ne referim la cum se prezintă pădurea. Minunăţiile de locuri prin care umblat în codru au determinat-o pe Adriana să facă filmuleţe de zici că îşi pregăteşte lucrarea de licenţă pentru regie film sau că doreşte să îi propună lui Peter Jackson – regizorul „Stăpânului inelelor” – locaţii pentru următoarea serie.  

Sunt sigur că repetarea remarcilor în privinţa calităţii întreţinerii traseelor de drumeţie în Insulele Canare poate cauza disconfort, dar nu mă pot abţine, credeţi-mă!

Şi nu îmi rămâne decât să vă doresc să ajungeţi acolo pentru a le testa!  

Iar dacă din ceaţa ce învăluie pădurea se luptă să ajungă la tine razele soarelui, tot ce e în jurul tău devine magic.  

După o noapte petrecută în Vallehermoso ne deplasăm spre El Cedro, angajându-ne pe un drum care când urcă abrupt, când ne poartă lin pe coamele munţilor pentru a ne arunca apoi în jos, pe nişte viraje spectaculoase de ai impresia că vei sfârşi în ocean.

Trecem prin Agulo, sat fondat la 27 septembrie 1607 şi primul loc de pe insulă care a avut acces la apă potabilă și electricitate. De asemenea,  aici au funcţionat prima macara și un debarcader de pe care s-au exportat produse în restul lumii.

Remarcăm aspectul său actual de mic oraș care a fost îngrijit cu meticulozitate, prăjiturile și produsele de patiserie delicioase sunt cele care i-au adus porecla de „the sweet of La Gomera” .

Cartierul istoric, unul dintre cele mai frumoase din întreg arhipelag, se prezintă cu străzi înguste, pietruite și case albe cu acoperișuri caracteristice, cu țiglă roșie.

Până la Hermigua avem ocazia să admirăm Vârful Teide ce se înalţă deasupra norilor albi ce acoperă Tenerife, malurile abrupte şi terasele perfecte pentru cultura viţei de vie, cu produse foarte alese, recunoscute în întreaga lume. Vorba localnicilor afirmă că semnarea constituţiei americane a fost pecetluită, aproape sigur, cu vin de Canare.

Prestigiul licorii de aici a scăzut în timp, însă de câţiva ani se întreprind paşi fermi pentru recuperare. O măsură foarte importantă o reprezintă înfiinţarea în anul 2003 a “Denumirea de origine La Gomera” , care pe lângă funcţia de control a licorilor produse aici are şi rolul de a promova calitatea tuturor vinurilor obţinute pe insulă, indiferent de vinificator.

Întrucât depărtarea de continent a permis păstrarea unor soiuri de struguri ce au dispărut din Europa în timpul ciumei filoxera din secolul XIX-lea, în La Gomera se păstrează 20 de soiuri indigene de viţă de vie, aspect pe care marşează în prezent proprietarii de plantaţii viticole pentru a acapara o nişă din piaţa mondială de vinuri. Cel mai vechi soi de struguri cultivat neîntrerupt – de peste 400 ani - este Forastera gomera, din care se produce un vin alb cu tentă de lămâie în gust.  

După Mirador del Rejo intrăm din nou în Parque Nacional Garajonay întrucât astăzi avem o drumeţie mai lungă pe Ruta 9 El Contadero – Chorro de El Cedro, cam 23 kilometri. În planificarea de acasă o trecusem alternativ cu o alta, urmând a ne hotărî la faţa locului. Dar autostopistul francez, bun cunoscător al potecilor din zonă, ne-a recomandat-o ca prioritară pentru cine ajunge aici.

Pe traseul ce traversează Monte de El Cedro se află cea mai mare cascadă din Insulele Canare – cam 200 metri - şi ai ocazia să treci printr-o mare diversitate de arbori. De la mirt de ceară la început, continui printre dafini şi ilf cu frunze late pentru a ajunge la abanoşii tipici fundurilor de râpe.  

O atracţie e reprezentată de capela Ermite Nuestra Senora de Lourdes – ridicată în cinstea Maicii domnului din Lourdes - construită în anul 1935 cu banii unei englezoaice, cunoscută ca dona Florencia, care se mutase în La Gomera pentru a deveni guvernanta şi a-i învăța carte pe copiii unui bogat om de afaceri local.

Decorul prin care ne preumblăm e asemănător celui din ziua anterioară, adică de vis, ceva ce nu îţi poţi imagina dacă nu umbli pe potecile alea! Şi nu îmi găsesc alte cuvinte în tentativa de a nu le repeta pe cele deja utilizate…  

Încununarea acestei zile o reprezintă peisajul vizibil din Mirador de Morro de Agando, cu şoseaua şerpuind printre stâncile semeţe şi golaşe.

Seara o petrecem prin liniştita şi şarmanta capitală San Sebastian de La Gomera, la pas prin centru şi pe Playa de La Cueva care îşi prezintă mândră steagul albastru, simbolul calităţii în domeniu.

Liniştea oraşului va fi în curând bubuită de forfota generată de pregătirile pentru World's Toughest ROW, cursa anuală de canotaj de 3.000 mile cu plecare de aici şi sosire în Nelson's Dockyard din Antigua, de extremă anduranţă care străbate Oceanele Atlantic şi Pacific.  

Bărcile lungi de 8 metri şi late de 2 metri sunt inspectate înainte de plecare iar concurenţii nu vor primi pe parcurs niciun sprijin, mâncare sau apă în lupta cu valurile, privarea de somn şi căldura înăbuşitoare în timp ce au de vâslit minim 12 ore zilnic singuri ori în echipaje de doi, trei, patru sau cinci concurenţi, fiecare categorie cu participanţii ei. Durata medie a parcurgerii traseului este de 62 de zile, dar s-a înregistrat şi un record negativ de 147 zile. Probabil că oficialii deja mai arbitraseră câteva curse între timp…

Isla Colombina – insula lui Columb – denumire dată în amintirea escalei marelui navigator în drumul spre descoperirea Americii mi-a rămas în suflet.  

Pe lângă toate cele prezentate mai sus spun doar atât: e locul în care mâine m-aş muta dacă aş fi pensionar. E cel mai tihnit întâlnit până acum şi în care ne-am simţit excelent.

Să spun paradisiac, oare? ...

---

VIZUALIZĂRI: 1343 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI