Intre Taipei la Hanoi

TIPĂREȘTE

Șederea mea în Taiwan mi-a reconfirmat că, atunci când vrei să prezinți o țară, pornind de la aritmetica elementară a vieții, este bine să folosești și metoda deducției. Constați că, până la urmă, orice comunitate umană, din cel mai îndepărtat colțișor de lume s-ar afla, îți dezvăluie, pornind de la fila albă a istoriei, doar în câteva zile, un adevărat car alegoric de tradiție, artă culinară, culori și nuanțe, ca pe niște bunuri de larg consum pentru lume. Apoi, ca un privilegiu al frumuseții naționale, apar oamenii, comunicarea, ospitalitatea, doza de fericire zilnică și cam tot ce înseamnă parfumul pe care îl vei purta în memoria ta afectivă.

În timp ce avionul plutește spre Hanoi, pot arunca o ultimă privire printre despicăturile argintii ale norilor, spre un petic de pământ pe verdele de jad al apelor, un loc de fericire intensă, în care ritmul de pantomimă al oamenilor mici de statură, dar cu mișcări agere și grațioase, își adoră libertatea, bogăția și stilul luxuriant de viață. Rotunjimea blândă a țărmului oceanic, ne poartă pe deasupra Hog-Kong-ului, apoi peste Insula Haika, până când un șir de vase, strălucind gălbui, ne apropie de coasta unei noi lumi. Încerc să-mi conturez o ultimă impresie despre taiwanezi, cu oarecare vinovăție că va trebui curând să-mi trădez, cel puțin sentimental, atâtea locuri și cunoștințe plăcute: atunci când i-am întrebat care ar putea fi brandul lor național, mai mulți taiwanezi mi-au răspuns, în ordine: industria IT, diversitatea, fericirea și creativitatea.

Trecerea de la domn la tovarăș, de la capitalismul înfloritor la societatea socialistă deschisă, așa pompos cum își numesc vietnamezii propriul regim politic, mai ales după dezolarea trăită în timp ce vizitam Cuba, pare un experiment uman fără precedent în istorie. Totuși, sper din suflet să le transmit un gând bun clasicilor marxiști, după primele zile de ședere în Hanoi, și un mesaj de încurajare: Da tovarăși, iată se poate!

După primele ore trăite la Hanoi, mă încearcă o tristețe amară, fiindcă primele impresii nu sunt în favoarea distinșilor tovarăși ai revoluției. Drumul de Hotelul Hanoi spre centru, pe străzile Hang Ga și Hang Quat, îți prezintă o lume diferită, cu eroi mai minusculi și mai vioi decât taiwanezii. Pe niște străduțe înguste, arhipopulate de oameni cu ochii expresivi, stau în ciorchine de câte zece douăzeci de suflete, majoritatea cu pălării de soare, bărbați și femei în poziție șezând, ca și când ar sta de veghe, toți vorbind în același timp și mânuind bețișoarele după o orchestrație proprie. În jurul lor, pe lângă tarabe și grămezi mari de marfă ce se vinde după specificul străzii, se mișcă alte siluete filiforme de femei care poartă pantaloni și comunică non stop cu cei din jur. Pe străzile înguste, cu deșeuri uitate de lume, apar sute de bicicliști și oameni pe motorete care sunt, de fapt, adevărate vedete ale capitalei. Pe o motoretă relativ mică, alături de un conducător cu pălărie de pai de orez, apare al doilea, al treilea și, în sfârșit, al patrulea membru de familie, de obicei mezinul, iar la intersecții, vezi mereu cel puțin una, două sute de motorete și câte o mașină răzleață, toți claxonând în același timp.

- Dacă vreți să cunoașteți Hanoi-ul, mi-ai spus oamenii de la recepție, trebuie să porniți dinspre suburbie spre centru. Acolo viața începe de la ora cinci dimineața și se termină cam pe la opt seara.

Îmi vine întreb dacă asta are vreo legătură cu uriașa lor creștere demografica dar evidența răspunsului mă deturnează spre o întrebare legată de siguranța personală. Mi se spune că pe timp de zi, capitala Hanoi este sigura dar, ca peste tot în lume, este recomandabil să nu țin la vedere lucruri prețioase.

Se spune că pentru a te înfrupta din farmecul ascuns al Hanoiului, este bine sa te pierzi, de unul singur pe străzile din mahala, până când vei constata că toate drumurile duc spre Haom Kien Lake și Opera de Stat, situate în centrul civic al orașului. Până să răzbat de unul singur, aflu că Bakstreet Pappers, un oficiu turistic îți poate oferi cea mai bună acoperire a zonei.

La colțul Străzii Han Gai, unde se vând mătăsuri vietnameze, îmi cumpăr un covrig sărat și mă opresc pentru a surprinde mișcarea străzii. Deodată îmi trece prin față o paradă ce reprezintă o nouă instituție a mijloacelor de transport din Vietnam: patru triciclete pedalate cu mare efort în care turiștii europeni încearcă să deslușească haosul controlat al străzii. Mișcările iuți ale mulțimii se potrivesc perfect cu tonalitatea vocilor străzii și cu ritualul alert al traficului, cu scrâșnet de frâne, accelerații și claxoane pe care, după câteva ore nici nu le mai asculți lăsându-te lași furat de secvențe ce vin în cascade spre aparatul foto și spre inima ta, deschisă la frumusețea creatoare a asiaticilor. Gradația culorilor din vitrine și din standurile de mătase ridicate în plină stradă, de la albastru, verde și roșu intens, la nuanțe palide, seamănă cu clapele unui pian vienez ce-și schimbă mesajul după razele soarelui. Mi-a rămas în minte un satin albăstrui, presărat cu fulgi de nea, la sfârșitul unei ierni blânde din Vietnam.

Pe măsură ce mă apropii de centru, simt cum intensitatea crește, zecile de turiști europeni, americani devin sute și mii, iar clădirile neoclasice de pe vremea Indochinei Franceze, cu fațade neoclasice, uși glisante și ghiveciuri cu flori albastre, îți amintesc de o nouă colonie a campionilor democrației eterne de astăzi. Pe un scaun de plastic de la un bar tradițional, în fața unei fripturi de porcupine (porcul spinos) asortată cu mirodenii și salate ce ți se topesc în gură, meditez la istoria acestui colț de lume cucerit pe rând, de chinezi, japonezi, francezi și americani, o lume ce învie cu atâta exuberanță, cerându-și dreptul la viață. Faimoasa Bia Hoi beer, cea mai populară licoare vietnameză, doar la un sfert de dolar american, mă ajută să mă pregătesc pentru ce nu intuiam atunci când citeam cărțile turistice...

---

VIZUALIZĂRI: 1956 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI