Satul-model Antonești din Argeș

TIPĂREȘTE

La sfârșitul anului trecut, după ce am vizitat lacul de acumulare Vidraru (vezi impresii), aproape golit, am decis să facem o oprire suplimentară în drum spre București. Este vorba despre un sat despre care aveam cunoștință de mai mulți ani, pe lângă care trecusem de mai multe ori, fără a avea însă timpul necesar pentru a-l vizita. Ce este așa special la un sat de pe Valea Argeșului? Ei bine, este un sat model construit în anii `40 ai secolului trecut, în urma unei calamități naturale.

V-am mai povestit prin 2019 despre un astfel de sat model din Oltenia – Dioști (vezi impresii), distrus într-un incendiu în aprilie 1938. Dacă în Oltenia a fost vorba despre foc, în Muntenia apa a fost cea care a distrus zeci de gospodării din mai multe localități. În vara anului 1941 ploile abundente au cauzat o viitură pe valea râului Argeș care a provocat pagube imense, chiar pierderi de vieți omenești. Râul Argeș a dat peste mal și s-a umflat atât de mult încât în mai multe sate a făcut stricăciuni mari, luând case, înecând oameni și vite și stricând recolta pe mari întinderi. Nenorocirea cea mai mare a fost în satele Corbeni și Căpățineni, unde apele au distrus mai multe gospodării, a stricat altele și a înecat12 oameni. (Lumina Satelor, august 1941).

În comuna Căpățâneni au fost rase de pe fața pământului 32 de case, iar în aval au fost distruse multe anexe gospodărești, multe poduri au fost dărâmate, șoseaua județeană Corbeni-Curtea de Argeș a fost afectată, de asemenea o porțiune dintr-o linie ferată îngustă și liniile telefonice. Vicepreședintele Mihai Antonescu a vizitat zona calamitată, însoțit de ministrul de interne, împărțind ajutoare bănești și promițând refacerea caselor. Viitorul sat model va fi numit popular „Antonești” , după numele politicianului Mihai Antonescu (care se trăgea după tată din zona Argeșului), deși în actele administrative a purtat alte nume. Se cuvine a preciza că majoritatea articolelor media scriu că numele se datorează mareșalului Ion Antonescu, eu înclin să cred că acesta are mai puțin legătură cu satul, în afara aprobării fondurilor și, posibil, o vizită pe șantier. Am găsit multe date și informații eronate. După începerea lucrărilor efective (mai 1942), la începutul lunii iunie 1942 vicepreședintele Consiliului de Miniștri, Mihai Antonescu, vizitează șantierul însoțit de prefectul județului, Constantin C. Popescu, care declară: D. Tică Popescu, prefectul județului, luând cuvântul, mulțumește d-lui vicepreședinte al Consiliului pentru sacrificiile pe care a înțeles să le facă în județul Argeș, prin construcția unui sat model pentru sinistrații inundațiilor din anul trecut, care au înțeles ca semn de recunoștință să numească acest sat „Antonești“ (Timpul, 9 iulie 1942).

Vizita în satul AntoneștiÎn localitatea Corbeni, la 11 km depărtare de barajul Vidraru și 19 km distanță de Curtea de Argeș, ne încadrăm pe un drum comunal asfaltat spre satul model construit pe o terasă, la 20 m înălțime față de talvegul râului Argeș, traversând un pod construit tot în acea perioadă. Pe o șosea în serpentină, traversăm un pâlc de pădure, gândit în anii `40 drept parc, pentru a ajunge pe platoul unde arhitectul botoșănean Richard Bordenache a proiectat așezarea cu trei străzi, case cu anexe gospodărești (trei mărimi), centrul civic cu clădiri publice (palatul administrativ – primărie, fisc, jandarmerie, bancă populară; baie populară, spital, farmacie, cantină școlară, cămin cultural, han turistic, prăvălii, școală de horticultură) și biserică.

Odată ajunși pe platou, suntem întâmpinați de o clădire masivă, al cărei turn înalt este străpuns de un gang pe sub care se strecoară șoseaua. Clădirea administrativă are soclu din piatră rostuită și ziduri groase de cărămidă, la fel și cele câteva zeci de case (au fost proiectate 37 de locuințe, cu planșeu de beton armat, pivniță și instalații sanitare și de apă). Casele aveau acoperiș de șiță și cuprindeau elemente arhitecturale și de decor tradiționale.

Mergând pe strada dreaptă ai impresia că te afli în altă țară: case arătoase, spații largi (loturile inițiale aveau 20 m deschidere la șosea și 100 m în adâncime), curățenie, peisaj submontan. Unii proprietari au modificat locuințele, dar încă se păstrează multe exemplare în forma originală. O parte din case au picturi murale realizate de pictorul bisericesc Mazilescu și soția sa – casa cu păuni, casa cu cerb, casa cu floarea soarelui ș. a. Observăm și câteva anexe gospodărești, păstrate în forma originală: grajduri cu o deschidere largă în față (pentru căruțele cu fân). Ne sar în ochi și gardurile din pietre de râu.

În capătul primei străzi se deschide o frumoasă priveliște spre dealurile înconjurătoare și spre valea râului Argeș. Ne întoarcem pe a doua stradă, fără a urca spre mănăstirea Antonești, cu hramul „Sf. Ioan Botezătorul” . Mănăstirea a apărut după evenimentele din 1989 în jurul bisericii ctitorite în 1943 de al doilea om în stat, pe atunci, Mihai Antonescu, pe terenul donat de proprietarul Gheorghe Erbașu (care donase și pământul pe care s-a ridicat satul model) Iată ce scria presa: D. Prim Ministru Mihai - Antonescu, a doua zi după ce dăruise Bisericilor din Argeș 20 de milioane a mers în satul model Antonești, unde a pus temelia unei Biserici, al cărei singur ctitor vrea să fie. Biserica are un deviz de circa 20 de milioane. Piatra fundamentală i s-a pus în ziua de 17 August 1943. Fără sgomot și fără trâmbite, într-o zi liniștită, plină de soare, d. Prim Ministru, înconjurat de câțiva prieteni, a mers la Antonești, unde Prea Sfințitul Emilian aļ Argeșului a făcut sfințirea locului pe care urmează să se înceapă îndată clădirea Bisericii, după planurile făcute de d. arhitect Bordenache (arhitectul întreguļui sat Antonești) și sub conducerea d-lui pictor Mazilescu (Basarabia, 10 septembrie 1943). Coborâm din nou spre zona administrativ-culturală a satului admirând o serie de clădiri solide, rezistente în timp, din păcate unele neutilizate. Pavilionul dedicat băilor populare și spitalului (cred) este singurul reabilitat. De altfel, se preconiza transformarea așezării într-un „centru climatic” , dar apropierea frontului, în 1944, a condus la sistarea lucrărilor, astfel că proiectul nu a mai fost finalizat.

Pentru lucrările de construcție din satul model au fost utilizați și prizonieri de război sovietici, pentru care s-a organizat la Corbeni, în decembrie 1941, un lagăr de prizonieri de război – nr. 10, divizat în trei sublagăre mai mici: la Oești, Corbeni și Sălătruc. Prizonierii erau cazați în barăci de lemn, iar alte barăci găzduiau bucătăria, infirmeria, toalete, camera de gardă. Munca prizonierilor era plătită cu 30 lei/zi, plus o alocație suplimentară de 5 lei pentru săpun și 5 lei pentru țăgări. La 23 august 1944 erau înregistrați 2441 de prizonieri sovietici la Corbeni. Nu cred că au mai rămas urme ale lagărului; singura mărturie a existenței sale este cimitirul sovietic de la Oești Ungureni. Am mers până acolo, loc unde se află un cimitir cu pietre funerare și un obelisc cu stea cuprinzând numele celor care s-au stins aici.

După Armistițiul Italiei din septembrie 1943, Misiunea Militară Italiană la București a fost dizolvată, iar aproape 500 de militari au fost dezarmați și trimiși într-un lagăr separat de cel sovietic, la Oești. Ei aveau un regim mai relaxat, puteau ieși să muncească prin satele din împrejurimi. Au fost repatriați după 23 august 1944. Lângă drumul național există un monument-troiță ridicată în 1996 de către comunitatea italiană din Pitești – am oprit și l-am fotografiat.

Concluzii. Știu că este mult de citit și poate nu foarte captivant pentru toți cititorii, dar cred că și aceste lucruri fac parte din istoria noastră și ilustrează mobilizarea colectivă în caz de dezastru, precum și dorința de îmbunătăți viața în mediul rural.

Istorii ascunse se găsesc pretutindeni.

---

VIZUALIZĂRI: 41 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI