Vila și parcul Golescu - născute sub o constelație norocoasă

TIPĂREȘTE

Pe Vila Golescu am descoperit-o, fără prea mare greutate, pe GoogleMaps. Dacă sunteți curioși să deschideți aplicația și să tastați „Câmpulung Muscel”, o să vedeți că se va număra printre cele 3-4 obiective turistice însemnate pe hartă. În schimb, nu apare pe nicio recomandare tipărită; de la Muzeul de Istorie am cumpărat o hartă turistică detaliată și ne-am servit și cu două ghiduri gratuite, unul ce prezintă obiectivele din oraș, celălalt - traseele montane. Nada, nimic! Pe doamna muzeografă (dealtfel extrem de amabilă pe tot parcursul vizitei noastre) am întrebat-o la plecare: „Ei, și ce-ar mai fi de văzut? Vila Golescu se vizitează?” „Nu știu, cred că da.” (Privirea dumisale părea că zice: atribuțiile mele atâta au fost, nu mă-ntrebați pe mine chestii de-ăstea!) „Dar cum ajungem acolo?” „Nici asta nu știu, e undeva pe aici, prin spate...”

Fără prea mari speranțe, am zis hai să ne încercăm norocul! Am înaintat încă puțin și am dat de fabuloasa clădire în stil neo-românesc, ce adăpostește Primăria Orașului, purtând semnătura arh. D. I. Berechet, pe care am ocolit-o prin dreapta. În spatele ei ne aștepta altă capodoperă arhitectonică - Tribunalul, cu frontonul său triunghiular, decorat cu statui, ca un templu antic. Am ieșit în str. M. Basarab, cumva paralelă cu artera principală Negru Vodă; am apucat-o vreo 50 m în stânga, am traversat și am pornit a urca pe str. Soldat Dumitru Golescu. Nu departe, pe stânga, ne-a întâmpinat gardul proprietății, format din șipci de lemn ce se întretaie în diagonală. La mijlocul lui, poarta înaltă tot de lemn, iar pe ea - câteva informații în română/franceză/engleză. Deasupra, o inscripție mai veche: „Vila Ștefan”. De la Muzeul de Istorie până aici făcuserăm mai puțin de 10 minute!

Aflarăm așadar că Vila și Parcul Golescu se pot vizita din mai până-n septembrie, zilnic, între orele 12-19. Era și un număr de telefon dedesubt, de contactat în afara orelor afișate. Am fost încurajați de un domn care trecea pe acolo să intrăm, așa că am apăsat pe clanță și poarta n-a opus nicio rezistență. Ne-am trezit dintr-o dată într-o mare de verde! Copaci maiestuoși de jur împrejur, în față o cărare lărguță acoperită cu iarbă tunsă scurt, pe care am înaintat cu sfială, iar pe la jumătatea ei dădurăm în dreapta de un șir de trepte de piatră, ascunse sub o boltă frumoasă. La capătul umbrosului tunelul vegetal se întrezărea pridvorul dantelat al casei...

Am urcat și noi într-acolo și, după ce străbăturăm un mic tăpșan, ne-am făcut curaj să pătrundem dincolo de ușa larg deschisă. Cu coada ochiului am avut însă timp să observăm în poienița din stânga casei o mulțime strânsă în jurul unei mici mese rotunde, gătite cu cești și farfurioare; o fi vreo sindrofie privată, dar noi n-o să-o deranjăm, noi vrem doar să vizităm locșorul ăsta frumos! Mergem pe vârfuri și poate nu ne-or da afară! :)

Pe o altă măsuță, de astă dată înăuntru, în holul de la parter, erau etalate câteva teancuri de pliante. Studiindu-le, am înțeles că ne aflam la final de eveniment „Casa noastră, patrimoniul tău”, organizat de Asociația Caselor Istorice Europene în perioada 24-27 mai, în cadrul căruia „proprietarii privați de case și grădini istorice din întreaga Europă se vor mobiliza deschizând ușile și organizând evenimente speciale”, evident sub egida „2018 - Anul Patrimoniului Cultural European”.

Și totuși, noi vrem să vizităm! Nu văzurăm pe nimeni prin preajmă să ne taie bilete, doar o cutiuță și un bilețel scris în limba franceză care ne invita să facem donații în schimbul vizitei noastre. Și mai văzurăm semnul mare afișat de „fotografiatul interzis”! Îngerașul de pe umărul drept prinse a-mi susura în ureche: „Hai, du-te, admiră, bucură-te și fii cuminte, poate or avea vreo broșură-ceva s-o cumperi la final; așa face orice turist civilizat care respectă regulile, chiar dacă i se par absurde!” De pe umărul stâng, drăcușorul îmi șuiera cu limba lui otrăvită: „Hai, du-te, fură câteva cadre, acum că nu te vede nimeni! Uite, nu par să fie camere de supraveghere! Ce-i tâmpenia asta, să nu faci poze?!” Hmm... Pe cine credeți că am ascultat?! ;):))...

Am cuprins dintr-o privire întregul ambient: o cameră în stânga, alta în dreapta și alta în față; scări de lemn lăcuit ce urcau învârtejindu-se spre nivelul superior. Tot în hol, cumva sub scară, un scrin pe care Tati a descoperit niște volume foarte interesante, despre casele istorice și alte chestii de genul. Am zis să ne împărțim sarcinile, să ne mișcăm repede, că nu se știe cât timp avem la dispoziție - Tati să pozeze ce găsește mai interesant prin cărțile alea, iar eu să fac un tur de casă.

L-am lăsat pe Tati în compania drăcușorului său și-am pornit-o! Am luat încăperile pe rând, în mare viteză, fără să mă preocup să înregistrez ceva din ce văd, de asta se va ocupa „retina” camerei mele foto. Am urcat și la etaj, unde n-am putut să nu remarc atmosfera aerisită și idilică, parcă eram într-o casă de vacanță! Tot 3 încăperi și la acest nivel, suprapuse perfect peste cele de jos, în plus terasa cu arce în acolade frânte (ce mândră eram de mine! iată-mă exprimându-mă într-un veritabil limbaj arhitectural, „vinovate” fiind tururile pietonale ce se organizează periodic în orașul meu și la care particip cu conștiinciozitate, de câte ori am ocazia!) - element neo-românesc de inspirație otomană (Eeeee?!!).

Abia am apucat să cobor (făcând schimb de zâmbete victorioase cu Tati), că ne-am trezit înconjurați de gașca veselă de afară, condusă de un nene foarte volubil - ghidul, după cum se vede treaba. Ne-am infiltrat și noi printre ei și la început am avut în continuare impresia că participăm la un eveniment privat; dacă ne observă cineva și ne ceartă, asta e! măcar am reușit să furăm câteva poze!

&&&

Înainte de a continua, cred că-i mai potrivit să vă zic câte ceva despre cine este și ce vrea locul ăsta. Micuța vilă a fost construită în 1909-1910 de către Vasile Golescu, descendent din vechea familie boierească a Goleștilor, ale cărei rădăcini se pierd undeva prin sec. XV, familie ce a dat țării oameni învățați, cărturari și revoluționari (cu toții ați auzit despre Dinicu Golescu, cu siguranță; n-o să vă amețesc cu arborele genealogic al familiei, dacă vă interesează, dați o căutare și prietenul Google o să vă ia prietenește pe după umeri și o să vă povestească!).

Vasile Golescu, fiu al revoluționarului pașoptist Alexandru Golescu-Arăpilă, a fost căsătorit cu Maria Cantili, cu care a avut 6 copii, dintre care 4 au atins vârsta maturității: 3 fete și un băiat. După moda vremii, Vasile și-a desfășurat studiile de silvicultură în Franța, la Paris și Nancy, apoi s-a întors ca șef al Ocolului Silvic Muscel. Mare iubitor de natură și ambițios din fire, s-a apucat să teraseze cu simț de răspundere un teren în pantă, de aproximativ 2 ha, aflat în custodia familiei sale, la o margine de oraș. Aici a amenajat o adevărată grădină botanică, aclimatizând specii rare de pe întregul mapamond: salcâmul japonez, bradul albastru, ginko biloba, arborele-lalea, dimpreună cu copaci autohtoni, precum mesteceni, pini, castani ornamentali și comestibili, arțari ș. a.

Vila a fost ridicată ulterior în mijlocul acestui mic paradis, în stil neo-românesc, purtând semnătura arhitectuluiConstantin N. Simionescu. A fost imaginată de la început drept casă de vacanță și dedicată moștenitorului familiei, Ștefan, al cărui nume l-a și împrumutat (și care, din păcate, avea să-și piardă viața câțiva ani mai târziu, în primul război mondial). Casa impresionează prin simetria sa perfectă, prin decorațiunile simple, dar atât de frumoase - cerdacul cu „acolade” (pe care deja îl remarcasem), coloanele și ancadramentele ușilor și ferestrelor, executate din piatră alburie de Albești. Aveam să ne convingem imediat, vizitând cu adevărat casa Golescu, sub „bagheta magică” a ghidului nostru, despre ceea ce a vrut (și a reușit cu succes) să fie acest loc: o amprentă a eleganței simple și a bunului gust desăvârșit, a unor oameni care și-au purtat blazonul în inimă și în faptele săvârșite.

Din păcate, nici măcar ctitorul casei n-a avut parte a se bucura prea mult de domeniul muscelean, căci moare în 1920, urmându-și fiul mult-iubit. La finalul celui de-al doilea război mondial, găsim domeniul în proprietatea gemenelor Irina și Viorica (cea de-a treia fiică se căsătorise și plecase din Câmpulung, iar mama se prăpădise și ea). Vine tăvălugul naționalizării și moștenitoarele sunt obligate să părăsească vila; din fericire, au ideea genială de a înghesui în pod (pe care îl vor sigila) cele mai multe dintre piesele de mobilier, covoare, tablouri, cărți, corespondență. Casa devine o vreme casă de oaspeți pentru protipendada comunistă, dar după ceva ani, gemenele reușesc cumva să-și obțină dreptul de a se muta din nou în casa părintească.

Niciuna din ele nu s-a căsătorit vreodată, au trăit aici împreună, relativ izolate de lume, au murit la începutul anilor 2000, la diferență de un an una de cealaltă. Cu puțin înainte, aflându-se în imposibilitatea de a se mai îngriji de casă, au hotărât să doneze întreg domeniul... cuiva, oricui s-ar fi obligat a le îngriji pe ele și pe el. Primul gând a fost către comunitatea în care și-au dus cea mai mare parte a zilelor, dar Primăria Câmpulung a refuzat donația.

Cea care avea să se implice urma să fie o fundație - Pro Patrimonio - recent înființată de un reputat arhitect român, Șerban Cantacuzino, după modelul fundației britanice National Trust. Obiectivul acesteia a fost de la început salvarea a cât mai multe obiective de patrimoniu cultural național, prin atragerea investițiilor și sponsorizărilor românești, și nu numai. Citez din invitația care ne aștepta în pragul Vilei Golescu: „Casele istorice familiale sunt o componentă vitală a patrimoniului nostru cultural, la fel ca și obiectele și colecțiile pe care le adăpostesc și sunt un element crucial al istoriei noastre comune, europene. Locuințele istorice private contribuie la sănătatea economică a Europei grație turismului [... ]. Ele sunt creatoare de locuri de muncă, în special pentru tineri și sunt la originea multor oportunități în materie de educație, de învățare și de cooperare - păstrându-și sufletul de case familiale.”

Am găsit pe internet ceva mărturii ale stării în care fundația a preluat domeniul de la Câmpulung; casa se afla în stare bunicică, dar necesita recondiționări majore, la fel ca și o parte din artefactele dinăuntru. Parcul însă se transformase încet-încet într-o adevărată junglă, în care speciile prețioase, aduse cu atâta trudă de Vasile Golescu de peste mări și țări, fuseseră invadate de flora spontană. A fost convocată o echipă de specialiști - arhitecți, constructori, peisagiști - ce au muncit pe brânci și au reușit să redea strălucirea apusă acestui colț binecuvântat! S-au consolidat pereții; s-a introdus încălzirea prin centrală termică, dar s-au păstrat sobele cu rol decorativ; s-a realizat racordarea la apă curentă și la gaze; s-au conservat și s-au refăcut finisajele originale; s-au restaurat ferestrele, ușile, feroneria, precum și bună parte din mobilier.

În holul de la parter aveam să descoperim alte câteva mărturii, semnate de președinta actuală a fundației, doamna Caroline d'Assay. Pentru refacerea parcului, au fost folosite chiar notițele creatorului său, păstrate cu sfințenie de cele două domnișoare Golescu: „Arbori, arbuști, flori care am plantat în grădină”. Despre mobilier, covoare și tablouri se preciza că au fost lăsate pe locurile pe care au fost găsite, dar acolo unde a fost necesar, s-a intervenit cu reparații și recondiționări, conform credinței ce derivă din cultura asiatică: „autenticitatea constă în capacitatea de a reface obiectele, printr-o cunoaștere aprofundată a culturii ce le-a creat, a materialelor originale și punerea lor în practică cu același potențial de senescență.” Și se adăuga în continuare: „a fi tradițional înseamnă a fi capabil de a reface revenind la forma inițială”. Se pare că Vila Golescu e una dintre puținele proprietăți în care decorurile s-au păstrat în forma originală, asta evident grație ideii salvatoare a gemenelor de a le încuia în pod atunci când au fost nevoite să-și părăsească locuința, dar și Providenței ce a făcut ca nimeni să nu le descopere înainte de întoarcerea acasă a adevăratelor proprietare! Aflarăm deasemenea că „arhivele sunt în curs de inventar și așteaptă să fie explorate”.

&&&

Revenim lângă ghidul nostru destoinic și ne începem cu adevărat vizita! Paranteză: urma să aflăm că ghidul nostru destoinic se cheamă domnul Nica, are în jur de 70 de primăveri și e angajat al fundației Pro Patrimonio. Un om atât de dedicat însă rar mi-a fost dat să văd! Avea să ne explice cu patos și cu lux de amănunte tot felul de chestii despre istoria locului și a oamenilor ce l-au sfințit, să răspundă tuturor întrebărilor noastre curioase, să preia din mers alți și alți turiști, pe măsură ce aceștia apăreau în decor! Ne-a permis să fotografiem, dar am fost rugați insistent să nu postăm pozele pe facebook! (Nu, nu pe facebook n-o să le pun! - am promis solemn, de data asta îngerașului ce se ploeoștise pe umărul meu drept.) Ne-a spus și că nu există o taxă de vizitare, zilele astea sunt pentru a promova acest frumos obiectiv turistic, de luni (adică din ziua următoare) se vor tăia bilete în valoare de 6 ron. În schimb, ar fi bucuroși dacă fiecare dintre noi am putea face o donație cât de mică întru conservarea vilei și a parcului aferent!

Vizita a început tot din camera din partea stângă, așa cum făcusem și eu, instinctiv, cu câteva minute mai devreme - adică din sufragerie. N-o să vă descriu fiecare obiect în parte, n-o să vă fur plăcerea de a-l asculta pe dl. Nica explicându-vă despre cum a fost recondiționat setul canapea-fotolii Bidermayer, despre abajurul pictat de una din surori, despre lampa cu petrol ce a fost înlocuită de un bec clasic, despre dulapul cu ferecături din alamă, despre impresionanta colecție de cărți originale, multe din ele fiind tratate de specialitate aparținând chiar lui Vasile Golescu! Încăperea are două uși, ambele pe partea dinspre hol; am ieșit pe ușa din spate și am intrat în următoarea încăpere.

O cameră poligonală, nu foarte luminoasă - mi s-a părut ciudat că dl. Nica ne-a spus că aici obișnuiau domnișoarele Golescu să se delecteze cu câte o carte sau cu lucrul manual. Mi-au plăcut mult farfuriile tradiționale dispuse sub forma unor șiruri verticale în zonele dintre ferestrele ce dădeau spre parc; am aflat că aparțin zonei Horezu.

Pe hol ni s-a atras atenția asupra unei alte piese de mobilier extrem de frumoase: un dulap din lemn masiv, sculptat în partea de sus sub forma unor buchete de lalele! Nici stâlpii de lemn ce susțin monumentala scară ce urcă la etaj nu mă lasă rece; abia acum observ decorațiunile de o finețe fără margini!

Dar nu ne cocoțăm încă, mai avem o încăpere de vizitat, camera din dreapta. Aflăm că era dormitorul de vară, folosit de domnișoarele Golescu mai ales în ultimii ani ai vieții lor, când a urca scările la etaj devenise deja pentru ele un sport extrem. Admirăm patul dublu, cu învelitori florale, în culori pastelate; ni se spune că imprimeul original era cu totul diferit, asta e singura amprentă a doamnei Caroline d'Assay, care a vrut să armonizeze încăperea cu împrejurimile exterioare!... Admirăm și blidarul original, superb decorat, precum și scaunul cu șezut din piele de Cordoba.

Revenim în holul de la parter și aflăm că portretul unui tânăr (pe care am uitat cum îl cheamă) este pictat în așa numita „tehnică a cercurilor”, la fel ca Gioconda lui Da Vinci, ceea ce contribuie la celebrul efect: oriunde te afli, ai senzația că ochii personajului sunt ațintiți fix pe tine! Tare, n-am știut!

Urcăm în sfârșit și începem vizitarea etajului cu... o pauză de belvedere! Adică suntem invitați șpe terasă, să admirăm panorama frumoasului orășel de munte! Decorul acesteia e simplu - un covoraș tradițional, o măsuță și două scaune pliante de lemn. De aici se observă cel mai bine și decorațiunile de sub ferestre, frumoasa „frânghie împletită”, simbol creștin prezent în arhitectura multor biserici medievale românești.

Câteva gravuri ce sunt expuse pe holul de la etaj ne atrag atenția, una în mod deosebit, înfățișând Turnul Bărăției din Câmpulung. Hmm... aflăm că nu-i defel gravură, ci fotografie de epocă, aparținând nu mai puțin celebrului Carol Popp de Szanthmary!

Și o luăm de la capăt: camera din stânga, cea din mijloc, cea din dreapta... Prima ne rezervă și o surpriză, cel puțin eu sunt profund impresionată: diploma de doctor în Medicină și Chirurgie (cu nota 10!) a domnișoarei Golescu V. Viorica-Maria; iar ce descoperim dedesubt, scris cu cerneală aproape simpatică, ne aduce zâmbetul pe buze: „născută în comuna Nisa, județul Franța”! :)

Camera din mijloc fuse tot un fel de cameră de lectură, dar mult mai luminoasă decât cea de sub ea, iar în dreapta ni se prezetă dormitorul de iarnă, cu paturi twin. Uitai să vă spun că în momentul de față, înafara rolului său turistic, Vila Golescu servește și drept casă de oaspeți pentru membrii fundației Pro Patrimonio, dar se poate închiria și de către muritorii de rând (habar n-am care ar fi prețurile).

Grupul cu care am vizitat casa (cel pe care-l găsiserăm în grădină la venire) și-a luat rămas bun de la ghidul nostru, ce ne-a invitat pe noi și pe încă 2-3 cupluri care ajunseseră între timp - din nou în grădină, în jurul mesei gătite cu ceșcuțe și farfurioare! Ba chiar ne-a turnat cafea dintr-un termos! Atunci am înțeles că nu fusese vorba de niciun eveniment privat, pur și simplu așa înțelegea fundația să-și întâmpine oaspeții la ceas de sărbătoare! Dl. Nica ne-a spus povestea familiei Golescu, a casei și a parcului său, ne-a arătat pe o planșă arborii rari și ne-a împărțit hărți cu amplasarea acestora pe întreg domeniul. Expunerea sa a fost scurtată forțat de câteva picături răzlețe de ploaie, ce ne-au făcut să ne retragem din nou în casă. Și - n-o să vă vină să credeți! - am luat-o de la capăt cu vizita... și cu poveștile...

După al doilea tur de vilă (al treilea pentru mine!), am zis să ne preumblăm un pic și prin parc; ploaia se oprise, dar norii urâcioși nu se risipiseră încă. Cel mai mult ne atrăgea arborele-lalea, dl. Nica ne povestise despre florile sale ce tocmai căzuseră și pe care puteam încă a le întâlni semi-ofilite, prin iarbă; ba și despre fructele sale fantastice ne povestise (dar se pare că e prea mult pentru pomii ăștia aclimatizați la Câmpulung să mai și rodească!).

Parcul e construit pe 3 terase; se ajunge de la una spre alta urcând câte un șir de trepte de piatră. E foarte frumos, dacă n-ar fi fost iarba udă (și foamea nu ne-ar fi dat ghes de-acum), ne-am fi prelungit mult mai mult plimbarea prin parcul Golescu! La început nu ne-am uitat pe hartă și am căutat arborele-lalea în capătul cel mai îndepărtat al grădinii - așa ni s-a părut logic, că dacă e mai rar și mai prețios, să fie cel mai greu accesibil! Dar nu - arborii-lalea (căci sunt doi) se află în imediata apropiere a vilei! Ne-am entuziasmat ca niște copii când i-am descoperit și mai ales când am descoperit micuțele flori presărate prin iarba udă...

Recomand din suflet vizitarea Vilei și parcului Golescu! Precum spuneam mai demult în alt articol, casele se aseamănă oamenilor în ceea ce privește destinul lor: unele au noroc în viață, altele nu. Casa asta s-a născut cu siguranță sub o stea norocoasă, de fapt sub o adevărată constelație: Vasile Golescu, fiicele sale, Irina și Viorica, și nu în ultimul rând - fundația Pro Patrimonio, doamna d'Assay, domnul Nica...

A! Și încă ceva: cu siguranță ați auzit de filmul "Octav". Și tot cu siguranță n-ați auzit că bună parte din filmarile pentru acest lung-metraj s-au făcut la Vila Golescu! ;)

---

VIZUALIZĂRI: 5968 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI