Câmpulung Muscel

TIPĂREȘTE

Câmpulung Muscel mi-a părut o îmbulzeală de nedescris, chiar și când e pustiu pe stradă, încâlceală fără sens de clădiri și case. Clădirile îmi păreau anapoda, clai peste grămadă, fiecare cu identitatea sa.

Am mai fost în Câmpulung, direct la urgență, la spital. Ne-a dus cabanierul, o oră, cu mașina, din Piatra Craiului. N-am văzut nimic atunci și nici nu-mi ardea. Când am ajuns, nu erau mușterii. Pe hol era pustiu. Am stat ceva în cabinet. Când am ieșit, holul era plin, mulți gemeau, unul era lovit de topor, altul de fierăstrău, unii sângerau și doctorul nu îi putea îngriji pe toți deodată deci unii trebuiau să aștepte. Nu știu unde era Vlad. N-a fost deloc o vizită plăcută și mă bucuram că plec de acolo, înapoi în munți, sub foșnet de brazi.

De data asta trebuia să fie altfel. Mergeam la prăjituri la patiseria Iepuraș de pe Bulevardul Pardon, pe lângă parcul Mersi ca să ne bucurăm de produsele unice ale acestei unități de alimentație celebre căreia i se dusese buhu. Nu știam unde este. De fapt, nu cunoșteam orașul.

Ultimii ani am tot fost în locuri noi și acum îi venise rândul și acestui orășel care era prea aproape de urbea mea ca să prezinte interes, prea urban pentru drumeții și – îmi părea mie – prea încâlcit pentru a organiza ceva, prea departe de munte și cu trasee prea îmbârligate. Zărneștiul, spre exemplu, e mult mai ofertant în privința asta, cauză pentru care mi-a fost destinație de câteva ori dar Câmpulung nu. E drept că am străbătut plaiurile (mioritice ????) din jur de câteva ori dar în oraș nu m-am oprit.

Am măturat Cheile Dâmbovicioarei dintr-o parte sau din alta dar n-am găsit prea multe de făcut, alta decât de admirat peisajul. Asta a fost scurt. Acum, strict, țintă era orașul și centrul său.

Întâi am pieptănat cu privirile strada ce pornea din parcare de la Mănăstirea Negru Vodă și ajungea într-o intersecție cu o căsuță – castelaș cu două turnulețe subțiri și țuguiate de-o parte și de alta despre care am aflat apoi că adăpostește Mantra Bistro care atunci era închis.

Peste clădiri vedeam, înalt, spitalul și nu vroiam să-mi amintesc faptul că am fost la ei.

În alt colț din intersecția cu Mantra Bistro era Colegiul Național Dinicu Golescu, cu statuia înaltă și albă a lui Dinicu Golescu, stilizat, lung și suplu, cu robă cu falduri și un gen de căciulă boierească pe cap, privind spre centrul intersecției. Părea mândria orașului.

Câmpulung Muscel nu e un oraș mare dar are cu ce se lăuda. Multă istorie s-a întipărit în acele locuri.

Din amintita intersecție am apucat ulița Republicii care ducea spre celebrul Bulevard Pardon. Nu știam drumul dar mă orientam. Nu prea departe erau și alții ce urmau același traseu, spre aceeași destinație dar, spre deosebire de ei, eu făceam ochii roată, prindeam cadre de interes, făceam poze, încercând să ghicesc misterele ce le ascundea urbea. Asta încetinea mult înaintarea.

Cum făceam ceva pași, cum mai vedeam ceva demn de interes. Nu mă laud dar de multe ori am ajuns în locuri unde mă ducea intuiția fără să am habar ce fac măcar. De data asta a fost bărăția. Era deschis și n-am putut rezista tentației de a intra. Am scotocit pe unde s-a putut. Asta a luat ceva timp și m-a și transportat în alte vremuri. Era frumos deși nu știu cât de sigure erau acele vremuri. Clădirile astea vechi ce amintesc de alte lumi, au mereu ceva aparte.

Când m-am întors pe trotuar, m-am găsit rătăcită. Am decis să mă întorc în parcarea de la Mănăstirea Negru Vodă să-mi regăsesc grupul. Peste drum era o cofetărie, scria pe ea Sweet Cakes și habar nu aveam dacă este Iepurașul pe care îl căutau ei. Am privit înăuntru. Erau doar două mese. N-are cum să fie ce caută ei – gândeam – plus că nici nu era nimeni. Alături, restaurantul Piatra Craiului părea pustiu.

Am decis să mă întorc dar tot cu ochii pe clădiri.

Răzvan mergea în sens invers:

- Ai fost deja la Iepuraș?

- Nici habar nu am pe unde e. Eu fac poze. Tocmai mă întorc în parcare.

- Hai cu noi!

- ????‍♀‍

Hai... If u say so...

M-am luat după ei. De fapt abia aici începea belevardul și era un șantier total în mijlocul străzii, cu plase verzi de plastic montate vertical la marginea trotuarului. Nu puteam traversa. Fie.

Un băiat și-o fată era tot pe trotuarul meu și era închis, prăfuit, pustiit, insalubru și depresiv. N-aveai ce să te bucuri.

Tot pe partea aia era parcul – grădina publică Merci - un parc banal și intrarea era prin interiorul cifrei 0 de la 2022 deși era abia noiembrie. Nu prea am avut ce fotografia acolo și din ceva cadre am rezolvat obiectivul „parc” . La trotuar, însă, avea două panouri mari și verzi cu harta Piatra Craiului și Iezer Păpușă. Asta mi-a plăcut.

Iepurașul nostru era tot pe aceeași parte, lângă Muzeul de Istorie, după mai multe clădiri vechi din care unele păreau restaurante și se făleau care mai de care cu arhitectură de epocă deși cam dărăpănată și peste puțin se termina și șantierul din mijlocul străzii, apărea primăria și alte clădiri istorice care adăposteau nu-ș ce instituții. Pe marginea trotuarului, la vedere, erau ziduri vechi din piatră rotunjită legată cu mortar, cine știe când lucrate.

Ne-am întors pe același traseu până la bărăție dar după turn am intrat pe strada Negru Vodă ce ne-a scos în aceeași intersecție cu Colegiul Dinicu Golescu și cu statuia lui. De aici, parcarea noastră era aproape. Cutia de prăjituri, frumos ambalate, delicioase, a ajuns întreagă acasă unde le-am savurat cu plăcere.

Câmpulung Muscel are istoria lui. Prima dată a apărut în scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung trimisă la Brașov către judele Hanăș Begner, în anul 1521 și descoperită în analele Brașovului de către Friedrich Stenner la 1894, loc unde se mai păstrează și astăzi. Hans Benkner a fost primar (jude) al Brașovului începând cu 1511. Scrisoarea face referire, printre altele, la unele manevre militare a armatelor otomane la Dunăre.

Tudor Vladimirescu a ajuns și el, în drumurile sale, la Câmpulung Muscel unde a fost găzduit în noaptea de 22 – 23 mai 1821 în conacul boierului Constantin Chiliașu. Erau vremuri tulburi.

În vechime, pe locul centrului orașului era albie de râu. Bulevardul Pardon a fost amenajat pe albia râului Târgului. În perioada interbelică, în vremurile de glorie ale orașului, era atât de popular încât lumea bună nu putea rata această urbe care devenise atât de aglomerată încât după-amiază, la promenadă (la șosea) oamenii ajungeau să se ciocnească unii de alții astfel că des se auzea cuvântul „pardon” . Așa i-a rămas numele.

E un loc frumos de vizitat, cu istoriile sale însă mie mi-a cam lăsat impresia de vechitură deși Mănăstirea Negru Vodă – monument vechi cu care se mândresc – e bine întreținută și mi-a plăcut mult. Sper să mai merg și după ce termină amenajările la bulevardul central.

Orașul mi-a părut cam tăvălit deși unele locuri erau frumoase.

Plimbarea a fost plăcută și prăjiturile bune.

---

VIZUALIZĂRI: 2293 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI