Bilbao și satelitul său Getxo

TIPĂREȘTE

Bilbao a fost una din marile surprize ale excursiilor noastre în Spania. Asta deși l-am văzut la sfârșitul celei de-a doua excursii în Spania, când deja cam văzusem Spania și pe față și pe dos și credeam că nu mai are cu ce să mă surprindă. Și totuși... Adevărul este că vroiam să vedem nordul Spaniei, dar n-aș fi ales în veci Bilbao, pe care îl vedeam ca pe un oraș industrial, ci mai degrabă San Sebastian, care părea mult mai „turistic”.

Întâmplarea a făcut ca un prieten de-al nostru să ajungă la Bilbao, din motive profesionale, la un congres. El a fost cel care ne-a recomandat să vizităm Bilbao. „Și ce e așa de frumos acolo? ” – l-am întrebat. Răspunsul a venit sec: „Mergi și ai să te convingi! ”. Tot mai intrigată, am luat Fodor’s-ul, cartea mea de căpătâi într-ale călătoriilor și citesc ceva de genul (citez din memorie): „în istoria orașului Bilbao se disting două etape - înainte de Guggenheim și după Guggenheim”. Este vorba despre muzeul Guggenheim (unul dintre cele cinci muzee din lume ale fundației Guggenheim), adăpostit într-o clădire futuristă, despre care Internetul ne spune că este în stilul „deconstructivist”. Am căutat pe Internet să văd cam cum arată minunea despre care auzeam prima dată. Arăta într-adevăr ca de pe altă planetă. Întrucât clădirea este acoperită cu plăci din titan, noi am botezat-o adhoc „tinicheaua”. Am concluzionat că ceea ce e musai de văzut la Bilbao e „tinicheaua” și am hotărât că 2 nopți, adică o zi întreagă plină e suficient.

Ciudat mi s-a părut când am început să caut cazare. Nu găseam nimic rezonabil sub 80-100 de euro camera + 25 de euro mașina pe noapte. Eram vaccinată din zona Barcelonei, știam că Nordul e scump, dar aici depășea orice măsură. Tot din Fodor’s am aflat că Bilbao are și plajă, într-o localitate alăturată numită Getxo, care este legată cu linie de metrou de Bilbao. Getxo este față de Bilbao cum e la noi Mamaia față de Constanța. Am hotărât că aici ne vom caza și, dacă ne rămâne timp după ce vizităm „tinicheaua”, facem și o baie în golful Biscaya.

Am găsit cazare la un hotel numit Artaza. Din poze arăta ca un conac boieresc cu un parc mare cu copaci bătrâni împrejur. O parcare enormă, de asemenea cu copaci, și, ceea ce e cel mai important, inclusă în preț, deci mașina avea asigurată umbra. Prețul cazării: 80 de euro cu mic dejun și parcare incluse. I-am zis soțului: „La ce prețuri au aștia prin zonă, cred că la 80 de euro ne cazează ori în beci, ori în pod”. „Lasă, că două nopți nu murim”, a zis el.

A doua mare surpriză am avut-o pe drum. Veneam din Portugalia, am intrat în Spania. Peisajul era cel cunoscut, destul de arid, cu livezi de măslini, caracteristic Spaniei. Apoi, după ce am intrat în Țara Bascilor peisajul s-a schimbat brusc, nu mai semăna deloc a Spania. În jur erau dealuri cu păduri verzi, totul era extrem de verde. Am mers pe un fel de centură a orașului Bilbao direct spre Getxo, unde am găsit ușor hotelul. Arăta exact ca în poză. Ne-au cazat imediat, nu în beci, ci la mansardă, camera însă era enormă, baia – la fel, plus un hol mare. Aici o să mă certe @Admin că am pus impresii de cazare într-un review de călătorie :), dar am pus doar puțin și am făcut-o pentru a completa impresia generală și povestea.

Am lăsat bagajele și am zis să mergem să încercăm marea cu degetul, mai exact golful Biscaya. Am ieșit din hotel și am luat-o spre plajă. Și am rămas cu gura căscată. Cred că eram în cea mai frumoasă stațiune în care am fost vreodată. Viluțe extrem de elegante, bloculețe cochete, totul plin de verdeață și de flori, totul aerisit și deloc aglomerat. Și plaja... exact pe gustul meu: lată, cu nisip fin și intrare destul de lină în apă, fără sezlonguri de care să te împiedici. Super! Am făcut rapid o baie și ne-am întors la hotel că deja se însera. A doua zi dimineață era programată vizita la „tinichea”, deci trebuia să fim odihniți.

A doua zi dimineață am coborât la micul dejun. O doamnă elegantă și scrobită, cu un aer de guvernantă englezoaică, ni s-a adresat din prima în engleză și ne-a luat să ne instruiască. Aveau un fel de uzină de făcut cafea, cu pastile, ca un Tassimo de la noi, dar mult mai complicat. Cafea... vreo patru feluri am reținut eu, dar erau mai multe, pe diferite tării, arome etc. După ce a terminat guvernanta „englezoaică” de ținut lecția de făcut cafea, ne-a întrebat dacă am priceput. Ne-a fost rușine să zicem că nu. Dar până la urmă ne-am descurcat :).

După micul dejun am plecat să cautăm stația de metrou să mergem la Bilbao. Un bilet dus-întors, luat de la automat a costat 3,7 euro/persoană. Când a venit metroul, altă supriză. Cred că era cel mai elegant metrou pe care l-am văzut. Totul era o combinație de inox cu pluș roșu. O curățenie impecabilă, totul sclipea efectiv. Am coborât din metrou lângă stadionul echipei Athletic Bilbao. L-am admirat pe afară, cred că pentru cei care sunt fani se poate și vizita. Noi nu suntem, așa că am trecut mai departe și ne-am îndreptat spre Guggenheim.

Orașul e foarte curat, aerisit și mai ales elegant; cred că e unul dintre cele mai elegante pe care le-am văzut. Totul avea un aer distins: oamenii, clădirile, parcurile. Blocuri noi, dar foarte frumoase, verdeață multă, circulația relaxată, deși era luni dimineață. Totul denotă un nivel de trai și mai ales de civilizație extrem de ridicate. La Barcelona, deși tot bogați sunt și acolo, acest lucru nu se simte. Aici respiră prin toți porii. Nu mi s-a părut nimic comercial în zonă, doar că totul e scump pentru că probabil veniturile lor sunt mari și nivelul de trai e foarte sus.

Am ajuns apoi la „tinichea”, despre care pot să spun din toată inima că este... oaauu! Aproape la fel de uimitoare ca și Orașul Artelor și Științei de la Valencia, sau chiar și mai și. Doar că acolo sunt mai multe clădiri, aici e una singură care face cât toate de acolo. Ne-am învârtit în jurul ei, am fotografiat-o din toate unghiurile, am pus și mâna pe ea (să vedem dacă e reală și nu vreo hologramă :)). În spatele „tinichelei” un pod la fel de spectaculos și futurist. La un moment dat au țâșnit ca din pământ niște de jeturi de ceață răcoroasă și atmosfera, care era destul de caldă, s-a răcorit brusc și a devenit foarte confortabilă. Eram ca într-un film SF. Ăștia aveau aer condiționat afară :). Cred că plimbarea în jurul „tinichelei” ne-a luat vreo oră și mai bine.

Apoi ne-am așezat la o terasă alături, pentru o bere, o cafea etc. Nu mai știu cât am dat, dar a fost destul de scump (v-am zis că aici totul e scump). Ne-am mai plimbat prin oraș, prin centrul vechi și am admirat sediul Parlamentului basc. Zona seamănă un pic cu Madridul. Aceleași clădiri în stil baroc sau rococo, doar că totul e mult mai curat. N-am văzut deloc țigani, colorați, refugiați etc., doar câţiva asiatici, dar aceștia erau turiști :).

La întoarcere, am coborât din metrou cu o stație mai devreme pentru a vedea un alt obiectiv deosebit: podul Vizcaya peste râul Nervion. Este impropriu spus pod; de fapt este un fel de bac suspendat de o construcție metalică. Este proiectat de un ucenic de-al lui Gustave Eiffel. Platforma este destul de mică. Încap doar câteva mașini (vreo 6) și pietoni, dar ansamblul în sine este spectaculos, mai ales că n-am mai văzut așa ceva. Se poate urca și sus pe construcția metalică pentru a vedea orașul și râul de sus.

Pentru seara respectivă, care era ultima noastră seară în Spania, întrucât a doua zi plecam spre patrie, ne propusesem să avem o seară festivă la restaurant. Hotelul unde stăteam noi avea un restaurant foarte elegant la parter. I-am întrebat de dimineață dacă putem rezerva o masă pentru seara respectivă și ne-au spus că în ziua respectivă este o sărbătoare locală și restaurantul este închis. Ciudată politică să închizi restaurantul de sărbătoare, dar asta e! Le-am cerut să ne recomande altul, dar ne-au zis că e posibil să fie închis cam peste tot. Super! Problema era că nu doar restaurantele erau închise, ci și magazinele. Noi eram la sfârșitul excursiei, așa că provizii aveam mai pe sponci. Noroc că am găsit pe lângă podul Vizcaya un magazin al unor chinezi, care era deschis. Am luat pentru siguranță niște salam, roșii și pâine.

Nu ne-am dat totuși bătuți, am mers la hotel, ne-am îmbrăcat elegant și am ieșit prin stațiune să căutam un restaurant deschis. Am ieșit pe faleză, că ni se părea nouă că acolo am avea cele mai mari șanse. La Getxo, faleza se numește Aleea cu Vile. Pe bună dreptate. Și ce vile! Ceea ce văzusem în prima seară în drum spre plajă era nimic. Astea erau niște vile interbelice superbe, un fel de conace mai mari sau mai mici. În fața fiecăreia era câte o placă pe care era scrisă în spaniolă și engleză istoria vilei respective, cine e arhitectul, cărei familii nobiliare sau burgheze a aparținut etc. Întrucât mergeam la masă, n-aveam aparatul foto după mine. Aș fi putut face poze cu telefonul, dar eram atât de impresionați (cred că și flămânzi), încât nu ne-a dat prin cap, așa că am rămas doar cu amintirea. Ne-am întors la hotel super încântați de ceea ce văzusem, dar și super flămânzi, și am încheiat seara festivă cu salamul și pâinea de la chinezi. Culmea este că barurile erau deschise, deci șanse să mori de sete nu erau :).

În concluzie: Bilbao merită cu prisosință mai mult de o zi. Cazarea, dacă ajungeți în zonă vă recomand să o faceți la Getxo, care e o stațiune splendidă. Dar să fiți blindați cu mâncare, că nu se știe când prindeți vreo sărbătoare locală și se închide tot :).

---

VIZUALIZĂRI: 4346 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI