Bilbao - splendidul oraș al Ţării Bascilor

TIPĂREȘTE

Scriu şi şterg, apoi reiau fraza cu alte idei. Nu sunt încă hotărât cu ce să încep acest articol al cărui subiect îmi este, totuşi, clar: Bilbao 

Oricum aş înşirui propoziţiile şi frazele, oricât de scurte sau lungi vor fi îmi e o oarecare teamă. Aceea de a nu fi suficient de concis şi că voi rămâne oarecum dator oraşului.

Dacă ar fi să încep cu una din impresiile transmise unui bun prieten încă pe când mă aflam în Spania, acest oraş “m-a lovit“pur şi simplu. Am recepţionat un pumn care parcă m-a năucit puţin, ceva de genul “aşa-ţi trebuie dacă subestimezi oponentul” !

Numai că Bilbao nu reprezenta un adversar pentru mine în acel moment ci doar un oraş pe care mi-l propusesem a-l vizita dacă tot ne oferea un aeroport pe care urma să aterizăm în drumul spre alte destinaţii situate în nordul Peninsulei Iberice.

            Până la sfârşitul lui aprilie acest an, legam Bilbao de tradiţionala sărbătoare în care localnicii se aruncă în apa Nervionului ce delimitează cele două zone vechi ale oraşului, de impozantul Muzeu Guggenheim şi de echipa de fotbal cu al ei Stadion San Mames, cunoscut în lumea împătimiţilor drept “Catedrala” , într-atât de sacru e considerat.

            Dacă nu uit, voi reveni cu o scurtă explicaţie…

            Şi mai aveam ceva în minte, anume simpaticul personaj din Hobbitul, Bilbo Baggins, al cărui prenume e identic cu vechea denumire bască a actualei capitale.   

            Prezentul se materializează într-o apreciere deosebită pentru cei care gospodăresc urbea şi care îşi fac treaba excelent, astfel încât am găsit-o proaspătă, înverzită, toaletată şi foarte aerisită, primenită prin toate colţurile ei – iar noi când umblăm, umblăm! – şi tare bucuroasă în a-şi primi oaspeţii cărora are ce le arăta de au timp, voinţă şi răbdare.

            Autobuzul ce ne aduce de la aeroport urmează traseul ce se desprinde la un moment dat din autostrada către Santander, trece prin Tunelul Artxandako – singura porţiune cu taxă din câte am umblat în toată vacanţa – iar la ieşire te pomeneşti cumva pe vârful unui deal la al cărui poale se întinde urbea.  

            Deja îmi place ce văd şi pare foarte interesant.

            După ce trecem de celebrul muzeu, coborâm la prima staţie a shuttle-bus-ului, situate pe Alameda Recalde (fac această menţiune întrucât pe acest bulevard sunt două puncte de oprire a lui A3247) şi din câţiva paşi dăm în Plaza de Don Federico Moyua.

            Impecabil îngrijită şi cu o fântână arteziană în mijloc, reprezintă primul contact cu oraşul, sub razele calde ale unui soare matinal. Aveam să mai constat că tragem pe nas un aer curat şi sănătos, de parcă ne-am afla undeva la munte şi nu în centrul oraşului.

Curând îmi şi dau seama din ce cauză. Din preajma pieţei respective şi până la malurile Nervionului mergem pe Ercilla Kalea, străjuită de clădiri cu splendide balcoane de lemn ce se pot constitui în opere de artă,  dar şi de copaci falnici ce acoperă cu o umbra groasă întreaga arteră. Care, pe deasupra, este închisă circulaţiei auto duminica, astfel că pieton fiind poţi umbla liniştit chiar şi pe mijlocul ei.

Iar aceleaşi reguli de circulaţie strictă se aplică şi altor surate de-ale ei din zona centrală.  

            Noi ne îndreptăm către Teatrul Arriaga să căutăm umbrela portocalie a ghidului GuruWalk, pentru un tur gratuit, cu plecare la ora 11:00, care urmează să cuprindă mare parte a obiectivelor turistice din zona veche.

            Clădirea teatrului seamănă cu o alta destul de cunoscută însă la o scară mai redusă, iar Lidia, ghidul, ne luminează rapid, vorbindu-ne despre Opera din Paris. Tot acolo, pe esplanada din faţa imobilului, aveam să aflăm că oraşul poartă actualul numele din vremea medievală, atunci când s-a luat hotărârea de a se uni sub o singură autoritate satele de pe ambele maluri ale râului Nervion, Bila şi Bao.

Cât despre denumirea lăcaşului de artă, cu interioare foarte elegante descifrate parţial prin geamurile din holul de la intrare, aceasta i-a fost dată în memoria lui Juan Crisóstomo Arriaga, un compozitor basc cunoscut şi ca “Mozart al Spaniei” .     

Turul continuă pe Paseo Arenal, cheiurile pavate ale Nervionului, locaţie îndrăgită de localnici şi spaţiu pentru marile serbări tradiţionale sau spontane, ultima dintre ele fiind organizată în urmă cu două săptămâni, bucurie declanşată de echipa de fotbal care şi-a adjudecat Cupa Regelui, primul trofeu după o pauză de 40 ani.

Ultima finală disputată de basci am urmărit-o şi eu direct, din tribunele Arenei Naţionale din Bucureşti, în 9 mai 2012, trofeul Europa League luând la acea vreme drumul vitrinei lui Atletico Madrid.

Ghida ne spune că la prezentarea trofeului – plimbat pe râul Nervion împreună cu echipa pe La Gabarra, o barcă specială, devenită emblemă clubului întrucât cu ea s-a defilat şi în urmă cu 40 ani, la adjudecarea ultimei cupe – au participat peste un million de suporteri, fotografiile prezentate de Lidia având darul să mă lase fără cuvinte în momentul în care am remarcat aproape toţi fanii îmbrăcaţi în tricourile dungate alb-roşu.    

Oamenii aceia sunt fanatici! Nu îmi place să exagerez şi nici nu doresc să o fac nici acum, însă nu ştiu dacă am trecut pe lângă vreun bloc în Bilbao care să nu aibă expus – la geam sau balcon - steag sau fular în culorile lui Athletic, unul din cele doar 3 cluburi care nu au retrogradat niciodată din prima ligă (celelalte două, bineînţeles Real Madrid şi Barcelona).

Vă vine sau nu să credeţi – puteţi consulta fotografiile pentru edificare! – în vitrina unui magazin cu produse destinate celebrării căsătoriei, manechinul pe care era expusă o rochie de mireasă avea la gât fularul alb-roşu!  

Iar iubirea nemărginită se justifică şi prin politica clubului - unică în lume! - de a folosi doar jucători născuţi în Ţara Bascilor (inclusiv întinderea din sudul Franţei) ori Navarra sau care au legătură cu această regiune (minorităţi entice sau crescuţi de alte cluburi dar din descendenţi de origine bască). Au legitimat în deceniul trecut şi un jucător născut în România dar care şi-a petrecut tinereţea alături de părinţii săi, muncitori într-un sat lângă Bilbao, acolo unde a şi participat la primele antrenamente.

Dacă v-am plictisit de fotbal, aflaţi că în ziua vizitei noastre era în plină desfăşurare “Ziua internaţională a dansului” , alt prilej de buluceală pe chei. Graţioase domnite, binefăcuţi domni, scumpe copiluţe care, ochi şi urechi - cu un tremurat uşor de emoţie - îşi ascultau antrenorii ce le transmiteau ultimele indicaţii înainte de intrarea pe scenă, întregind deliciul spectatorilor foarte darnici cu aplauzele şi ovaţiile.

Ceva mai încolo e organizată piaţa duminicală de flori, o adevărată expoziţie în miniatură a celor care se ocupă cu creşterea şi vânzarea acestora.  

De-a dreapta cheiurilor cum mergem noi se întinde Areatzako Parkea, un loc ce te îndeamnă la tihnă sub platanii înalţi. În mijlocul parcului tronează Areatzako Kioskoa, o structură interesantă de beton şi sticlă colorată ce se constituie într-o scenă de mici spectacole estivale.  

Trecem pe lângă San Nikolas Eliza – Biserica Sf. Nicolae cum s-ar traduce din bască -, o luăm pe Calle Fueros şi ne afundăm în minunatul centru vechi al oraşului spre impozanta Plaza Nueva, singura piaţă centrală din Spania cu 5 intrări.  

Când scriu de piaţă centrală, mă refer – repetând spusele ghidului – la cea mai importantă piaţă a unui oraş şi care, în Spania, poartă denumirea ţării de obicei.

Însă Bilbao e mai cu moţ! De fapt, dacă întrebi bilboezii – sau cum s-or numi – ei nu fac parte din Spania, se delimitează clar de această naţionalitate. Aici piaţa centrală nu onorează regatul…

Pe caldarâmul acesteia, în dimineaţa ultimei zile a săptămânii se organizează piața de vechituri. Noi am ajuns, se pare, prea târziu pentru a mai lua la puricat niscaiva chilipiruri ruginite însă am dat peste o mulţime de copii ce se îndeletniceau de zor, sub supravegherea părinţilor, cu lipirea abţibildurilor ce ne-au fermecat băieţilor copilăria, când ne aranjam/lipeam jucătorii participanţi la Euro în caiete sau chiar pe frigidere, spre disperarea mamei…

În zilele noastre le-au locul magneţii…

Ca amănunt ce denotă servilismul şi ne aduce aminte – din nou - de epoca copilăriei decreţeilor, merită menţionate eforturile oficialităţilor locale din anul 1872, când Amadeo I din Casa Savoia, pe atunci regele Spaniei, a vizitat festivitățile tradiționale de la Bilbao, cunoscute sub numele de Regocijos.

În pregătirea vizitei sale, dregătorii oraşului au decis să-i aducă un omagiu organizând o sărbătoare venețiană autentică, ţinând cont de filiaţia regală (Amadeo era fiul regelui Emanuel al II-lea al Italiei).

Profitând de terenul mlăștinos pe care se afla, piața a fost inundată cu apă și au fost aduse să plutească o serie de gondole conduse de localnici îmbrăcați în venețieni, iar pentru a încuraja participarea populară s-a  acordat un mare premiu celei mai frumoase gondole.

Urmează o adevărată desfătare vizuală! Ne aflăm în zona Las Sietes Calles (Zazpi Kaleak în bască) iar străduţele sunt de vis! Aş putea înşira kilometru după kilometru parcurgându-le cu ochii zgâiaţi când sus la balcoanele superbe, când mai jos la vitrinele colorate.

Bilbao a fost fondat în anul 1300 într-un cot al estuarului râului Nervion, un mic port la ceva distanţă de mare. Primele Sietes Calles (Şapte străzi) au devenit destul de rapid insuficiente pentru a-şi construi localnicii casele de lemn, foarte expuse incendiilor.

“Planul urbanistic” iniţial – dacă se poate vorbi de aşa ceva în secolul XIV – prevedea ridicarea de locuinţe pe terenuri lungi şi înguste, cu înălţimi de până la maxim 3 etaje.

Cu speranţa de a nu vă plictisi, le trec în revistă, aşa cum le-am găsit pe plăcuţele albastre situate la intrarea pe ele: Somera - „strada de sus” şi marchează punctul de plecare al Casco Viejo (orașul vechi);

Artecalle - „strada din mijloc” , cu birourile afacerilor din zonă;

Tendería - „strada magazinelor;  

Belosticalle - „strada de sus” sau „strada pescuitului” ;

Carnicería Vieja - strada măcelarilor, unde se afla primul abator din oraș;

Barrencalle - „strada de jos” , cu Palatul Arana, cel mai vechi din Bilbao;

Barrencalle Barrena - ultima stradă din orașul vechi  şi cea mai afectată de inundațiile constante ale estuarului. Potrivit semnelor văzute şi de noi, în anul 1983 nivelul apei era undeva la 3 metri deasupra străzii!!

Au lucrat oamenii din Evul Mediu şi au renovat cei din zilele noastre atât de bine încât plimbarea pe străduţele înguste devine o reală plăcere.

În zonă am observat cum se renovează case vechi şi am rămas plăcut surprins să văd macaraua şi materialele de construcţii moderne cum dau viaţă unora dintre casele vechi, respectând arhitectura tradiţională.

Ca o expresie a renumelui de care se bucură zona, pe aici trece şi itinerariul uneia dintre variantele cunoscutului Camino de Santiago, respectiv Camino del Norte, cel mai spectaculos traseu din cele 4 în opinia mea.

La fel cum trece şi maşina poliţiei locale din când în când spre disperarea africanilor care se văd nevoiţi să îşi adune la repezeală cearşafurile cu suveniruri, să se dea în spatele clădirilor şi să revină după trecerea copoilor. Nici comercianţii nu sunt trecuţi de năduşeli, nici organelle nu coboară să alerge după ei. E un pact amiabil ce se derulează zilnic, presupun.

Lidia ne opreşte în faţa Panaderiei Bizkarra, locul unde afirmă că se prepară cele mai gustoase patiserii locale. Ne şi serveşte cu ceva bucăţele trecute de patron pe fondul de protocol, aranjament deseori întâlnit cu ghizii care aduc turiştii în magazin. Drept să vă spun, nu chiar m-au dat pe spate preparatele. Erau mult prea dulci pentru păstrarea glicemiei în parametrii normali acceptaţi de OMS.

La capătul dinspre Nervion al celor şapte străzi se ridică Plaza La Ribera, recunoscută de Guiness Book drept cea mai mare piaţă alimentară acoperită din lume. Reconstrucţia ce a urmat mai multor inundaţii nu a respectat arhitectura originală, noua formă fiind prea puţin agreată de locuitori, care o consideră aidoma unei gări de tren.

Cum ghida nu ne onorează cu o intrare, mă abat puţin de unul singur – nu pot trece aşa uşor pe lângă un asemenea obiectiv – şi mai zăresc deschisă doar zona de mâncare, cu o mulţime de meseni prezenţi pentru potolirea foamei.  

Ajung din urmă grupul pe Calle Estrella, oprit în faţa micii statui a Sf. Begonia, sub care se afla o cutie în care, odinioară, petrecăreţii lăsau mărunţişul rămas după achitarea băuturii, un obicei foarte popular. În timpuri mai recente, sunt cunoscute zile în care s-au strâns chiar şi 400 euro, monede lăsate în special de turişti, colectaţi pentru a fi folosiţi de instituţii caritabile.

Staţionarea e foarte bine aleasă de Lidia întrucât e singurul punct din centrul vechi din care e vizibilă, undeva sus, Basilica de la Virgen de Begona. Care ni se înfăţişează tare impozantă peste acoperişurile tuturor caselor.

Punctul final al itinerariului îl reprezintă impozanta Catedral de Santiago Apostol, cea mai veche biserică a locului, cu o mica fântână în mica piaţetă din faţă, sursă de alimentare cu apă în timpuri apuse.

Deasupra intrării principale sunt vizibile scoicile, simboluri ale Sfântului Iacob și o referință pentru pelerini pe traseul de nord al Camino de Santiago.    

În aceeaşi piaţetă pomenită mai sus regăsesc cu bucurie numele oraşului meu natal pe una dintre vitrinele în care erau atârnate picioare zvelte şi manechine cu busturi provocatoare. La o consultare ulterioară a Google, “medias” în spaniolă înseamnă ciorapi. Bine, bine, dar neglijeele ce or fi căutat acolo?  

 Rămaşi fără ghid, ne continuăm periplul după însemnările mele, străbatem din nou Paseo Arenal pe un covor roşu întins pe toată lungimea cheiurilor până la primărie, de unde urcăm în Etxebarria Parkea – cel mai mare parc din Bilbao - şi ne întindem pe şezlonguri, la soare în Mirador Etxebarri pentru a aştepta o localnică, Dada, verişoara nepoatei noastre Roxana, membră a grupului nostru.

Pe aleile foarte curate ce despart câmpurile înflorate păşim spre Basilica de la Virgen de Begona, patroana spirituală a oraşului, o biserică suplă şi căutată de localnici aveam să aflăm, însă închisă între 13:30 – 17:00, taman când ne aflăm şi noi prin preajma ei.

Revenim spre Casco Viejo, nu înainte de a călca prin Cementerio Mallona, acolo unde nu găsim cripte şi pietre mortuare ci un teren de sport pe care se întâlneau o echipă locală cu una a imigranţilor (bănuială proprie determinate de coloristică şi limbaj).

De pe un panou informativ amplasat în locul cu frumoasă vizibilitate spre oraşul întins jos, aflăm că pe acest loc s-au comemorat timp de 59 de ani locuitorii care s-au opus asediului trupelor carliste între anii 1872 – 1876.  

Revenim în Casco Viejo coborând pe Calzadas de Mallona, un pasaj cu 323 scări, fost traseu funerar în timpul epidemiei de tifos din anul 1808.

Bineînţeles că nu aveam cum rata Abando Geltokia, gara oraşului, al cărui imens vitraliu o clasifică undeva sus într-un clasament al obiectivelor de gen. Cei care au intrat în gara din Anvers să se gândească la ceva similar, poate ceva mai puţin deschis la culoare.

În gară este expusă o lucrare artistică reprezentându-l pe John Adams, “părintele constituţiei americane” , care cică ar fi strecurat o menţiune despre Bilbao şi Ţara Bascilor în lucrarea sa referitoare la legea supremă din America. Nu am căutat să citesc documentul respectiv, dar îi cred pe cei care au permis expunerea lucrării în holul staţiei feroviare.

Nu lipsesc nici clădirile proiectate futurist cum ar fi cele din Bizkaia Plaza sau zgârie norii, precum nici ingeniosul proiect prin care au fost montate în caldarâmul unor străzi  - spre exemplu Calle de Iparraguirre - ochiuri de sticlă prin care se poate observa stratul de diverse roci pe care este aşezat oraşul.

Las fetele la o cafea şi un suc la Starbucks şi dau o fugă către “catedrala” fotbalului, Stadionul San Mames, cel pe care week-end-ul viitor va avea loc finala Champions League la fotbal feminin iar anul viitor finala Europa League la băieţi.

Construcţie futuristă, un OZN perfect rotund, premiată în anul 2017 pentru cea mai frumoasă arenă sportivă şi destinată a fi casa echipei locale de fotbal, a stabilit recordul de audienţă la un meci de… rugby.

Stăteam şi priveam aproape siderat modul în care fani sau familii cu copii, unii îmbrăcaţi în minuscule tricouri alb-roşii, se perindau pe la statuia lui Angel Aribar, legenda clubului, pentru a se fotografia cu acesta având pe fundal forma stadionului.

Pe un ecran imens erau proiectate imagini din finala recent câştigată şi momentele de sărbătoare cu prezentarea cupei. Athletic chiar face parte din viaţa locuitorilor din Bilbao. Mă repet, nicăieri nu am simţit mai vie această legătură.

Spre seară, undeva în danele Muzeului Maritim aveam să o văd şi pe La Gabbara care se odihnea în port. Sper că nu aţi uitat de ea…

Le regăsesc pe fete ceva mai odihnite şi o luăm către cel mai cunoscut obiectiv turistic, Muzeul Guggenheim. Cum e aproape ora 17 iar uşile i se închid peste 2 ore, nu avem timpul necesar unei vizite în ritm normal. Atât ghida cât şi Dada ne comunicaseră anterior că ai nevoie de 4-5 ore pentru a-i parcurge expoziţiile.

Ne rămâne să îi admirăm doar exteriorul foarte interesat şi ondulat, păianjenul imens şi pe Puppy, căţeluşul înflorat ce îşi schimbă haina de flori de 3 sau 4 ori pe an.

Ultimul loc în care intrăm – descoperit spontan în drum spre staţia de autobuz, fără vreo prealabilă consemnare în notiţe – este Azkuna Zentroa Alhondiga, centru cultural ce funcţionează într-un imens hambar, fost depozit pentru vin, uleiuri şi murături.

Aveam să rămânem impresionaţi – mai ales fetele – de stilul interactiv descoperit în sălile acestuia, de la creşterea plantelor din mişcarea mouse-lui la albinele care se mişcau urmând liniile trasate cu acelaşi accesoriu.

De asemenea, distractiv am considerat contabilizarea celor care priveau un tablou anume, la plecarea persoanei din faţa acestuia fiind înregistrat precum un pachet de unt la casele Kaufland, asemeni bonului fiscal precum şi dispozitivul conceput pentru a măsura pulsul persoanei de către o alta prin intermediul unui fascicul LED.  

Poate că v-am plictisit cu acest articol. S-a cam lungit povestirea mea deşi am lăsat pe dinafară vreo 2 părticele din oraş prin care am fost.

Mi-a devenit drag Bilbao. Probabil datorită acelei legături afective dintre echipă şi localnici, dar n-am ce face de vreme ce am activat atâţia ani în domeniu…

Însă cu siguranţă m-a cucerit prin eleganţa şi frumuseţea lui, prin înghesuiala ordonată din centrul vechi şi aerul curat ori prin furnicarul şi imaginile splendide de pe Paseo Arenal.

---

VIZUALIZĂRI: 428 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI