Bisericile Bârladului

TIPĂREȘTE

Bârladul se laudă în fața puținilor turiști care în vizitează cu o serie de biserici de secol XIX bine conservate și, în același timp, autentice – nu s-a intervenit invaziv asupra lor în ultimii 150-200 de ani. Cei curioși au ocazia unei incursiuni în trecutul unui oraș de provincie uitat, dar care a cunoscut vremuri mai bune, având o perioadă de mai bine de un veac de viață economică și culturală efervescente.

Unele lăcașuri de cult au o istorie mult mai veche, pe care o voi aminti atunci când le voi prezenta. Ele au fost, însă, distruse dintr-un motiv sau altul: cutremure (Bârlad este una dintre localitățile cele mai afectate de seismele din zona Vrancei), incendii, inundații, năvăliri ale tătarilor, turcilor, cazacilor etc. În sec. XIX, când orașul și-a început perioada sa cea mai bună, vechile zidiri ruinate au fost reconstruite de la temelie și, mai mult sau mai puțin, în acea formă se prezintă până azi în fața celor care le trec pragul.

Voi prezenta doar bisericile din zona centrală (ar mai fi vreo două în vechile cartiere Podeni și Munteni), în cadrul unui traseu care poate fi parcurs în două-trei ore, plecând dinspre gară către centru. Pozele sunt ceva mai vechi, dar nimic nu s-a schimbat între timp – doar Biserica Domnească parcă s-a mai degradat.

SF. MINA deservește una dintre cele mai mari parohii din oraș, zona Gura Leului-Gară. Actuala construcție din piatră a fost sfințită în 21 octombrie 1856. A înlocuit o biserică mai veche, din lemn, ridicată în 1829 și arsă în marele incendiu din 1851, care a distrus mai bine de jumătate din oraș.

În ultimii 30 de ani, preot paroh a fost Constantin Marin, figură respectată a comunității, fost protopop de Bârlad. A murit în vara anului 2020, înainte de a împlini 70 de ani. Am participat la multe slujbe de Înviere oficiate de el, de fiecare dată când ne vizităm părinții de sărbători; an de an, mii de persoane se adună în jurul bisericii, până departe. Este, poate, motivul subiectiv pentru care am început traseul de aici.

SF. VOIEVOZI MIHAIL ȘI GAVRIL se înalță pe o movilă, deasupra restaurantului „Cerbul de Aur” (un han cu același nume exista, în același loc, acum 200 de ani).

În sec. XVIII- începutul sec. XIX, pe acest delușor se afla locul de execuție a condamnaților la moarte – alături de Iași și Dorohoi, Bârladul era unul dintre orașele Moldovei în care funcționau scaunele Administrației Supreme, având temniță și loc de osândă. Legenda urbană spune că dealul este format din oasele celor uciși; nu e așa, desigur, dar toate săpăturile efectuate în zona bisericii au scos la lumină oseminte. Probabil pentru că, la fel ca pe lângă fiecare veche biserică, exista și aici un cimitir; interdicția de a se face înmormântări în oraș a apărut târziu, după jumătatea sec. XIX.

Pentru iertarea păcatelor celor spânzuraţi a fost ridicată, pe la 1802-1806, o biserică din nuiele. Aceasta a fost refăcută, din piatră, în anii 1836-1840. Au existat numeroase restaurări de-a lungul sec. XX, care au vizat structura de rezistență, refacerea acoperișului, pictura interioară, însă nu au modificat major construcția inițială.

În jurul bisericii s-au păstrat pietre de mormânt de acum 200 de ani, unele fiind încastrate în zid. Din spatele acesteia, profitând de înălțimea dealului, se poate admira orașul către Dealul Mare, dincolo de valea râului Bârlad. Este priveliștea despre care vom vorbi puțin mai jos.

SF. GHEORGHE este vechea biserică a breslei abagerilor, negustorii de postavuri și mătăsuri care, în Bârlad, erau de neam grec.

A fost ridicată în 1810-1818, de la bun început din cărămidă și piatră, și are trei turle din tablă. Turnul clopotniță datează de pe la 1850 și pare a fi avut inițial altă destinație, poate foișor de foc. Pridvorul a fost ruinat în timpul cutremurului din 1940 și a fost reconstruit, conform planului original, abia după 1990, odată cu începerea unor ample lucrări de restaurare: a fost înlocuită tabla turlelor, a fost repictat interiorul etc. (catapeteasma a rămas, însă, cea de pe la 1880, când s-a făcut prima zugrăveală). În 2005, biserica a fost resfințită, prilej cu care a fost scrisă și pisania din pridvor.

Alături se află Școala Gimnazială „Principesa Elena Bibescu” ; deși poartă (din 2002) numele celei care l-a promovat în saloanele pariziene pe tânărul George Enescu, școala este veche, de la mijlocul sec. XIX, înființată de o boieroaică din Bârlad, Maria Gâlcă, drept școală profesională de fete. Întreaga stradă care trece prin fața bisericii și a școlii, Strada Popa Șapcă, a păstrat până către anul 2000 un aspect pitoresc și romantic. Rămasă pietruită până nu demult, cu niște felinare chioare, circulată de căruțe către Piață. Priveliștea dinspre bulevardul principal către Sf. Ilie drept capăt de perspectivă, cu clopotnița și turlele de la Sf. Gheorghe în prim plan - iată o imagine pe care regret că nu o am decât în amintiri, nu și fotografiată sau pictată de cineva.

Văzută din alt unghi, această imagine apare în P22, cea mai veche fotografie a orașului, de la 1850 (?), prezentată aici. Autorul articolului încearcă să argumenteze că aceasta ar fi cea mai veche fotografie aeriană a unui oraș, la nivel mondial, și pare destul de convingător – dacă nu ar fi un mărunt detaliu ????: Sf. Ilie poate apărea în forma din poză doar după anul 1870. Voi da câteva citate din acest articol, dar invit la lectura sa completă, este oricum interesant.

„Privesc cea mai veche fotografie a Bârladului. Scrie că a fost realizată în 1850. În poză se văd case modeste, unele dintre ele au supravieţuit până în deceniile din urmă și ici colo, mai ales către piaţa Sf. Ilie se înălţau şi case mari, probabil ale unor comercianţi cu dare de mână. Curţile erau mici, dovadă că bârlădenii se ocupau mai puţin cu agricultura şi mai mult cu meşteşugurile şi comerţul. Apar în poză Biserica Sf. Gheorghe cu turnul clopotniţei, Biserica Sf. Ilie cu o curte mare împrejmuită de zid, alături Sinagoga, iar în faţa lor Piaţa Sf. Ilie. În planul secund se zăreşte o turlă, probabil a Bisericii Sf. Nicolae şi Teodor din Podeni, iar în fundal se vede Dealul Mare acoperit în parte de pădure ca şi azi. Un drum suie pe deal către satul Dealul Mare.

Se observă lesne că fotografia a fost luată din aer. Judecând după înălţimea Bisericii Sf. Gheorghe din planul apropiat, apreciez că aeronava era staţionată la circa 50 de metri deasupra solului, undeva spre sud-vest, către hanul Cerbul de Aur. Copacii erau înfrunziţi, deci era vară şi după cum era înclinată coroana pomilor, vântul sufla destul de tare dinspre sud-est.

Mă întreb dacă fotografia aeriană a Bârladului chiar datează din 1850. Din punctul de vedere al istoriei aeronauticii, pare a fi posibil. Pe altă parte, pe turnul Bisericii Sf. Gheorghe apare inscripţionat anul 1856. În fotografie turnul este înconjurat de o curte largă, împrejmuită cu gard. Dar gardul îl separă şi de biserică! Pe turn nu de vede cruce, aşa cum sunt cruci pe cele trei turle ale bisericii. Aparent, când s-a făcut fotografia, turnul nu aparţinea bisericii. La ce folosea?

În 1847 Maria Gâlcă înfiinţează o şcoala primară în chiliile de la Sf. Gheorghe. Deoarece acestea erau improprii, în 1856 inimoasa Maria Gâlcă dă în folosinţă lângă biserică, o clădire adecvată pentru învăţământ. Aici boieroiaca va înfiinţa şi o şcoală profesională pentru fete. Clădirea, între timp modernizată, adăposteşte acum şcoala “Principesa Elena Bibescu” . Clădirea şcolii Mariei Gâlcă nu apare în fotografie. Se vede într-adevăr dincolo de turn o clădire de piatră, dar care pare mai degrabă a fi un depozit. Pe locul unde trebuia să fie şcoala este o casă cocoţată pe un dâmb. Deci se poate susţine că fotografia aeriană a Bârladului nu poate fi mai recentă de vara anului 1856: ulterior, trebuia să apară clădirea şcolii profesionale “Maria Gâlcă” , iar turnul clopotniţei şi Biserica Sf. Gheorghe ar fi fost împrejmuite împreună în aceeaşi curte, ca acum.”

SF. ILIE este, după părerea mea, cea mai frumoasă dintre toate bisericile Bârladului. Se află la marginea platoului de deasupra luncii râului, astfel că este cea mai vizibilă construcție din oraș atunci când vii cu trenul dinspre Iași, nu cu mult înainte ca acesta să intre în gară. Este și lăcașul de cult cel mai vizitat de către locuitorii satelor megieșe, datorită amplasării sale în chiar mijlocul Pieței mari – înființată în 1857, cam odată cu biserica –, de fapt chiar lângă bazar și lângă oborul de vite (nu știu dacă nu cumva acesta a fost mutat în ultimii ani, după sistematizarea pieței, dar atmosfera din anii 1980-90 era încă una de iarmaroc de sec. XIX, cu țărani lăudându-și marfa și orășeni în căutare de chilipiruri).

A fost zidită în perioada 1859-1869 de către breasla blănarilor, pe locul unei biserici de lemn din 1795, arsă în marele incendiu din 1851. Proiectul construcției este același cu cel al Catedralei din Belgrad; se spune că macheta a fost adusă de un anume Ioan Gheorghiu Cojocar, care și-ar fi convins colegii de breaslă de necesitatea refacerii bisericii, iar planurile au fost realizate de către arhitectul municipal din acea vreme, Lorentz.

Pe laterale, cât și pe pridvor, sunt trei frontoane sprijinite pe câte patru coloane ionice, înalte de peste 8 m. Turnul-clopotniță, cu ceas, este ridicat peste pridvor și are patru niveluri; mai exista un nivel, care a fost eliminat în urma cutremurului din 1940.

Pictura murală, executată la sfârşitul secolului al XIX-lea de către zugravul I. Munteanu din Bârlad, a fost refăcută în anii 1932-1934. Între 1993-2004 au fost realizate ample lucrări de restaurare, iar în 2011 biserica a fost resfințită, prilej cu care a fost adăugată și pisania din fotografia atașată.

De Sf. Ilie este legată o mare parte din activitatea lui Iacov Antonovici, una dintre cele mai proeminente personalități bârlădene de la 1900. A fost preot paroh al acestei biserici în perioada 1892-1918, înainte de a deveni episcop al Dunării de Jos (1923), apoi al Hușilor (1924-1931). A fost un om de cultură căruia orașul îi recunoaște (printre altele) calitatea de cel mai important istoric al comunității, cele cinci volume ale Documentelor bârlădene prezentând interes până în ziua de azi. În 1919 a devenit membru de onoare al Academiei Române. Mai multe detalii pe ro.wikipedia.org/wiki/Iacov_Antonovici.

VOVIDENIA (cu un al doilea hram Sf. Parascheva) pare a fi, conform surselor, cea mai veche biserică din oraș: sunt documente care o menționează pe la 1600. La început din lemn, reconstruită din piatră în 1768, dărâmată de cutremurul din 1802, iarăși reclădită în 1812, cu modificări majore făcute în 1826, când i s-au înălțat cinci turle – iată, pe scurt, istoricul zbuciumat al acestei biserici. În Catalogul monumentelor istorice, este reținută data 1826 drept an din care datează actuala construcție.

Care, în ultimii 200 de ani, nu a fost ocolită de noi și noi necazuri. Alte cutremure i-au năruit turlele – a rămas doar una, deasupra pridvorului, unde se află și clopotele. Dar marea încercare a apărut pe la 1980, când a fost planificată pentru demolare. Șoseaua a fost adusă până în ușa bisericii (bârlădenii o numeau „strada prin altar” ) și așa a stat vreme de mai bine de zece ani.

Prin nu se știe ce minune, Vovidenia a scăpat. După 90, drumul a fost deviat prin dreapta bisericii, așa cum se poate vedea într-una dintre fotografiile atașate, P39: în prim plan recunoaștem Biserica Domnească (stânga) și Primăria (dreapta). În centru-spate, aproape lipită de Hotel „Moldova” , este Vovidenia. Urmăriți traseul străzii către Podul Pescăriei! În dreapta-spate, cumva „deasupra” Primăriei, se vede Sf. Ilie.

Biserica merită și o vizită în interior. Deși pictura a fost refăcută, s-au păstrat câteva piese cu valoare de patrimoniu: catapeteasma de la 1800, multe icoane mai vechi de 200 de ani, precum și o piatră funerară inscripționată cu chirilice, în slavonă, încastrată în zidul bisericii. În chilii a funcționat, încă dinainte de 1800, o școală de la care a pornit buna tradiție a învățământului bârlădean din sec. XIX: gimnaziul înființat în 1846, folosind banii lăsați prin testament de Gh. Roșca-Codreanu (al doilea cel mai vechi din Moldova) și-a recrutat primii profesori de la școala de aici, precum și de la cea care a funcționat pe lângă Biserica Domnească.

BISERICA DOMNEASCĂ (cu hramul Adormirea Maicii Domnului), situată la o sută de metri de Vovidenia, are un istoric tare încâlcit. În Catalogul monumentelor istorice se spune că datează de la 1636; tradiția spune că e mai veche, în realitate este mai nouă.

Cu argumente de logică istorică, Iacov Antonovici și o serie de alți cercetători susțin că o biserică domnească trebuie să fi existat demult într-un târg ca Bârladul, cel mai important al Țării de Jos în sec. XV (a fost, în diferite perioade, capitală a acestui ținut). În 1495, Ștefan cel Mare a dat o hotarnică pentru oraș și, se crede, în 1496 ar fi ctitorit în acest loc o biserică din lemn, a cărei fundație ar fi fost găsită la o sondare arheologică efectuată în 1976.

Ce este sigur e că Vasile Lupu a ridicat, nu mai târziu de 1636, o biserică închinată Maicii Domnului. Legăturile domnului cu Bârladul erau ceva mai vechi, de pe vremea când era mare vornic al Țării de Jos, și există păreri cum că biserica ar fi fost construită chiar în acea perioadă. Oricum, este menționată în documente din 1639,1646, precum și de către Paul de Alep în istorisirile călătoriei sale prin Moldova din 1652, care vorbește de „Biserica Sf. Fecioare, de curând zidită” .

Biserica a beneficiat de mai multe privilegii domneşti, până către mijlocul sec. XIX. La acestea s-au adăugat daniile făcute de obşte constând în bunuri imobile (terenuri, prăvălii, case) şi mobile (icoane pe lemn, argintărie de cult, cărţi religioase; s-a păstrat până astăzi un clopot de două tone din 1776). Dar a trecut și prin grele încercări: în 1675 a ars într-un incendiu, în 1711 a fost distrusă de tătari, iar cutremurul din 1802 a pus-o la pământ de tot.

A fost rezidită de la temelie prin eforturile comunității locale, dar și folosind ajutorul substanțial dat de domnitorul Alexandru Moruzzi sau, mai târziu, de mitropolitul Veniamin Costachi (care provenea dintr-o familie având rădăcini în oraș); reparațiile s-au terminat în 1827. Un nou cutremur a dărmat bolțile și turnurile – o nouă reconstrucție, pornind de la nivelul ferestrelor, s-a făcut între 1840-1842. Actuala clopotniță peste pridvor datează din 1938-1943, atunci când s-a refăcut și pictura interioară, în ulei, pictor fiind Gh. Teodorescu-Argeș.

Iată motivele pentru care, deși legenda spune că Domneasca este cea mai veche biserică din oraș, actuala construcție nu este chiar atât de bătrână. Cu toate acestea, în prezent arată rău. Tencuiala este căzută în multe locuri, sunt infiltrații prin acoperiș – fără să mă pricep, este clar că e nevoie urgentă de restaurare.

Între anii 1803-1860, în chiliile de pe lângă biserică a funcționat o școală cu predare în limbile română și greacă, prima din oraș în care se folosea limba poporului. După 1870, a existat aici o școală de cântăreți bisericești.

SF. DUMITRU (având ca al doilea hram Sf. 40 de mucenici) se găsește tot în buricul târgului, la câțiva pași de Domnească, dar în spatele Primăriei, fiind mai puțin vizibilă din strada mare.

Conform pisaniei, prima construcție datează de pe la 1640 (din cărămidă, pare a fi a doua cea mai veche biserică din zid a orașului), iar cea actuală a fost sfințită în 1835. Abia reparată în 1938-1940, a fost aproape distrusă de cutremurul din 1940, fiind restaurată și resfințită în 1943; atunci a fost refăcut și turnul-clopotniță, care a căpătat forma interesantă ce poate fi observată în pozele atașate.

Cele trei vechi biserici (Vovidenia, Domneasca și Sf. Dumitru) definesc axa est-vest a centrului orașului, între Podul Pescăriei și Podul Verde. În jurul lor au fost construite și principalele clădiri de utilitate publică: Liceul de băieți (actualul Colegiu „Gh. Roșca-Codreanu” ) în 1886, Palatul Băncii Naționale (azi Hotel „Premier” ), în 1910, Primăria, în stil art-deco, în 1934, Liceul de fete (actuala Școală Gimnazială „Iorgu Radu” ) în 1936, Hotelul „Moldova” , Casa de Cultură, Baia comunală – în prima parte a perioadei comuniste, sistematizarea centrului fiind încheiată în 1972.

SF. SPIRIDON a fost ctitorită de familia Sturdza în 1821-1825, pe locul unei foste biserici de lemn din 1803. Se află aproape de Muzeul „Vasile Pârvan” , în vechiul centru administrativ al orașului. În anii 90 a suferit o amplă transformare, fiind rezidită de la nivelul ferestrelor, adăugându-i-se turla peste absidă și fiind refăcută pictura interioară (care a înlocuit-o pe cea realizată în 1922 de către C. I. Ştefănescu).

SF. IOAN este situată în spatele Poștei, fiind (încă) înconjurată de case și păstrând oarecum un aer de biserică de târg. Deși, licean fiind, treceam aproape zilnic pe lângă ea în drumul către școală, nu am intrat niciodată înăuntru. Datează din 1853, când a înlocuit o biserică de lemn arsă în incendiul din 1851.

Fiind plecat de vreo 30 de ani din Bârlad, am vizitat aceste biserici mai mult ca turist, iar informațiile despre ele le-am luat din amintiri, din pisanii, din cărți (Bârladul odinioară și astăzi - 2 volume, fiecare cât DEX-ul) sau de pe net; un adevărat localnic ar putea reveni și aduce noi informații, mi-ar plăcea să aflu și alte detalii. Privite împreună, toate aceste biserici formează un ansamblu care merită câteva ore din timpul celor care, întâmplător sau într-adins, ajung să petreacă o zi în Bârlad.

---

VIZUALIZĂRI: 2558 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI