Un castel pe vârf de deal, ... pe malul mării – Castelul Montjuïc

TIPĂREȘTE

După ce ne învârtim puțin prin Plaça d'Espanyaîn căutarea stației de capăt a autobuzului nr. 150, o găsim în dreptul clădirii ce adăpostește „Fira de Barcelona” , o mare companie organizatoare de târguri. Autobuzul parcă ne aștepta pe noi și pornește imediat după ce ne urcăm. Mergem cam jumătate de oră până la celălalt capăt de linie, la stația Castell de Montjuïc. Traseul trece pe lângă Palatul Național, care adăpostește Muzeul Național de Artă Catalană, apoi pe lângă Stadionul Olimpic și intră în Parcul Montjuïc. Drumul are numeroase serpentine, deoarece urcă circa 135 – 140 m. Se mai poate urca la castel și cu un teleferic, dar nu știu unde are capetele traseului. L-am zărit a doua zi din fuga autobuzului turistic.

Deși stația autobuzului poartă numele castelului, aceasta nu este chiar lângă destinația noastră. Până la intrarea în castel mai avem de parcurs circa 400 m și de urcat cam 10 m. Odată ajunși sus, suntem pe un platou pe care se află construcția austeră a castelului. De fapt, deocamdată vedem doar zidul de incintă, o poartă de acces cu două turnulețe, interesante ca decor, și un turn mare în fundal.

Înainte de construirea castelului, în vârful Montjuïcului, la o altitudine de circa 185 m, a existat un far sau un turn de veghe, documentat încă din 1073. Acest ispo farello,  cum este denumit în documente, a fost locuit de un paznic a cărui misiune era să urmărească și să avertizeze orașul că se apropie nave inamice. Nu se știe însă nimic despre natura sau dimensiunea structurii originale.  

Odată cu debutul Revoltei Cataloniei (1640-1652), guvernul municipal a decis să fortifice vârful Montjuïc, înconjurând turnul de veghe cu un zid, transformându-l într-o fortăreață defensivă. Confruntată cu amenințarea unui asediu naval al orașului de către flota spaniolă, în 1640 populația a fost mobilizată și s-a trecut la construirea, în doar treizeci de zile, a unei mici fortificații patrulatere cu patru bastioane la colțuri. Aceasta a contribuit la respingerea spaniolilor. Structura a durat mai mult de 100 de ani, dar în 1751 a fost demolată și a fost construită fortăreața ce există și azi. Ultimele lucrări au fost executate între 1779 și 1799, ocazie cu care fortăreața a fost echipată cu 120 de tunuri.

Inițial fortăreața era militară, cu garnizoane puternic; în timp, castelul a devenit închisoare și loc de tortură, ajungând la finalul secolului al XIX-ea un „simbol al barbariei” . Dar cea mai neagră pată asupra castelului datează din perioada Războiului Civil din 1936 – 1939, când ambele părți ale conflictului au întemnițat aici, au torturat și împușcat prizonieri politici. :(

În iunie 1963, Franco a inaugurat Muzeul Armurii Militare, denumirea oficială dată instituției. Nu bag mâna în foc că denumirea muzeului, tradusă din engleză, corespunde cu denumirea dată de Franco. În aprilie 2007, guvernul a transferat castelul Primăriei orașului Barcelona, care, în 2010, a inițiat ample lucrări de restaurare și reabilitare.

Dar, înainte de a intra în castel, îmi atrage atenția un tun imens. Nu găsesc nici o indicație, dar sunt sigur că nu este unul din cele de la 1799. Arată mult mai nou. Primul lucru care îmi vine în minte este filmul Tunurile din Navarone.

Trecând de poarta, i-am zis eu, ornamentală, ajungem peste un pod peste canalul de apărare. În documentele de prezentare a istoriei castelului, aici era un pod mobil. Nu am idee dacă acest canal a avut vreodată apă. Ramura acestuia către mare nu pare a fi închisă. Deocamdată, fundul canalului pare a fi amenajat ca un parc.

Un gang în ceea ce pare a fi zidul de incintă a castelului ne permite să intrăm în acesta. De fapt, intrarea este în stânga gangului, unde ajungem într-o încăpere, boltită, lungă, cu aspect de subsol, care adăpostește casele de bilete. Noi trebuie să validăm biletele primite pe internet. În fundul sălii găsim un mic birou de unde putem să ridicăm audio-ghidurile achiziționate anterior. Știam că pentru a le ridica, trebuie să lăsăm în gaj un act de identitate.

Doina renunță la ridicarea audio-ghidului. Eu îl preiau, dar, din nefericire, nu am putut să-l folosesc. Nu știu dacă am nimerit un aparat defect, a fost o eroare de program sau modificări ulterioare ale organizării castelului. Cert este că ce text primeam la accesarea unui anume număr nu corespundea cu ceea ce vedeam eu în teren în zona definită de respectivul număr.

Suntem îndrumați să urcăm niște trepte aflate în stânga noastră. Ne conformăm și urcăm ceva mai mult de un etaj, apreciez circa 8 – 9 m. Odată ajunși sus, surpriză! . Suntem pe o altă platformă. Practic, zidul de apărare a incintei pe care îl vedem din exterior este un zid de sprijin al platformei din vârful dealului, pe care este amplasat castelul. Totuși, în spatele zidului sunt ceva spații, precum cel cu casele de bilete. Ca dovadă sunt ferestrele existente, cel puțin în zona intrării, probabil vechile ambrazúri. Încep să fac o diferență între „fortăreața” în care am intrat, delimitată de zidul de apărare și „castelul” , pe care îl consider clădirea de pe această platformă.

Suntem undeva în colțul sud – estic al incintei și primul lucru pe care îmi cad ochii este un alt tun, ceva mai mic, dar cam din aceeași generație cu primul. De aici, privind spre sud, vedem, relativ aproape, Marea Mediterană, Suntem undeva între portul turistic, din stânga și portul comercial,  din dreapta, care, practic, sunt lipite unul de altul. Privite de la 185 m înălțime, ambele arată spectaculos.

Ne îndreptăm, apoi, spre nord. Mă opresc câteva minute în fața unui monument. Pe un soclu destul de înalt este statuia, probabil din bronz, a unei femei nude, în picioare. Mă nedumerește însă placheta de pe soclu care spune că monumentul omagiază un bărbat de la a cărui naștere s-au împlinit 200 de ani. Acasă aveam să aflu că bărbatul este Gaspar de Portolá y Rovira (1716 – 1786), născut in Catalonia, a fost un ofițer al armatei spaniole și prim guvernator al Californiei între 1767 și 1770. Nelămurirea în ce constă legătura între statuie și bărbat încă există.

Continuând spre nord, în colțul castelului găsim o hartă a acestuia și principalele sale puncte de interes. La prima vedere, castelul are o formă pătrată. Studiind mai atent harta, și apoi Google Earth, îmi dat seama că are o formă ușor trapezoidală, cu latura mică spre est. Este o clădire din piatră, cu un singur nivel, a cărei înălțime o apreciez la circa 5 m. Intrarea, un gang ce străbate clădirea, este la mijlocul laturii estice. Deasupra ei este turnul cel mare pe care l-am văzut de departe Pe hartă sunt în număr de 11, dar nu am reușit să le vedem pe toate. În plus, am mai ajuns în câteva locuri interesante, care nu sunt pe hartă.

Primele dintre acestea sunt în colțul nord – estic al incintei, semnalate de câteva panouri informative. Aflăm astfel că, de fapt, aici suntem pe Bastionul Santa Amalia, numită astfel în onoarea Reginei Maria Amalia a Saxoniei, soția lui Carol al III-lea. De la fundul șanțului de apărare, înălțimea zidurilor este de 14 m. Bastionul putea adăposti până la 28 unități de artilerie. Se explică, astfel, prezența ambrazúrilor în zidul de incintă. În centrul bastionului se află o fântână care comunică cu o cisternă subterană cu două compartimente, care era umplută cu apa de ploaie și care avea ca scop principal alimentarea cu apă a castelului. O identificăm destul de ușor.

Tot aici aflăm că în colțul sud – estic, unde am ajuns inițial, am fost pe Bastionul Sant Carles, numit astfel după regele Carol al III-lea al Spaniei (1716-1788). Este cel mai mic dintre cele 4 bastioane ale castelului, putând avea doar 14 unități de artilerie. Avea rolul de a apăra castelul de atacurile dinspre mare ș zona porții de acces. Este compus din două încăperi, din care una servea drept depozit. Azi a fost transformată într-un mic magazin. Nu l-am identificat în timpul vizitei noastre.

Tot pe plafonul Bastionului Santa Amalia întâlnim platforma drapelului. Pe un catarg înalt flutură (dacă bate vântul) un mare drapel al Cataloniei. A fost ridicat inițial în 23 august 1936 în memoria victimelor loviturii de stat a generalului Franco, care avusese loc cu o lună înainte. În discursul său cu această ocazie, președintele Provinciei Cataloniei la acel moment, Lluís Companys, spunea: „Steagul nemuritor al Cataloniei va flutura de acum deasupra castelului, care nu va mai fi niciodată o închisoare, un loc al sclaviei și al morții” . Înlăturat imediat după ce forțele fasciste au ocupat orașul, a fost reinstalat în 2011.

Bastionul Santa Amalia se mai bucură de o largă perspectivă asupra orașului. Identificăm destul de ușor „Sagrada Familia” , care se ridică cu mult deasupra construcțiilor din jur și presupunem că dealul din dreptul ei este cel pe care se află „Parcul Güell” . Amatorii de frumos au parte aici și de o mulțime de flori de leandru.

Deoarece nu putem da ocol castelului, accesul spre vest fiind blocat de o serie de bariere, revenim spre intrare. Pe drum, remarc o alee paralelă cu fațada castelului ce coboară spre subsolul acestuia. O altă alee, identică, este simetrică cu prima, față de gangul de intrare. Cred că este accesul către bastioane.

Străbătând gangul prin clădire, ajungem într-o curte interioară, numită Curtea Armelor în 3 din cele 4 limbi de prezentare a castelului și Terenul de Paradă, în engleză. Acesta are o formă ușor trapezoidală care urmează forma exterioară a clădirii și a fost folosită pentru administrarea, pregătirea și instruirea trupelor. Datorită acoperișurilor adiacente și pavajului în pantă, apa de ploaie era colectată și canalizată în rezervorul subteran. Curtea este înconjurată de o galerie cu arcade, similară claustrelor mănăstirilor catolice, care asigură accesul spre încăperile de pe contur, ocupate inițial de guvernator, ofițerii, capelan și diverse utilități.

Castelul nu are prea multe de oferit. Harta menționată anterior indică aici un spațiu expozițional, un „visitor centre” (eu am crezut că este un punct de informare turistică) și un „atelier școală” pe care nu l-am vizitat. Dar mai există aici o terasă – restaurant și un vast grup sanitar foarte modern și curat. Acestea ocupă o întreagă latură a curții.

Pentru început îmi atrage atenția un mic panou informativ, din care aflu că aici a fost întemnițat în secret președintele Provinciei Catalonia, Lluís Companys, opozant de marcă a lui Franco, după ce acesta a fost predat autorităților franchiste de către Gestapo și guvernul de la Vichy, pe 3 octombrie 1940. Pe 14 octombrie 1940, o curte marțială îl judecă extrem de sumar și, fără nici un respect al legii, îl condamnă la moarte. Sentința este executată în 15 octombrie în spatele castelului, în Șanțul Santa Elena. Ciudat este că deși guvernele german și francez și-au cerut scuze pentru deportarea și arestarea președintelui, guvernul spaniol nu a anulat procesul. :(

Apoi mă îndrept către spațiul expozițional. Descopăr aici o expoziție al cărui nume tradus ar însemna „Ecourile memoriei”  Mai târziu aveam să aflu că este o expoziție temporară care se va închide în ianuarie anul viitor. Expoziția acoperă două încăperi alăturate ce comunică între ele. Se intră prin cea din stânga și se iese prin a doua. Scopul expoziției este de a reaminti, sau a se explica celor care nu cunosc, 0rorile Războiului Civil din 1936 – 1939, Pe pereți sau în vitrinele din mijlocul încăperilor sunt expuse fotografii, documente, cărți, care ilustrează acea perioadă. Impresionantă este o galerie de portrete ale unor martiri ai războiului (The Voice of Victims). Fiecare fotografie are un nume și o poveste, din nefericire, numai în catalană. Un întreg perete expune fotografii și documente, așezate cronologic, ale unor comemorări sau ale unor activități organizate în ultimii ani referitor la acel război. Expoziția este realizată cu sprijinul Arhivei Memoriei Fotografice a Războiului Civil, care a fost creată la Universitatea Jaume I, în 2022.

Ieșind de la expoziția temporară, o recuperez pe Doina, rămasă să se odihnească pe o bancă sub arcade și ne îndreptăm spre „visitor center” . Acesta poate fi considerat, într-adevăr, un „centru de informare” . El ne informează, foarte detaliat, despre istoria dealului și a castelului Montjuïc. Este, practic, o altă expoziție, ce se întinde pe 4 săli, fiecare cu o tematică distinctă.

În prima sală sunt prezentate istoria și arheologia muntelui pe baza săpăturilor arheologice succesive, din diferite epoci și perioade. S-a aflat că Montjuïc a fost locuit și exploatat din timpurile preistorice. Am aflat și am primit confirmarea ulterior,  că piatra din carierele sale a fost folosită pentru a construi multe dintre cele mai importante clădiri ale orașului, din epoca romană până în secolul al XX-lea.

Al doilea spațiu prezintă evoluția arhitecturală a castelului, pornind de la farul medieval menționat în documente, continuând cu începutul militarizării muntelui prin construirea fortului, motivat de Revolta Cataloniei (1640-1652) și, în final, modificările aduse cetății de inginerul militar Juan Martin Cermeño în 1751, care dau castelului aspectul său actual. Diferitele etape ale construcției sunt ilustrate de hărți, desene și machete care datează de la mijlocul secolului al cincisprezecelea până la mijlocul secolului al XIX-lea. Într-un colț al său este amenajată, în spatele unui paravan, o minusculă sală de cinema, unde este prezentat, continuu, un film de câteva minute cu istoria castelului. Filmez la rândul meu acest scurt metraj; ce a rezultat am încărcat ca anexă la primul articol al prezentei serii. Sub ecranul de o formă mai ciudată, sub pardoseală, protejate de un geam, sunt vizibile câteva ruine ale fortului demolat în 1751.

A treia încăpere ilustrează două aspecte fundamentale din istoria Castelului: ca punct strategic de pază și apărare a Barcelonei, în special în timpul războaielor din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, dar și ca loc de represiune, în special după 1714, când acesta a fost folosit pentru a controla populația și din secolul al XIX-lea, cu utilizarea sa ca închisoare militară. În mijlocul încăperii, un dulap – vitrină adăpostește mai multe tipuri de arme din diferite perioade istorice.

A patra încăpere este destinată etapei cea mai întunecată din istoria castelului, când acesta a fost loc al încarcerărilor, proceselor și execuțiilor, de la sfârșitul secolului al XIX-lea până la secolul al XX-lea. O serie întreagă de fotografii ilustrează mai multe evenimente istorice în care diverse categorii de persoane, de la anarhiști la soldați și opozanți ai regimului lui Franco, chiar și muncitori și intelectuali, au ajuns aici. Un loc aparte îl ocupă Președintele Lluís Companys pe care l-am menționat anterior.

Părăsind expoziția, ne îndreptăm spre Terasă. Pentru aceasta urcăm scara ce se află la mijlocul laturii curții opusă intrării. Interesant îmi pare faptul că scara este unul din obiectivele turistice menționate pe panoul de la intrarea în castel. Nu avem prea multe de văzut aici. Aruncăm o privire rapidă către curtea văzută de sus, alte priviri spre marea cu porturile de acolo sau spre oraș și în celelalte direcții. Facem câte o fotografie in posturile santinelelor din colțurile clădirii și mă îndrept spre Turnul pe care l-am remarcat de la începutul vizitei.

Un panou informativ alăturat îl definește ca fiind un „turn de pază” . Construit în 1970, a fost un element arhitectural neobișnuit acelor timpuri. S-a dorit să fie o reamintire a turnului din secolul al XI-lea. Însă a fost folosit pentru determinarea coordonatelor geografice ale Barcelonei. În prezent este bornă geodezică pentru ridicările topografice din zonă. Panoul menționează prezența a două ceasuri solare, unul pe fațada estică, celălalt pe cea vestică. La data vizitei noastre acestea nu mai existau. Nu se poate vizita. Rămân dezamăgit în fața unei uși încuiate.

Revin la latura vestică a terasei și remarc jos o zonă interesantă. O platformă cu două tunuri măricele este dublată de o zonă verde, cu mulți pomi și arbuști. În dreapta este o clădire destul de mare, prezentă în planul de la intrare, dar fără nici o explicație, iar pe mijloc, gura unui tunel. Inițial cred că acesta este acel „hornwork” din planul de la intrare, căruia nu îi găsisem nici o traducere. Abia acasă, după lungi căutări, găsesc explicația termenului, care este:

Trebuie să recunosc că nu prea înțeleg această explicație și, rememorând imaginile de acolo, nu reușesc să identific o construcție sau ceva lucrări care să se plieze pe ea.

Părăsim terasa și castelul prin același gang prin care am intrat și dăm ocol castelului pentru a ajunge la zona din spate văzută de sus. Mergem în lungul a ceea ce harta denumește „metereza mării” . Este o alee între zidul castelului și parapetul de pe zidul de apărare paralel cu marea. Aceasta, pentru început, coboară ușor, dezvelind zidul castelului către subsol. Apar, astfel, câteva ferestre către celulele închisorii aflate în subsolul acestei laturi a castelului. Deși acest loc nu este în lista obiectivelor turistice de pe hartă, un mic panou informativ reia o parte din informațiile din a patra sală a expoziției din interior. Încerc o fotografie a unui interior de celulă. Luminozitatea zonei nu permite, însă, o fotografie prea clară. Astăzi mă întreb dacă nu cumva denivelarea aleii a fost creată la transformarea castelului în muzeu, în scop turistic.

După ce aleea urcă la nivelul inițial, ajungem la platforma betonată cu cele 2 tunuri văzute de sus. Acestea sunt identice cu cel din capătul celălalt al „meterezei mării” , menționat mai la început. Nu știu de ce :-?? locul îmi aduce aminte de „Europa Point” din Gibraltar, numai că acolo nu am văzut tunul, ce urma să fie adus. În spatele tunurilor se întinde un adevărat parc, cu alei, bănci, pomi și arbuști. Între acestea, se strecoară si statuia unui toboșar militar. Nu găsesc nici o informație despre aceasta. Zona nu este semnalată pe harta turistică☹.

Pe lângă zidul vestic al castelului este o alee care coboară, simetric, similar cu cele de pe fațada opusă. Cobor și eu și ajung la tunelul văzut de sus. În capătul celălalt al tunelului mă aflu în Șanțul „Santa Elena” . Undeva pe aici a fost executat Președintele Lluís Companys.

Drept în fața tunelului văd un zid al „ravelinului! . Și acesta era un termen necunoscut mie. Tot acasă aveam să aflu că:

O asemenea fortificație am întâlnit-o în Polonia (Cracovia, Varșovia) sub numele de barbacană.

Aici, fortificația este umplută cu pământ. Există o scară pentru acces sus, dar este blocată de un lanț. Nu îmi rămâne decât să mă mulțumesc cu desenul de pe panoul informativ, în care fortificația este goală înăuntru.

Mă gândesc că ași putea să fac o plimbare în lungul Șanțului „Santa Elena” , dar renunț din cauză că mai avem pentru astăzi un obiectiv turistic pe listă.

Părăsirea fortificației, conform săgeților, se face coborând pe aleea ce duce la fortificații. Aceasta ne duce direct în capătul gangului din dreptul podului de la intrare. Mă abat de la acesta pentru a preda audio – ghidul și a recupera cartea de identitate și, apoi, ne îndreptăm spre stația de autobuz.

Urmează vizita la Catedrala Barcelonei.

---

VIZUALIZĂRI: 508 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI