Ayutthaya - printre vestigii sacre, la braț cu istoria...

TIPĂREȘTE

E greu să scrii despre Ayutthaya... Am zis: hai, că poate scap, or fi scris alții și cum am decis cândva să evit dublarea informației, m-oi strecura cumva... M-am uitat pe site și m-am cam dezumflat, îs doar 3 articole (destul de bune dealtfel), cel mai vechi din 2018. Fără să am pretenția că am priceput tot ce-am văzut (trebuie să citești istorie, nu glumă!), voi încerca să vă împărtășesc și eu experiența mea.

A doua zi plină în Thailanda i-am dedicat-o Ayutthayei. Situl arheologic se află la 85 km nord de Bangkok și citisem că există excursii care te duc pe șosea și te întorc pe apă (pe râul Chao Phraya), chestie care mi se părea foarte tare, însă, la o privire mai atentă, am constatat că ar fi ocupat o zi întreagă, din zori și până noaptea târziu. Pentru economie de timp, am decis să alegem varianta cea mai rapidă: excursie organizată cu microbuzul, pe care am cumpărat-o din aplicația GetYourGuide. Acolo o găsiți sub numele de „From Bangkok: Ayutthaya Temples Small Group Tour with Lunch” și pe noi ne-a costat 40,89 euro/persoană (acum văd că-i un pic mai ieftină, dar acum nu mai e vârf de sezon). Am uitat să precizez în articolul anterior: GetYourGuide e un broker de excursii valabil pentru orice destinație de pe glob, cam cum e booking.com pentru cazări.

Evident, se poate ajunge la Ayutthaya pe cont propriu, cu trenul sau cu autobuzul, însă am citit că-i destul de greu să te descurci mai apoi în sit (care are o întindere impresionantă, 289 ha), distanțele dintre temple sunt mari, musai să închiriezi tuk-tuk (scump) sau bicicletă (hmm...).

Excursia la Ayutthaya a fost din categoria early bird, adică de-aia de-ncepe cu noaptea-n cap, ideea fiind de a evita aglomerația. Și chiar așa avea să se întâmple: când noi plecam, alții abia începeau să vină.

Nu mai știu exact la ce oră ne-au luat de la hotel, cred că la 6:30. La fel ca în ziua anterioară, microbuzul ne-a dus la locul de plecare din fața hotelului River City, de data asta n-am mai prins cine știe ce trafic și în câteva minute eram acolo. Reamintesc, zona este echipată cu casă de schimb valutar, bancomat, toalete și cafenea. Turiștii culeși de pe la hoteluri (în general, sunt agreate cartierele relativ centrale ale Bangkokului pentru pick up inclus în preț, altfel trebuie să te descurci singur) se adună toți aici și se repartizează pe ghizi și microbuze. Poți cumpăra excursii și direct, la fața locului.

Noi am nimerit la ghidul Sam (ghizii thailandezi își europenizează numele pentru a fi mai ușor de reținut), un tip ce se va dovedi erudit și simpatic. Într-adevăr, ne-am adunat un grup mic, în jur de 10 oameni, iar microbuzul a fost dintre cele mai bune, cu aer condiționat, dezinfectant și pet-uri mici de apă (ținute la rece) la discreție pentru toată lumea. Cu puțin înainte de a ajunge, am făcut popas la o benzinărie în scop de „happy room” (numele dat de Sam toaletei).

... Și de-aici începe partea grea... Încerc s-o simplific cât pot.

Ayutthaya a fost a doua capitală a regatului Siam (după Sukhothai). Se crede că piatra de temelie a pus-o prințul U Thong în jurul anului 1350, acesta proclamându-se mai apoi rege și schimbându-și numele în Somdet Phra Ramathibodi I. Noul oraș a fost numit după Ayodhya, casa lui Rama, binecunoscutul erou din poemul epic Ramayana.

Locul pe care s-a ridicat Ayutthaya beneficia de o poziție strategică de excepție, fiind practic înconjurat complet de ape – 3 râuri, între care Chao Praya care făcea legătura cu marea. În plus, aflat la intersecția drumurilor comerciale dintre China, India și Europa, orașul avea toate premisele să înflorească, lucru care s-a întâmplat constant timp de peste 4 secole, sub domnia a nu mai puțin de 33 de generații de regi, toți urmași ai familiei fondatoare.

Fiecare rege ce preia puterea ridică noi temple și palate și le extinde, consolidează și înfrumusețează pe cele vechi, astfel că la sf. sec. 17 Ayutthaya număra peste 1 milion de locuitori, 1700 de temple, 30000 de preoți și peste 4000 de imagini ale lui Budha turnate în aur sau măcar poleite cu aur. Între sec. 15-18, Ayutthaya controlează cea mai mare parte a Asiei de sud-est, desfășoară schimburi comerciale cu țări îndepărtate din cele patru zări, dar și lupte nesfârșite cu imperiile înconjurătoare: cambodgian, laoțian, otoman și mai ales birmanez.

Perioada de aur a Ayutthayei s-a sfârșit brusc în 1767, când, după un asediu de 14 luni, armata birmaneză avea să treacă orașul prin foc și sabie. Deși cotropitorii au fost mai apoi rapid alungați, Auytthaya nu și-a mai revenit nicicând și noul oraș își va croi loc, încet-încet, nu departe, pe când capitala avea să fie mutată la Bangkok. Vechea Ayutthaya rămâne doar un sit arheologic, mărturie mută și din ce în ce mai deteriorată a gloriei trecute.

În a doua jumătate a sec. 20 se desfășoară ample lucrări de restaurare, ceea ce face ca în 1991 Orașul Istoric Ayutthaya să fie inclus în selecta familie UNESCO.

La fața locului urma să constatăm că, de fapt, există mai multe situri fără nici o legătură între ele, fiecare poate fi vizitat independent de celelalte, contra unei taxe proprii, care în general e de 10 thb pentru turiștii thailandezi și 50 thb pentru străini. Altă variantă ar fi un bilet combinat (220 thb), valabil pentru 7 situri. Câteva locuri se pot vizita gratuit. Peste tot însă sunt valabile reguli stricte, pe care vizitatorii trebuie să le respecte: să fie îmbrăcați decent, cu umerii și genunchii acoperiți (vorbim totuși de niște locuri sacre), să nu se cațere pe artefacte, să nu aducă mâncare (sticlele cu apă sunt admise). Sam ne-a prelucrat încă din microbuz în acest sens și ne-a spus că vom vizita 4 dintre cele mai reprezentative situri.

Primul se numește Wat Chai Watthanaram (știu, imposibil de pronunțat! ; wat înseamnă tempu). Dimineața era încă proaspătă, turnurile de formă conică sau tronconică, ici-colo ciobite, ici-colo năpădite de ierburi alcătuiau o pădure fantastică, impresionantă! Casa de bilete era funcțională, dar turiștii încă se lăsau așteptați (deși locul e atât de vast, încât n-ai putea fi deranjat nicicum, oricâte grupuri s-ar intersecta). Am remarcat panourile informative de la intrare, precum și macheta sitului reconstituit, pe care doar le-am fotografiat în fugă (vom avea timp să le studiem mai în amănunt la sfârșitul vizitei).

Sam ne-a spus că Wat Chai Watthanaram este printre puținele temple situate în afara „insulei” vechiului oraș (și da, uitându-mă pe hartă, l-am găsit poziționat în partea vestică a Ayuthayei istorice, foarte aproape de țărmul râului Chao Phraya). Asta pentru că aparține unei perioade relativ târzii, fiind ridicat în jurul anului 1630, când deja nu prea mai era loc pe „insulă” . Regele fondator s-a numit Prasat Thong și el a construit acest monumental ansamblu ca omagiu pentru Regina-Mamă, dar și pentru a puncta victoria împotriva khmerilor, motiv pentru care stilul arhitectural este asemănător cu al templelor Angkor.

Cu ocazia acestei prime vizite, am aflat câțiva termeni pe care Sam avea să-i tot repete de-a lungul zilei. Formațiunile (construite în mare parte din cărămidă roșiatică, pe alocuri din piatră) în formă de știulete de porumb înfipt într-o bază prismatică largă, se numesc prang (pagode); de obicei una este principală și altele mai mici (4, în cazul de față) o înconjoară. Aici se țineau ceremonii religioase, iar semnificația sacră este miticul Munte Meru, lăcaș al zeilor (un fel de munte Olimp pentru religiile asiatice). Formațiunile conice, mai scunde, se cheamă stupa sau chadi și sunt monumente funerare.

„Un turn impresionant care redă Muntele Meru trebuie întotdeauna să constituie piesa centrală, iar cele 33 de niveluri ale sale simbolizează cele 33 de niveluri ale paradisului. Prang-urile au fost încununate cu un fulger cu 3 colțuri, simbolul ceresc al Indrei, în timp ce chadi erau încununate de o sferă, simbol al centrului nirvana. Canalele înconjurătoare de apă reprezintă anticele oceane care separă rasa oamenilor de lăcașul zeilor.” („Thailanda” – ghid publicat în 2010 în Biblioteca Adevărul, sub egida National Geographic)

Ici și colo vom vedea resturi de coloane dispuse într-un mod ordonat, delimitând fostele vihara (sală de predicare) sau ubosot (sală de hirotonisire). Mai există ziduri de apărare și mici bastioane și peste tot sunt resturi de statui din piatră cenușie, reprezentându-l pe Budha șezând în poziția caracteristică, toate lipsite de... cap (opera birmanezilor, care, atunci când au cucerit Ayutthaya, au decapitat toți Budha, convinși fiind că spiritul zeului stă în cap).

Sam ne-a însoțit în câteva puncte importante și ne-a oferit explicații. În interiorul unei pagode mici ne-a arătat superbul soclu (decorat cu o adevărată dantelărie în piatră) pe care ședea un Budha decapitat și tot aici ne-a sugerat să ridicăm privirile spre plafonul înalt, spre a observa o colonie de lilieci. Ne-a dus apoi în fața fostei intrări principale în complex, chiar vis a vis de râu, de unde ai o imagine cuprinzătoare și ne-a povestit cum familia regală sosea pe vremuri la templu pe calea apei. Ne-a lăsat apoi să ne preumblăm de capul nostru prin sit, lucru care mi-a plăcut mult, căci nu m-am mai simțit fugărită și am putut poposi și admira în liniște tot ce am vrut. Evident, multe elemente sunt comune mai multor formațiuni; dacă ai pozat 2-3 pagode sau stupa, practic le-ai pozat pe toate.

Microbuzul ne-a purtat mai departe la următoarea atracție, unde – la fel – eram primii vizitatori ai zilei. E vorba de Wat Lokaya Sutha, un templu mic, pentru care nu se plătește taxă de acces. Aparent, pagoda centrală și resturile de ziduri și coloane n-ar merita o atenție deosebită; ceea ce face celebru acest mic sit este statuia uriașă reprezentându-l pe Budha culcat pe o parte (Phra Budha Sai Yat), ce ocupă una din laturile mici ale patrulaterului. Cu o lungime de 42 m și o înălțime de până la 8 m, acesta este cel mai mare „Budha culcat” în aer liber din Thailanda (în timp ce cel mai mare aflat în interior se află în Bangkok, la Wat Pho; aveam să-l vedem și pe el în ziua următoare).

Statuia reprezintă un Budha zâmbitor, relaxat, odihnindu-se pe brațul drept flectat și pe o „pernă” alcătuită din flori de lotus (din spate se vede cel mai bine), în timp ce brațul stâng stă aliniat de-a lungul corpului (imagine asociată de obicei cu intrarea lui în starea de nirvana). Picioarele sunt poziționate unul peste altul, toate degetele au mărime egală. Am fost surprinși să aflăm că materialul din care este făcută statuia e lemnul de tek, iar urmele albicioase, ce imită calcarul, sunt doar urme de... var. Sam ne-a recomandat să ne punem o dorință în timp ce atingem unul din degetele lui Budha; conform legendei, Budha ne-o va îndeplini.

Istoricii n-au putut preciza când a fost ridicat acest templu; după similitudinea anumitor elemente arhitecturale ale pagodei centrale cu alte temple, ei au tras concluzia că Wat Lokaya Sutha ar aparține perioadei timpurii a Ayutthayei. Statuia lui Budha pare să fie de dată mai recentă (oricum, ce vedem noi azi este efectul restaurării din 1956) și, după resturile de coloane octogonale ce o înconjoară, se crede că inițial era protejat de o vihara.

Am traversat un oraș din ce în ce mai animat, în care pregătirile pentru o serie de petreceri populare erau în toi și ne-am oprit la următorul templu, care se numește Wat Phra Si Sanpeth. Microbuzul a rămas în parcare, noi l-am urmat pe Sam pe lângă zidul vechi de cărămidă roșie, dincolo de care se înalță 3 stupa mari identice, aliniate, înconjurate de mai multe stupa mici. Aleea se bifurcă la un moment dat, în dreapta se face intrarea în sit, în față continuă încă vreo 2-300 m, până la templul cel nou, pe care Sam ne-a recomandat să-l vizităm la final, dacă ne-o mai rămâne timp.

Deocamdată ne-am îndreptat toată atenția asupra zonei istorice. Aflarăm că Wat Phra Si Sanpeth aparține perioadei timpurii a Ayutthayei (sec. 15), complexul având dublu rol, de spațiu de ceremonie pentru familia regală (palatul regal se afla în apropiere, însă, fiind construit din lemn, din el n-a mai rămas absolut nimic), dar și de necropolă privată. Cele 3 formațiuni din centru adăpostesc cenușa a 3 regi importanți.

La fel, după „lecția” predată de ghidul nostru, am avut program de voie, cred că vreo 30-40 de minute ne-am tot foit prin sit, admirând pe de o parte artefactele istorice, dar și aleile frumos aliniate, gazonul îngrijit (pretutindeni pe la templele astea am întâlnit lucrători migălind cu discreție). Deși e practic un cimitir, locul are o vibrație bună, mi-a plăcut mult!

Evident, ne-a rămas timp să vizităm și templul cel modern, unde era mare vânzoleală, nu știu exact de ce (poate așa o fi mereu). A trebuit să ne lăsăm încălțările la intrare și am pășit desculți pe marmura răcoroasă, încercând să nu deranjăm pelerinii ce se rugau. În mijlocul templului trona un Budha uriaș auriu, iar de jur împrejur erau fotografii vechi, din perioada în care s-au făcut lucrări de reabilitare la sit, precum și câteva artefacte expuse în mici vitrine (capete de Budha din piatră).

Sam ne-a spus că a păstrat ce-i mai bun pentru final (în materie de temple), dar deocamdtă a venit timpul pentru pauza de masă. Restaurantul era de fapt o terasă acoperită, cu aspect modest, genul de loc care nu știu dacă ne-ar fi spus ceva dacă am fi fost pe cont propriu. Un ventilator uriaș făcea ca atmosfera să devină respirabilă, mesele ne așteptau pregătite cu tacâmuri și șervețele și, înainte de a ne așeza, am fost îndrumați spre lavoarul simplu, să ne spălăm mâinile. În prealabil, Sam ne întrebase ce dorim să mâncăm, de fapt oferta cuprindea 2 feluri, unul mai spicy, altul ne-. Eu și Tati ne-am dat rotunzi că nu ne temem de condimentele thai ???? și am optat pentru prima variantă. Au fost ceva fâșii de pui într-un sos cremos plus orez basmatic. Foarte, foarte gustos; totuși, ar fi fost perfect în varianta ne-iute. Ca să stingem focul, am luat o bere mare (100 thb) pe care am șeruit-o.

În sfârșit, ultimul obiectiv al zilei: Wat Mahathat. Un templu vechi, construcția i se atribuie regelui fondator al Ayutthayei, cu o pagodă centrală de dimensiuni impresionante (din care urma să constatăm că n-a mai rămas mare lucru), cu alte câteva pagode mai mici frumos ornamentate cu elemente sculpturale (unele și cu fresce – lucru mai puțin caracteristic arhitecturii asiatice) și cu multe vihara și ubosot (îți poți face o idee privind macheta de la intrare).

Însă celebritatea acestui sit stă în zilele noastre într-un element-surpriză: capul de piatră al lui Budha înglobat în hățișul de rădăcini de suprafață aparținând unui arbore Bodhi! Imaginea e spectaculoasă, o văzusem anterior fotografiată și abia așteptam s-o admir în realitate! După particularitatea reprezentării (ochi migdalați, sprâncene înguste, nas prelung), se crede că artefactul ar aparține mijlocului sec. 17. Evident, toată lumea voia să se pozeze cu capul lui Budha, doar că un angajat al campusului, extrem de vigilent, avea grijă ca nimeni să nu-și poziționeze capul propriu mai sus de cel al lui Budha! Deci ne așezarăm frumușel (aproape) pe jos și astfel ne pozarăm.

Restul vizitei s-a desfășurat după modelul cunoscut – oarece timp liber, plimbare pe aleile ordonate, admirat și fotografiat ruinele spectaculoase. Pe urmă ne-am mutat în micul bazar din apropierea sitului, unde nu ne-am lipit de nici un suvenir, căci am descoperit cafeneaua cu vedere superbă către un lăcușor! Imediat am ochit colțul cel mai instagramabil – culmea, rămas liber (poate fiindcă era în plin soare?!). Nu-i bai, mutarăm măsuța și cele 2 scaune un metru mai încolo, la umbra binefăcătoare a unui copăcel, iar Tati se duse înăuntru, de unde veni cu câte o licoare. Suc de flori de cocos, asta scria pe sticla brumată. Bun-bun, dar cam dulce... Pozele însă au ieșit faine.

Ne-am întors la Bangkok pe același drum (normal; altul nu cred să fie), adică într-o oră și ceva ne luarăm rămas bun de la Sam în fața MBK Mall (la fel ca în ziua precedentă, de la ghida Cathy). Pe urmă, cu metroul de suprafață, mintenaș am ajuns la hotelul nostru bengos; restul zilei l-am petrecut în fabuloasa sa piscină-infinity, înconjurați de fabulosul decor cu zgârie-norii Bangkokului...

---

VIZUALIZĂRI: 1412 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI