Pe Via Ferrata Astragalus

TIPĂREȘTE

Imi place muntele, imi plac drumețiile montane și porțiunile mai grele, care necesită cățărare, așa cum intâlnim in Piatra Craiului sau in unele părți din Făgăraș. Dar ideea de a merge pe un traseu de via ferrata am respins-o de cum am auzit de existența acestui tip de ascensiune. Mi se părea prea greu pentru mine, prea periculos. Dar, in vara acestui an, cu ocazia unei drumeții in Piatra Craiului, am intâlnit o doamnă de74 de ani care era hotărâtă să meargă pe un traseu de via ferrata. Păi, dacă această doamnă, la 74 de ani, are această dorință, eu cum să renunț așa ușor și să nu incerc? - mi-am spus in sinea mea și am inceput să imi fac planuri in acest sens.

Dar, inainte de a vă povesti prima mea ascensiune pe un traseu de via ferrata, să vă spun câteva cuvinte despre acest tip de traseu.

Traseele de via ferrata au existat cu multe secole in urmă. In secolul al 15-lea existau trasee simple, cu scări și elemente ajutătoare, folosite de localnicii satelor de pe munte. Dezvoltarea traseelor moderne de via ferrata a inceput insă in secolul al 19-lea, când au fost construite mai multe trasee in Alpi, cele mai numeroase și mai spectaculoase aflându-se in Dolomiți.

In timpul primului război mondial, când vârfurile din Dolomiți erau subiect de dispută intre armatele austriece și italiene, au fost construite mai multe trasee cu scopul de a ajuta trupele să se deplaseze mai ușor pe pereții abrupți.

Intre cele două războaie și mai ales după cel de al doilea război mondial, traseele de via ferrata au inceput să fie tot mai numeroase, in multe părți fiind legate intre ele, insumând mai mulți km, necesitând și construirea unor refugii sau cabane unde turiștii să se poată adăposti in timpul ascensiunii.

Via ferrata este un traseu montan pe care ascensiunea se face de-a lungul unui cablu de oțel, fixat pe stâncă din loc in loc, de regulă la distanțe intre 1 și 10 metri. Pe alocuri mai sunt montate cârlige sau trepte metalice, scări sau poduri, toate cu scopul de a face ascensiunea cât mai ușoară.

Pentru parcurgerea unui traseu de via ferrata ai nevoie obligatoriu de echipament special compus din ham de alpinism, lonja sau kit-ul de via ferrata format din două carabine cu siguranță automată și o lonjă cu mecanism de absorbție a șocurilor, cască, mănuși și bocanci cu talpă aderentă.

Cu ajutorul celor două carabine te prinzi de cablul metalic și incepi ascensiunea. Permanent ești asigurat de cablu, ceea ce iți dă o oarecare siguranță. Traseele au diferite grade de dificultate, notate de la A la E (A fiind cel mai ușor), și prezintă in cea mai mare parte zone expuse, in care ești lipit de un perete vertical, deasupra unui hău mai mare sau mai mic. Dacă ai rău de inălțime, acest sport nu este pentru tine.

In țara noastră sunt mai multe trasee de via ferrata, printre care și Astragalus, unde mi-am făcut eu ”botezul”.

Via ferrata Astragalus este cel mai nou și mai lung traseu de acest fel din țara noastră, amenajat de alpinistul Constantin Lăcătușu, primul român care a cucerit Everestul. Traseul este amplasat in Rezervația Naturală Cheile-Șugăului-Munticelu, din Cheile Bicazului. Numele traseului vine de la o plantă care crește doar in această zonă, plantă numită științific Astragalus pseudopurpureus sau, mai popular, cosașul bicăjean sau gușulul, după numele lui Mihai Gușuleac, cel care a descoperit această plantă la inceputul secolulul 20.

Traseul are o lungime de 700 metri dus intors, și este impărțit in cinci rute, cu grade diferite de dificultate.

Intrarea in traseu se plătește (30 de lei/zi) iar dacă nu ai echipament poți inchiria de la Cabana Ecolog, aflată la intrarea in rezervație.

In această aventură am pornit cu o doi prieteni și cu băiatul lor, de 11 ani, care face escaladă. Toți trei mai urcaseră pe trasee de via ferrata, unele chiar in Dolomiți. Eu eram singurul incepător.

Am ajuns in traseu pe la ora 17.00, deciși, la rugămintea mea, să abordăm cea mai ușoară rută. Ne-am echipat, am primit câteva instrucțiuni despre traseu, despre cum să manevrez carabinele și cum să avansez pe cablu și, am pornit la drum. Nu știu dacă a fost intenționat sau pur și simplu așa s-a intâmplat dar, in loc să intrăm pe ruta cu 100% grad de dificultate ușor, am intrat pe o rută cu 25% grad de dificultate mediu și dificil, practic a doua ca grad de dificultate. Când mi-am dat seama că este greu, era prea târziu. Traseele de via ferrata sunt, in cea mai mare parte cu un singur sens, și este foarte greu să te intorci pe același drum. Așa că, am mers mai departe, ajungând intr-o porțiune foarte grea, când practic nu aveam nici o ieșitură in stâncă unde să pun piciorul. Soluția era să mă agăț de cablu cu ambele mâini, să pun tălpile in intregime pe stâncă și să pășesc in lateral, fiind singura soluție ca să nu îmi alunece picioarele. Ușor de zis, greu de făcut. Chiar dacă eram asigurată, nu prea imi venea să merg la propriu pe o stâncă verticală și netedă, atârnată deasupra unui hău. Dar, așa cum v-am spus, trebuia să merg inainte, mi-am luat inima in dinți și am mers mai departe. A urmat apoi o ascensiune pe verticală, unde erau montate și cîteva cârlige ajutătoare, și incet, incet mi-am intrat in mână. Chiar incepuse să imi placă, mai ales când am ajuns sus și o panoramă superbă s-a deschis de jur imprejur. Din locul in care am ajuns, aveai posibilitatea de a continua urcușul până in cea mai inaltă parte a stâncii sau de a coborî. Știam că urcușul care urma era ceva mai greu și cu porțiuni mai expuse decât cel pe are tocmai il parcursesem așa că am spus că, pentru prima dată, este suficient. Oricum, incepuse să se intunece, și am inceput să coborâm, prima parte tot pe cabluri, apoi un traseu ușor, prin pădure.

Am ajuns cu bine la Cabana Ecolog, ne-am dezechipat și ne-am felicitat pentru traseul parcurs. Abia a doua zi, când am trecut pe lângă traseu, am văzut exact pe unde am urcat. Erau câțiva cățărători pe stâncă și i-am fotografiat. Cred că dacă vedeam asta inainte, nu aș mai fi urcat niciodată.

Am făcut câteva fotografii și mi s-au făcut câteva. Este foarte greu să fotografiezi, trebuie să găsești un loc cât de cât stabil, să scoți aparatul foto sau telefonul și să incerci să faci câteva fotografii astfel incât să nu cazi nici tu nici aparatul. Operațiune destul de complicată, dar totuși am câteva fotografii care sper să vină in sprijinul celor scrise.

In timp ce urcam, atunci când imi era cel mai greu, când credeam că nu voi reuși, mi-am spus că nu voi mai repeta această experiență. Dar, de curând, am văzut niște fotografii din Dolomiți, și deja mă gândesc că ar trebui să incerc niște trasee ușoare de acolo.

La sfârșit recomand aceste tip de traseu celor care au condiție fizică bună, nu au rău de inălțime, iubesc muntele și vor să iși incerce puțin forțele cu el, să le arate că totuși il pot invinge.

---

VIZUALIZĂRI: 1497 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI