Daca nu vedeti, degeaba cititi!

TIPĂREȘTE

Dupa un somn sanatos si binemeritat dupa prima zi de excursie ne trezim, mai usor sau mai greu, unii mai setosi, altii mai putin si ne pregatim pentru intoarcere acasa, la Branesti. Dupa ce ne revenim dupa somn, ne pregatim de micul dejun si cum incepem sa ne asezam la masa, vine doamna Iosefina si ne intreaba ce preferinte avem: oua fierte, omleta sau ochiuri, si ce dorim sa bem: ceai, cafea sau cacao cu lapte. Fiecare isi manifesta preferinta si ne gandim ca este suficient pentru un mic dejun.

Asteptand ouale, masa la care stateam (masa cea mare din sufragerie) se umple cu platouri si farfurii cu tot felul de bunatati si ne trezim pe masa cu produse din ferma proprie: telemea de oaie si de vaca, cas de oaie, toba, caltabos, lebar, sunculita fiarta si afumata, rosii cu crema de vinete, ardei cu crema de branza, cam tot ce cuprinde un aperitiv sanatos la o nunta taraneasca. Sosesc apoi si ouale, cate trei de persoane si trei cani mari in care sa afla ceai, cafea si cacao, precum si lapte fiert. Chiar daca ce era pe masa depasea orice inchipuire, ne apucam cu simt de raspundere sa ne punem in farfurii din fiecare sortiment si, evident sa le mancam. Nu mai spun ca dupa ce ne-am umplut farfuriile, pe platouri ramasese mai mult decat era in farfuriile nostre.

Dupa ce mancam, cat a putut fiecare, doamna Iosefina vine cu niste pungi si servetele sa impachetam si sa luam cu noi ce mai ramasese din mancare. Ne completam proviziile cu fructe din curtea pensiunii (prune, mere, pere), ne ducem bagajele la masini si mergem sa facem „intristarea”, respectiv nota de plata. Spre surprinderea noastra, ni se elibereaza doua facturi, una cu cazarea si masa, achitate cu tichetele de vacanta, alta cu bautura consumata in plus fata de ce era din partea casei si achitata cu numerar.

Dupa multumirile reciproce, dupa schimbul de telefoane, pentru pastrarea unei colaborari pe mai departe, ne indreptam spre casa. Evident ca nu ne puteam intoarce acasa la acea ora si profitam de vremea buna si ne indreptam spre Prapastiile Zarnestilor. Dupa iesirea din Moeciu, ne indreptam spre Bran, unde facem o oprire si vizitam castelul Bran (va urma un articol separat pentru aceasta vizita).

Dupa vizitarea castelului Bran, din Tohanul Nou, in intersectia de langa cimitir viram la stanga pe un drum, DJ 112 E, care ne scoate in Tohanul Vechi, unde traversam calea ferata.

Dupa traversarea caii ferate ajungem la DN 73A, care traverseaza orasul Zarnesti, de la est la vest. Ajungem la o intersectie unde DN 73 A face o curba usor la dreapta si continua spre Plaiul Foii, Poiana Marului, Sercaia. Noi ne continuam drumul pe str Mare, spre cabana Gura Raului, inceputul drumului spre prapastii. Traversam orasul spre centru, pe str Tudor Vladimirescu, pe langa gara, de acolo pe str. Mitropolit Ion Metianu spre Primarie. In piata din fata Primariei intalnim a coloana de oameni imbracati in straiele traditionale intr-o parada cu cai. Ne continuam drumul spre destinatia noastra, pe str. Avram Iancu, Str. Raului, care ne conduce la iesirea din oras, la cabana Gura Raului, de unde incepem urcusul.

Am mentionat aceste strazi pe care am mers, pentru ca la un moment dat, in oras am vazut un indicator care conduce si spre Plaiul Foii si spre Gura Raului, dar ocoleste. Noi (eu si sotia, care mai fusesem la Curmatura de mai multe ori) fiind in prima masina, am scurtat pe traseul mentionat mai sus, spre nedumerirea celor din celelalte doua masini din spate, care vazusera indicatorul si ne-au certat la telefon ca am gresit drumul. S-au linistit cand am ajuns unde trebuia.

La inceput mergem cu masinile si oprim intr-o parcare aproape de Fantana Lui Botorog, de unde hotaram sa urcam pe jos pana in prapastii. Le promit colegilor de drumetie ca intr-o jumatate de ora ajungem in prapastii. Sotia mea, care mai fusese cu mine pe acest drum, pana la cabana Curmatura, are ceva indoieli, dar pana la urma ma crede.

La fantana lui Botorog, niste localnici, care insoteau o turma de oi, in coborare spre Zarnesti, ii conving pe cei mai putin increzatori ca mai este putin de mers pana la prapastii. Lasam poteca marcata care merge la cabana Curmatura, unde urcasem cu ceva ani in urma (in 1989 niste caini de la o stana au convins femeile din grupul nostru sa urce mai repede spre cabana si sa ne faca pe noi, barbatii, puturosi)), iar putin mai sus, pe partea stanga este drumul spre Magura. Unii mai usor, altii mai greu, urcam pe jos si nu putem sa nu admiram peisajul de mijloc de septembrie cu frunze roscate sau galbene, alaturi de vesnicul verde al coniferelor. Un parau, care era captat din munte ne insoteste pe tot parcursul drumului pana in prapastii. La un moment dat paraul dispare si in locul lui, pe albie apar niste conducte care conduc apa in oras.

Cu cateva pauze pentru regruparea grupului, incet-incet ne apropiem de intrarea in prapastii. Din pacate o parte din grup nu mai doreste continuarea drumului, profita de o poiana pe marginea drumului cu cativa pomi umbrosi si se opresc si promit ca ne asteapta sa ne intoarcem din prapastii. Se declara chiar dispusi sa asculte descrierile noastre in legatura cu ce vom vedea noi, convinsi ca, la fel ca batranul pe malul raului, se vede bine si de acolo. Ramanem cei mai tineri si mai tentati de frumusetea prapastiilor sa ne continuam drumul si dupa circa 300 de metri dam de intrarea in prapastii.

Prapastiile sunt niste chei cu pereti de circa 200 m inaltime, in peretii carora veti intalni mai multe grote, mai mari sau mai mici, al caror acces este blocat cu plase de sarma, care iti permit doar sa privesti in interiorul acestora. Sunt locuri unde varfurile stancilor se apropie atat de mult, incat de la distanta creaza impresia ca se ating. Aceasta distanta mica face ca soarele sa patrunda foarte greu in chei, noi avand norocul ca plimbarea noastra sa aiba loc la ora pranzului si sa ne bucuram de razele soarelui, din cand in cand. Incepem sa avansam, ca pe cheile Bicazului, ca titirezul, pentru a putea admira tot peisajul.

La un moment dat o pancarta ne sugereaza ca este o grota a ursilor. Nu credem ce scrie si incercam sa cautam ursii in acea mica grota, dar, spre norocul lor, ursii ori nu locuiau acolo, ori erau si ei plecati in drumetie. Pe parcursul drumetiei noastre, gasim pe marginea drumului mai multe panouri, mai mult un fel de mese, din care vom afla mulkte imformatii despre locurile pe unde umblam.

Ajungem la un refugiu, care bineinteles ca era inchis, iar pentru ca in apropiere zarim undeva pe munte o masa, incercam sa urcam pana acolo. Pentru cei nascuti in urma mea incercarea lor nu prea a avut succes. Ori panta era prea mare, ori era prea multa iarba, ori nu erau buni pantofii, picioarele neavand nicio vina. Pana la urma singurul care reuseste sa urce pana la masa este cel „ mai tanar” adica eu, spre rusinea celor doi baieti ai mei. Nu a fost prea usor de urcat, dar pentru cineva care mai urcase pe munte, pe jos (adica eu) si nu cu masina (adica ei), cu un bat in mana, nu era mare problema. Ca de obicei batul devine mai folositor la coborare, acolo unde are si rolul de franar, nu numai de reazem. Pana la urma le-a revenit onoarea de a ma fotografia. Vorbele mele nu vor putea prezenta niciodata frumusetea naturii, dar cei care au mai fost pe-acolo stiu despre ce e vorba. Fotografiile facute vor fi, in mod sigur, povestitor mai iscusit decat mine si va vor convinge, pe cei care nu ati fost in acele locuri, sa va faceti timp si pentru prapastiile Zarnestilor.

La un moment dat, paraul reapare, infrumusetand peisajul si asa foarte frumos. Plimbarea noastra se opreste la o ramificatie, in stanga spre Table si cabana Brusturet, iar la dreapta spre cabana Curmatura. Mama, ce trasee de drumetii erau! Daca ar fi fost dupa mine am fi mers pana la Brusturet, iar de acolo la pestera Dambovicioarei. Dar cum eu eram singurul dornic de o asemenea drumetie si sa-i trimit pe toti sa ma astepte la Dambovicioara nu era firesc, ne intoarcem in poiana unde lasasem cealalta parte a grupului, mai ales ca ne gadila si o foame de n-aveam unde dormi.

Nu ne mai saturam sa admiram peisajele si ajungem, cu oarecare regret, in poiana. Totdeauna ce e frumos se termina prea repede! Ceilalti mancasera si ajunsesera deja la vin si desert. Cum foamea nu ne lasa sa le povestim frumusetile vazute si ce au pierdut, ne apucam cu nadejde sa mancam micul dejun care ne biruise la pensiune si pe care l-am luat la pachet. Mai putin despre mancare, mai ales ca unii din cei care vor citi aceste randuri s-ar putea sa nu fie bucurosi sa citeasca despre masa, fara sa participe la ea.

Dupa masa si odihna binemeritata, cand le povestim despre frumusetile vazute, incepem coborarea spre masini de unde ne vom continua drumul spre casa. Intoarcerea se face intr-un ritm mai alert (doar mergem la vale, ce naiba!) si de-abia acum membrii grupului realizeaza ca au fost pacaliti la urcare ca drumul pana in prapastii nu dureaza o jumatate de ora cum le spusesem eu. De fapt uitasem sa le spun ca ora mea are mai mult de 60 de minute normale. Deci jumatatea de ora promisa nu a fost minciuna.

As dori sa remarc un lucru care pe mine m-a bucurat foarte mult. Am intalnit si la ducere si la intoarcere multi turisti, mergand pe jos, cu rucsac in spinare, echipati ca pentru munte si nu pentru oras, de toate varstele. Daca cei de varsta mea nu m-au surprins, noi fiind invatati cu mersul pe jos pe munte, am fost bucuros sa vad si grupuri de tineri.

Inseamna ca inca nu este totul pierdut!

Asa ca va invit pe cei care veti avea rabdarea sa cititi aceste randuri sa si vizitati, daca sunteti in zona, Prapastiile Zarnestiului.

Nu veti regreta!

Branesti 22 octombrie 2015.

---

VIZUALIZĂRI: 996 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI