[Apartament Te Pahika - Marsden] Poftiţi în vagonul 323!

TIPĂREȘTE

Cum autoturismul închiriat ne angajasem să-l predăm la ora 16 în ziua următoare, pentru ultima noapte petrecută pe Insula de Sud am căutat ceva aflat la maxim 4 ore de aeroportul din Christchurch, astfel încât să nu fim nevoiţi a ne trezi prea de dimineaţă dar nici să nu avem posibilitatea de a ne opri pe parcursul drumului pentru pauze sau diverse atracţii situate în calea noastră.

Am răscolit zona din preajma oraşului Hokitika şi ceva mai la nord până când sita a cernut de au mai rămas două variante.

Ambele foarte interesante iar competiţia dintre ele s-a finalizat cu sprijin din afară.

În concret, urma să aleg între a dormi într-un autobuz sau într-un vagon de tren, ambele amenajate astfel încât să permită oaspeţilor o noapte de neuitat.

Când scriam că am beneficiat de sprijin mă refer la faptul că nehotărârea mea a luat sfârşit în clipa în care autobuzul fusese rezervat de către altcineva, astfel că unica opţiune rămăsese vagonul.

Inima îl alesese iniţial dintre cele două şi, uite, că tot spre el am fost mânat, ajutat în nehotărârea mea. Autobuzul se afla mai aproape cu vreo jumătate de oră de aeroport.

Cu mâna pe suflet, vă mărturisesc că am avut parte de ceva inedit, un loc din care nu am mai fi plecat următoarele câteva zile! 

Detaliile preliminare – poziţionare exactă, traseul de urmat şi modalitatea de a intra pe proprietate – le-am primit după rezervare iar altele, solicitate, au primit răspunsuri prompte şi avizate.

Aşa că, părăsim drumul naţional ce duce paralel cu ţărmul Mării Tasmaniei de la Hokitika spre Greymouth şi căutăm să ajungem în Marsden. Ce frumoase locuri, ce peisaj verde! Mai ales când e scos în evidenţă de o ploaie măruntă...

Nu ştim cu exactitate ce ne aşteaptă la finalul zilei, dar deja suntem încântaţi de zona în care am ajuns!

Exactitatea GPS-ului e de lăudat când ne poziţionează în faţa barierei unei proprietăţi private şi ne ciripeşte că am ajuns la destinaţie.

Familiarizaţi deja - din lectura repetată a informaţiilor de acces – cu cronologia lucrăturilor ce le avem de făcut, copilotul coboară şi ia cheia exact de sub piatra menţionată, după care înaintăm pe drumeagul ce se înşiră pe lângă casa omului-proprietar cu final într-o mică parcare.

Dacă gazda umană lipseşte de acasă, oficiile de bun-venit cad în sarcina unui berbec solid care îşi întrerupe paşnica şi rutinata activitate de păscut până ne vede că ajungem pe peron şi urcăm în vagon.

Dar deja murmurele noastre de admiraţie se ridicau şi cred că se şi făceau auzite în serenitatea locului, în liniştea aceea în care până şi stropului de apă îi era teamă să alunece de pe o frunză pentru a nu deranja prin căderea în iarba moale.

Vagonul roşu se afla în gară, la imaginarul peron ce ne fusese indicat în bilet (adică în rezervare) iar pe tăbliţa destinată afişării mersului trenurilor regăsim un mesaj personalizat de întâmpinare pentru călătorii Adriana şi Marius. 

Da, aţi citit bine, substantivul “gară” îşi are locul aici din motive ce ţin de amenajarea decorului.

În concret, camera de dormit şi sufrageria le găsim amenajate în mijlocul de transport iar toaleta şi bucătăria poziţionate în exterior, în două spaţii ale staţiei feroviare în care ajungeai străbătând mica platformă acoperită.

Interiorul avea culoarea laptelui întinsă pe pereţi iar la căpătâiul patului s-a poziţionat o fereastră îngustă, posibil a fi acoperită cu jaluzele. Un păcat prea mare să faci una ca asta întrucât priveliştea din jur e copleşitoare.

Un tablou cu fotografii din vremea recondiţionării stă mărturie etapelor parcurse în timp de actuala şi inedita unitate de cazare.

Mica sufrageria îţi punea la dispoziţie două fotolii comode şi foarte colorate, o mica măsuţă dar şi o noptieră cu diverse materiale informative despre obiectivele de interes ale zonei.

Deasupra uşii atârna un ceas de tipic de gară, iar ultima încăpere fusese amenajată aidoma unui hol de intrare ce dispunea de un cuier, o comodă cu 4 sertare şi două oglinzi – una rotunda şi alta dreptunghiulară mai mare - în care să-ţi remarci propria bucurie de a te afla în acest loc.  

În clădirea gării treceai pentru necesităţile fiziologice, de îmbunătăţire a aspectului fizic sau de hrană. Atât în baie cât şi în bucătărie aveai la dispoziţie toate facilităţile contemporane, cu enumerare pornind de la prosoape pufoase şi terminând cu fierbător de apă. După părerea mea e inutil a vorbi despre starea de curăţenie, dar o fac în interesul celor ce vor ajunge pe acolo: lună-bec. 

Pentru cei care doresc să aibă parte de clipe şi mai de neuitat – iertată fie-mi expresia mai puţin lingvistică! – o cadă de baie se regăseşte poziţionată sub frunzele unor ferigi imense iar drumul spre ea nu este pavat cu intenţii bune ci cu pietriş mărginit de cale albe. 

Regulile casei se regăsesc expuse la vedere, astfel încât fiecare oaspete să citească şi să conştientizeze sprijinul oferit dar şi obligaţiile asumate odată cu urcarea în tren.

Dacă era să cobori pe uşa situată în partea opusă gării ajungeai la un lac cu nuferi plutind alene, dincolo de care regăseai situată casa gazdelor.

Cazarea în vagonul achizionat de proprietar în urma dezastrului feroviar în care alte 37 au fost distruse a reprezentat o altă alegere inspirată şi deosebită.

Pe lângă ineditul locaţiei, zona înconjurătoare e de-a dreptul mişcătoare prin simplitatea şi frumuseţea ei. 

Posibil ca video-ul încărcat să fie mai convingător decât scrierile mele…

Îmi place ploaia, e reconfortant să mă plimb printre stropi iar la finalul articolului pot afirma că la Marsden am avut parte de una dintre cele mai frumoase ploi din toată viaţa mea.  

---

VIZUALIZĂRI: 150 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI