Religia între impunere și supunere, biserica de pe Dealul Patriarhiei

TIPĂREȘTE

M-am gândit de mult timp să vă propun o plimbare printr-o "mahala" a Bucureștiului, ușor de colindat pentru oricare dintre voi, bucureșteni sau provinciali. Este un loc în inima capitalei noastre, dincolo doar puțin de freamătul bulevardelor dar totuși aproape de ele, un loc unde politicile statului se amestecă și azi, ca și în trecut, cu credința ortodoxă. Este vorba de cunoscutul Deal al Patriarhiei, loc ce de curând a fost redenumit Colina Bucuriei, cred că un nume deloc inspirat și atât de prozaic. Așteptând-o în toamna asta pe Maria55 într-una din sălile Gării de Nord din București, aveam să fiu martora, fără voia mea, a ce înseamnă un pelerin, mai mult sau mai puțin convins, gara fiind plină de ei atunci, cei care urcaseră acest deal într-un pelerinaj la moaște, unii conștienți că acolo sus, în spatele ceremoniilor, se ascunde o altă trinitate decât cea sfântă, adică religia, statul și politica. Așa că mi-am propus ca în unul din drumurile mele prin București să urc și eu Colina Bucuriei, la care fusesem și în vară, de data asta însă și cu aparatul foto, nu doar pentru un moment de smerenie.

Din Splaiul Independenței, cam în dreptul Parcului Bibescu, micuț dar recunoscut după o statuie ce-l reprezintă pe Barbu Catargiu murind, începe o alee dublă în pantă, cu un spațiu verde pe mijloc unde sunt alte trei statui și care duce spre zona istorică și "politică" cum se menționează pe una din paginile Patriarhiei, Ansamblul Dealul Patriarhiei Române. Aleea se numește Aleea Dealul Mitropoliei.

Am urcat pe cea din stânga pentru a face câteva poze și caselor deosebite, nu cu oarecare emoție căci, dacă în vară n-am avut intenția de a face poze, acum am venit special pentru acest fapt știind că de obicei acolo este staționată o mașină a Jandarmeriei. Emoția a fost mai mare pentru că exact când fotografiam ultima statuie, un jandarm a coborât din mașina unde mergea căldura și mă privea intens. De fapt el a coborât să vorbească la telefon cu o "enoriașă" a inimii lui, nu avea nimic cu mine, așa că mi-am văzut de treabă, luând la rând obiectivele și fotografiind acolo unde aveam permisiunea.

Istoria locului

"Dincolo de Dâmbovița, în fața Curții Domnești, se afla un teritoriu, în parte mlăștinos, din pricina ostroavelor și brațelor Dâmboviței la acea vreme, în parte împădurit. Două gorgoane îl mărgineau la nord și sud. Pe cel mare se va ridica mai târziu Mitropolia cu chiliile ei iar pe cel mic din fața lui se va construi Mânăstirea Antim. " Așa scria în anii noștri istoricul Adrian Majuru într-o lucrare despre istoria Dealului Mitropoliei sau Patriarhiei. Pe vremuri aici erau câteva case sărăcăcioase, risipite printre vii mănoase, dealul fiind cunoscut sub numele de Dealul Podgorenilor sau Dealul Viilor. Istoria locului avea să se schimbe prin ctitoria unui domnitor român, căci așa cum constata și Iorga, acolo unde se ridică o biserică sau crâșmă, încep să se strângă și oameni cu casele lor.

În sec. XVII, pentru scurt timp, 1654 - 1658, pe tronul Tării Românești a fost un domnitor mai puțin cunoscut, Constantin Șerban Basarab care a avut ceva probleme cu "lefegii" sau "șeimenii" care s-au răsculat pentru că nu-și primiseră soldele. Șeimenii erau mercenarii, în număr de 2000 de oameni, un corp de armată plătită, înființat de Matei Basarab din sârbi, bulgari, greci și albanezi, cu rolul de a păzi Curtea Domnească și pe voievod. Revolta acestora dura de ceva timp, chiar din vremea lui Matei Basarab și a fost de o amploare deosebită, într-un moment de criză economică, revoltă la care au aderat toate categoriile de slujbași ai statului sătui să mai suporte fiscalitatea și dările către boieri și biserică, "revolta slujbașilor" fiind și azi un subiect de studiu la noi și străini, considerată cea mai mare răscoală din Țara Românească în perioada Evului Mediu. Dar cu ajutor străin, domnitorul reușește să înfrângă "slujbașii" și în semn de mulțumire ctitorește, pe moșia lui din Dealul Viilor, pe locul unde era un schit ortodox de lemn, biserica ce avea să-i poarte numele, hramul fiind "Sf. Împărați Constantin și Elena". În 1656 se pune piatra de temelie (ca și la Biserica Neagră, și aici anii diferă între ce este scris pe monografiile editate de Patriarhie și alte publicații, tot ale acesteia dar știind că răscoala a fost rezolvată în 1655, este logic anul 1656 ca începutul construcției). De atunci viața pe Dealul Viilor avea să capete forme noi iar mahalaua să-și schimbe fața în bine. Aici avea să fie ales în 1859 domnitorul Alexandru Ioan Cuza, moment istoric al înfăptuirii unirii.

Catedrala Patriarhală

Între 1656 și 1658 s-a realizat construcția ce avea să semene inițial cu cea a bisericii Curtea de Argeș, după voia domnitorului însă dimensiunile sunt mult mai mari. Lucrările au mers foarte rapid căci în toamna lui 1657, diaconul și autorul "Jurnalului de călătorii", Paul de Alep, ce îl însoțea pe tatăl său, patriarhul Macarie al III-lea Zaim al Antiohiei și întregului Orient, avea să o descrie ca "măreață și preastrălucită", "în tindă cu doisprezece stâlpi, fiecare dintr-o singură bucată rotundă de piatră, ca să împlinească numărul celor 12 Apostoli". Descrierea este mult mai frumoasă, Paul de Alep amintește și de sfințirea ei atunci. Adevărata târnosire însă avea să fie făcută cu mult fast, anul următor, la 6 mai 1658, în Duminica Tuturor Sfinților, de același patriarh al Antiohiei dar de către alt domnitor. Ctitorul bisericii fusese mazilit iar la plecare a înzestrat biserica cu multe moșii aflate pe deal și în jurul lui iar domnii ce se vor perinda la cârma țării vor respecta dorințele ctitorului stabilit prin Polonia, astfel că biserica este pictată și decorată iar Nechifor, primul egumen al bisericii, reușește să adune prima obște de călugări, deși este o perioadă grea pentru biserică ce periodic este jefuită de turci și tătari.

La 8 iunie 1668, un alt domn, Radu Leon, o numește printr-un hrisov domnesc "Sfânta Mitropolie a țării", prilej cu care este repictată și se sapă o pisanie în piatră din care azi se găsesc doar fragmente, văzută în întregime totuși în prima parte a sec. XIX de un cunoscut călător rus ce o descrie în jurnalul său. Este momentul când oficial devine centrul vieții bisericești și culturale românești, "maica tuturor bisericilor Valahiei", aici fiind locul ungerii domnitorilor și încoronării primilor regi ai României, Carol I și Elisabeta, la 10 mai 1881. Tot aici au fost înmormântați ctitorii, apoi alte persoane din familiile domnitorilor și boierilor de frunte, apoi devine și este și azi, necropola patriarhilor B. O. R. Deoarece Biserica Ortodoxă Română devine autocefală după războiul de independență, Biserica Mitropolitană devine din 1925 Catedrala Patriarhală, fapt prilejuit de desprinderea oficială a bisericii noastre de sub tutela Constantinopolului și înființarea Patriarhiei Române.

Catedrala a suferit destul de-a lungul timpului, în cutremure și incendii, în bombardarea Bucureștiului în cele două mari războaie ale sec. XX dar și reparațiile și refacerea picturii s-au făcut cu multă dăruire materială și spirituală. Ultima renovare avea să schimbe aspectul exterior dar să aducă îmbunătățiri și interiorului.

Prima impresie este că biserica este mult mai nouă decât în realitate.

- Exteriorul bisericii

Este o biserică "relativ mare" spune pagina ei oficială. Are 38 m lungime și 18 m lățime la exterior, zidurile au între 1 și 1,60 m grosime iar înălțimea este de peste 11 m, turlele urcând la 21,5 m. Are un pridvor mare susținut de coloane de piatră pe brâu înalt de zid. Aici în pridvor sunt trei bolți sferice frumos pictate iar în partea de jos a pereților se vede încă vechea pictură. Din pictura ce a fost realizată în 1665 se mai păstrează doar icoana de hram a sfintilor Constantin și Elena, lucrată de un anonim care a imortalizat chipurile lui Radu Vodă Leon și a soției lui, doamna Luchia. Biserica are, în pridvor și naos, trei straturi de picturi, ultima din anii 1932-'35.

Fațadele bisericii sunt împărțite de un brâu de piatră iar la ultima renovare, în acest secol, au fost montați tiranți, a fost retencuită și i s-au montat în partea de sus 24 icoane mobile de mozaic. Pe fațada principală este icoana Mântuitorului cu Fecioara și sf. Ioan Botezătorul iar de o parte și alta a acesteia sunt icoanele celor 12 apostoli. Pe lateralele exterioare ale pridvorului sunt icoanele sfinților români ocrotitori ai Munteniei și Dobrogei: Ioan Casian, Dionisie, Sava de la Buzău, Filofteia, Neagoe Basarab și Constantin Brâncoveanu pe o parte, pe cealaltă numai 5, Teotim, Iachint de la Vicina, Antim Ivireanul, Grigorie Dascălul și Calinic de la Cernica.

Turlele sunt în număr de 4, una pe naos și trei pe pronaos. Sunt scunde, cu ferestre înguste.

-Interiorul bisericii

Așa cum am spus, este o biserică destul de mare și care impresionează prin lărgimea sa și prin finețea lucrăturii. Pronaosul este scurt dar foarte lat iar deasupra lui se află balconul corului, frumos pictat și decorat în lemn. Impozante sunt cele 10 coloane de piatră. În stânga intrării se află racla de argint cu moaștele Sf. Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureștiului, valahul născut la sud de Dunăre în satul Basarabov / Basarabi, pe vremea țarului Ioniță Asan. Rămășițele sf. Dimitrie au fost aduse la București în 1774, după ce au stat cinci secole în biserica din Basarabov. Aducerea se datorează unui general rus în timpul războiului ruso-turc, existând temerea că turcii le-ar putea profana. Cu acordul rușilor, acestea au rămas aici iar în 1879 au fost depuse în actuala raclă de argint. Tot în această parte a bisericii se află și racla de argint aurit cu părți din moaștele Sf. Constantin și Elena primite în dar în 2002 de la mânăstirea Kykkos din Cipru. În partea dreaptă a pronaosului sunt morminte a patru din cei cinci patriarhi ai României, Miron Cristea, Nicodim, Iustin Moisescu și Teoctist, de asemeni și o placă de marmură unde sunt gravate numele capilor bisericii românești de-a lungul timpului.

Naosul este destul de larg, pardoseala este din marmură de Carara și granit de Verona și zidurile sunt bogat ornamentate. Jilțurile înalților prelați sunt aurite, cu frumoase lucrături în lemn. Este un loc frumos realizat artistic, din păcate fotografiatul este interzis, sau mai bine zis este permis turiștilor străini, japonezii prezenți nu s-au sfiit să ignore semnul mare deși i-au observat și preoții de serviciu la racle dar și paznicul.

Catapeteasma este deosebit de frumoasă, aurită, sculptată în lemn, cu motive florale, după arta barocă. Au fost adăugate pe ea patru icoane împărătești lucrate în email după proiectul Otiliei Oteteleșanu, în 1962. Deosebite sunt și vitraliile dar și candelabrul de argint cu 24 de becuri-lumânare, pomenit în scrierile călătorilor străini ale veacurilor trecute.

Catedrala Patriarhală este deosebită din punct de vedere al artei. Cât însă va mai fi centrul cultului ortodox, nu se știe, nu cred că mult timp, având în vedere că se apropie terminarea Catedralei Neamului, despre care se spune că v-a depăși Casa Poporului ca suprafață desfășurată iar la complexitate va fi peste Vatican. Că viitoarea catedrală va depăși cu mult rolul pe care-l doreau strămoșii, este un fapt discutabil, foarte laic. Dar este adevărat că încă din 1858 s-a proiectat o nouă catedrală mitropolitană de Alexandru Ghica. Apoi regele Carol I a dorit ridicarea acesteia, chiar s-au alocat fonduri de la buget dar din varii motive, proiectul a fost abandonat. În 1927, în timpul patriarhului Miron Cristea, chiar s-a pus piatra de temelie a noii catedrale, pe undeva în zona str. Bibescu Vodă dar sistematizarea începută în 1931 de Primăria Capitalei a dus la abandonarea lucrării bisericii noi și închiderea celei vechi între anii 1931 - 1935, pentru ample lucrări de restaurare sub supravegherea Comisiei Monumentelor Istorice. Comunism sau nu, religia se impune sau se supune!

Accesul în Catedrală este gratuit, toată ziua, are program al slujbelor specific mânăstirilor, sunt preoți de serviciu la raclele cu moaște dar sunt și multe camere de supraveghere și unul sau doi paznici. Prețul unei lumânări mici este 0,50 iar a unui pliant 8 lei.

Clopotnița

La est de altarul bisericii mari se află turnul clopotniță, un monument istoric de sine stătător ce aparține epocii Evului Mediu, fiind ridicat de Constantin Brâncoveanu, data primei pisanii fiind 20 septembrie 1698, cel care a dorit să aibă acces rapid de la locuința și să nu mai ocolească prin poarta inițială de la Filaret. Pe vremea aceea, biserica, chiliile și acareturile erau înconjurate cu ziduri mari de piatră. Turnul a fost renovat în 1958 și în 2008, ultima dată fiind înlocuite clopotele cu cele noi, patru, lucrate la Grassmayr, Innsbruck, având un sistem de acționare controlat pe computer. Acolo unde erau porțile vechi de stejar ale turnului, din păcate astăzi s-a amenajat un magazin bisericesc, "Bucuria Pelerinului", din termopan obișnuit.

Crucile

Pe dreapta, în dreptul locului de aprins lumânări, există trei cruci vechi de piatră, pe care pelerinii neștiutori le interpretează după cum cred ei de cuviință. Ele aparțin unor epoci diferite: cea înaltă din mijloc este realizată în 1584 în satul Sălătruc din Argeș și se pare că inscripția slavonă îl amintește pe Petru Cercel; cea dinspre biserică este din 1617 și are tot scris în slavonă, pe când cea dinspre parc este din vremea lui Matei Basarab, 1644 și este inscripționată în română. Au pe ele ornamentații frumoase, cea mare și numele meșterului. Crucile au ajuns aici în 1959, după ce au stat mult timp în parcul Carol, acolo unde au avut rolul de a omagia prin vechimea lor prima atestare documentară a Bucurestiului, la expoziția jubiliară din 1906, ce sărbătorea 45 de ani de la crearea statului România, 25 de ani de la urcarea pe tron a regelui Carol I și 2000 de ani de când romanii au venit în Dacia.

Ansamblul din Dealul Patriarhiei are și alte clădiri frumoase, Palatul Patriarhiei și Reședința patriarhală dar și câteva statui ale demnitarilor sau cărturarilor ce au trecut prin istoria locului, despre acestea într-un articol viitor.

---

VIZUALIZĂRI: 1872 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI