Biserica Sfinții 40 de Mucenici

TIPĂREȘTE

Găsesc printre numeroasele ciorne care zac prin laptop-ul meu acest articol despre o biserică din Iași care, deși remarcabilă, este puțin cunoscută de cei care ajung pentru doar câteva zile în orașul nostru. Cu toate că... eu am intrat pentru prima dată, împreună cu părinții, atunci când așteptam să se afișeze listele cu rezultatele admiterii la facultate (este biserica aflată cel mai aproape de Universitate); în afară de Mitropolie și de Trei Ierarhi, nu știam pe atunci alte lăcașuri de cult din Iași. În zilele noastre aceste liste se publică online, ceea ce micșorează șansa ca un trecător prin oraș să o descopere întâmplător 😊.  

Acum patru ani, când am publicat primul articol pe AFA, site-ul era plin cu descrieri de biserici și tot felul de muzee din țară – singurele accesibile în pandemie. Urmând modelul, că eram începător, am încercat să scriu și eu despre astfel de obiective, dar am încărcat aici foarte puțin pe tema asta. Trăiam cu senzația că nu aduc nimic nou, erau doar compilații ale unor articole din presă sau ale unor cărți care îmi trecuseră prin mână. Cu timpul, am înțeles că astfel de semnale pot fi de folos pentru cei mai puțin familiarizați cu o anumită destinație, dar reținerea de fond a rămas.

În plus, în ceea ce privește această biserică, mai exista o problemă: nu aveam poze din interior. Făcusem câteva, dar erau întunecate și / sau mișcate. Am încercat să realizez altele, dar am găsit mereu biserica închisă. Zilele trecute am ajuns întâmplător pe acolo, era deschisă și mi-am amintit că îmi propusesem cândva să fotografiez înăuntru. Am intrat și... am constatat că uitasem telefonul acasă.  

M-am decis să încarc, totuși, review-ul așa cum e. Imagini din interior se pot găsi aici: doxologia.ro/foto-singura ... -40-de-mucenici. Nu mai țin minte de pe unde m-am documentat la vremea aia, dar majoritatea informațiilor pot fi aflate ascultându-l direct pe preotul paroh: doxologia.ro/biserica-sfi ... cenici-din-iasi .

Biserica Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia (9 martie) datează din anul 1760, ctitorii săi fiind hatmanul Vasile Ruset și soția sa Safta. Locul construcției era, la acea vreme, în afara orașului, la marginea Codrilor Copoului. Pe acolo se aflau, totuși, curți boierești – iar dezvoltarea capitalei Moldovei era rapidă, astfel încât, după nu mulți ani, parohia era una destul de importantă.

Ctitorii au obținut, inițial, statutul de stavropighie („de sine stătătoare”), adică ținând direct de Patriarhia de Constantinopol, și nu de Mitropolia de la Iași. În 1767 au închinat-o, însă, Mitropoliei Proilavei (Brăila), creată de Patriarhia de Constantinopol pentru creștinii ortodocși din sudul Basarabiei și din Dobrogea, teritorii stăpânite, la acea vreme, de Imperiul Otoman. Patronajul cu pricina nu a fost de bun augur, aşezământul ajungând, după 27 de ani, într-o stare proastă. Ceea ce îl determina pe vel vistiernicul Lascarache Ruset să revendice ctitoria părinţilor săi. El obţine de la domnitorul Alexandru Ioan Ipsilanti hrisovul din 30 octombrie 1787, care oferea bisericii 20 de lei pe lună (din vama domniei) pentru cheltuieli de întreţinere.  

Biserica aparține stilului cunoscut sub numele de „baroc constantinopolitan” , la modă în Moldova celui de-al treilea sfert al secolului XVIII. Ulterior datei zidirii, a fost „lungită” în două etape. Mai întâi, în 1868 s-a construit pronaosul cu cafas deasupra, pentru cor, precum şi turnul-clopotniţă, de formă patrulateră, peste acest pronaos. Apoi, în 1924, s-a adăugat pridvorul. Cutremurele din 1977 și 1986 au afectat destul de mult biserica, astfel încât, în 1994, a devenit necesară o nouă consolidare. Restaurarea este una reușită, păstrând amintirea elementelor decorative de pe fațadă. În tencuială au fost lăsați numeroși martori, pentru a fi vizibilă dedesubt piatra construcției originare.

O primă zugrăveală în interior a fost realizată pe la mijlocul sec. XIX. După spusele preotului paroh, aceasta s-a degradat ireversibil, ceea ce a dus la o repictare totală a bisericii, terminată în 2020. Astfel, biserica a fost resfințită fix acum patru ani, cu prilejul celui de-al doilea hram, Toți Sfinții Români (a doua duminică după Rusalii). A fost prima slujbă de târnosire din oraș după situația de urgență generată de pandemia COVID.

În ciuda trecerii timpului, lăcaşul de cult încă mai păstrează catapeteasma originală din sec. XVIII, din lemn de tei ştucat, aurit şi policromat, precum şi sculptura de lemn realizată în stil baroc.  

Începând cu anul 1814, biserica adăpostește patru icoane de mare importanţă, în care sunt reprezentaţi Iisus Hristos, Fecioara Maria, Sfântul Nicolae şi Cei 40 de Mucenici. Icoanele au fost realizate și donate de Eustatie Altini, cel mai mare pictor neoclasic de la începutul sec. XIX din Principatele Române, poate chiar din Balcani (casa lui Altini se învecina, în epocă, cu biserica, iar artistul era enoriaș de frunte). Mai ales icoana Sf. Nicolae este considerată a fi o adevărată capodoperă. Odată cu târnosirea din 2020 a avut loc și binecuvântarea unui bust al pictorului, ridicat în curtea bisericii, în spatele busturilor lui Ion Creangă și Gheorghe Asachi.  

Clopotul mare de circa 300 kilograme poartă inscripţia: „Acest clopot s-a făcut spre pomenirea sufletului lui Constantin Suceveanu cu ajutor de la alte ipochimene şi s-au dat la biserica Sfinţilor Patruzeci de Mucenici în vremea epitropiei acestei biserici, a dumnealui Căminarul Dumitrache Florea, în anul 1892” .

În curtea bisericii a funcționat, mai bine de un veac, un cimitir – de la fondare și până în 1871 (pe 3 iunie 1871. primăria interzicea înhumările în perimetrul orașului, deschizând în schimb cimitirul Eternitatea).

Aici a fost înmormântat, în 1869, Gheorghe Asachi, „campionul inteligenței moldovenești” în prima jumătate a sec. XIX, împreună cu alți membri ai familiei sale. Monumentul sau funerar se află în curtea bisericii, dar osemintele au fost dezhumate în 1890 și au fost depuse în soclul statuii sale de lângă Palatul Culturii, aflată în curtea actualei Școli Gimnaziale „Gh. Asachi” . Inscripţia de pe monumentul funerar păstrează și memoria altor personalități înmormântate cândva în acest loc, de exemplu poetul Alexandru Hrisoverghi sau pictorul Eustatie Altini.

Cea mai importantă celebritate legată de această biserică este, fără doar și poate, Ion Creangă. După absolvirea Seminarului, în 1859, îl aflăm în decembrie 1860 căsătorindu-se aici cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu de la... Biserica 40 de Mucenici :) , și devenind diacon al acesteia. A fost, din câte se pare, o căsătorie din interes, fără dragoste din partea niciunuia dintre soți. Creangă a înșelat-o cât s-a putut pe Ileana, iar aceasta și-a găsit un călugăr de la Golia pentru care și-a părăsit soțul. Divorțul s-a pronunțat în 1873, iar unicul copil al cuplului, un băiat, a rămas cu tatăl. Fostul socru a avut rolul său, deloc neglijabil, în excluderea lui Creangă din rândul clerului – nu că acesta ar fi fost ușă de biserică. Părintele Ioan Rusu, (încă) parohul bisericii, şi poetul Ion Alexandru au făcut demersuri pentru ca scriitorul-diacon să fie reabilitat. După cercetări amănunţite, preotul a dovedit că toate acuzele aduse lui Ion Creangă au fost nefondate, deci necanonice şi, în felul acesta, i s-a făcut o nedreptate. Post-mortem, în 1993 i s-a recunoscut nevinovăţia. 😊 Pe lângă bustul din curte, o placă de marmură, vizibilă din stradă, păstrează amintirea povestitorului.

Despre hramul bisericii:

Martirologiile consemnează faptul că Sfinţii serbaţi la 9 martie au trăit în vremea împăratului Licinius (308-324). Erau originari din Capadocia şi slujeau în armata romană la Cetatea Sebasta sau Sevastia din Armenia. Aflând Agricola, comandantul lor, că toţi sunt creştini, a încercat să-i facă să renunţe la credinţa lor. Cum ei nu s-au înduplecat, au fost duşi în temniţă şi supuşi la chinuri. Au fost dezbrăcaţi şi siliţi să intre într-un lac îngheţat pe timp de iarnă, cu ger năprasnic. Unul dintre ei, nemaiputând să îndure gerul, a primit să se lepede de Hristos şi a intrat în baia cu apă caldă – dar a murit pe loc.  

Noaptea, unul dintre paznici a avut o vedenie. Se făcea că Hristos, împreună cu îngerii puneau pe capetele fiecăruia dintre martiri o cunună şi, luminat fiind de Sus, a mărturisit că era creştin şi a intrat în iezerul îngheţat, alăturându-se celorlalţi. Astfel, martirii au rămas tot 40 la număr. După ce au îngheţat, trupurile lor au fost arse pentru a nu fi luate de creştini spre venerare. Dar cenuşa şi resturile lor sfinte au fost adunate cu grijă de aceştia şi păstrate cu evlavie. În biserica Mănăstirii Xiropotam de la Muntele Athos, cu hramul Sfinţilor 40 de Mucenici, se păstrează Sfintele moaşte: cenuşa amestecată cu pământ şi sângele ce a curs când au fost chinuiţi.  

---

VIZUALIZĂRI: 140 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI