La Capşa, birjar!

TIPĂREȘTE

Nu am fost decât o dată la Capşa, prin anii ´80, când un prieten câştigând o Dacie 1300 pe un carnet CEC de 5000 lei (costa 70000 lei) ne-a invitat ˝s-o bem˝. Învăţaţi cu restaurantele de tip comunist Perla, Drumeţului, Zori de zi, am fost puţin intimidaţi de saloanele ornamentate cu gust şi opulenţă, de oglinzile veneţiene, candelabrele şi picturile de pe plafon. Salonul era jumătate plin dar clienţii, după comportament, tonul ridicat şi îmbrăcăminte ne-a făcut să-i catalogăm drept activişti sau aprozarişti.

Nici urmă de scriitor, artist consacrat sau pictor aşa cum auzisem că-şi fac veacul la Capşa. De aristocraţi ce să mai vorbim? Îşi trecuseră viaţa la Canal sau în închisori, acum erau nişte bătrâni săraci cu casele naţionalizate.

De atunci n-am mai fost la Capşa. După 1990 prietenii noştri au plecat din ţară împreună cu copiii lor adulţi Dat fiind vârsta şi contextul actual eram sigură că n-o să mai calc vreodată pe la Capsa. ˝Never say never˝.

Am primit un telefon de la prietenii noştri care fiind bătrâni veneau pentru ultima oară în ţară. Doreau să ne vedem şi să mâncăm undeva. Am crezut că mergem la un restaurant obişnuit dar mi-au explicat că n-au putut şterge amintirea de la Capşa şi ar vrea să mergem din nou acolo.

Taxiul a parcat maşina pe Edgar Quinet şi am intrat din Calea Victoriei. Încă de la uşă a apărut un chelner elegant îmbrăcat care ne-a întrebat în care salon vrem să luăm loc? Erau deschise două. Nicio masă ocupată şi doar era sâmbătă orele 14. Înţeleg că timpul era frumos şi lumea fugise pe Valea Prahovei, dar chiar nimeni dintre milionarii prosperi ai Bucureştiului să nu vină, măcar de curiozitate? La plecarea noastră am mai văzut patru persoane la o masă în celălalt salon iar lângă noi era o masă de zece persoane rezervată pentru seara.

Am ales în al doilea salon o masă de trei persoane. Erau mese de doi, trei, patru, opt persoane. Toate erau aranjate pentru primit oaspeţi (Dne, ce risipă! doar statistic ştiau că au clienţi doar ocazional dar mesele nearanjate ar fi stricat impresia artistică). Feţele de masă erau lungi, albe, din cel mai fin material ca şi servetele de pus la gât. Scaunele de lemn masiv lustruit, curbate erau capitonate cu un material de culoare magenta (o nuanţă între roşu şi lilas) la fel cu mocheta care avea mici medalioane în culoarea lemnului de la scaune.

În celălalt salon pardoseala era din gresie bej care din loc în loc avea nişte romburi de culoarea tapiseriei. Ferestrele înalte aveau draperii groase de catifea la culoare şi erau legate cu cordoane împletite şi ciucuri de culoarea bronzului. Unele ferestre aveau vitralii. Tavanele erau pictate în ulei şi deţineau motive florale înconjurate de stucaturi. În mijlocul lor trona un candelabru de cristal de acelaş model clasic cu aplicele de pe pereţi. Saloanele erau despărţite de nişte uşi mari de nuc care erau deschise. Un număr destul de mare de coloane corintice de marmură roz irizată păreau că susţineau plafonul. Pe pereţi erau fotografii cu celebra actriţă Sarah Bernard, meniul de la nunta regelui Ferdinand cu regina Maria, etc.

În 1868, nepoţii unui cojocar aromân, fraţii Constantin şi Grigore Capşa au cumpărat clădirea de pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei) unde au deschis o cofetărie în care se preparau prăjituri după reţete franţuzeşti. Afacerea mergând foarte bine, în 1886 s-a ridicat alături un hotel şi mai apoi în 1891 o cafenea. Casa Capşa a devenit furnizor al caselor regale de la noi, din Serbia, Bulgaria şi Grecia. După moartea fraţilor Capşa a fost condusă până la naţionalizarea din 1948 de un nepot şi de bancherul Rudolf Knapp.Casa Capşa ca hotel, restaurant şi cafenea deţinea monopolul balurilor, întâlnirilor politice şi de afaceri. A fost vizitată de mari personalităţi ca ducele Nicolai ai Serbiei, fostul rege sârb Milan Obrenovici, preşedintele francez Raymond Pointcare, actriţa Sarah Bernard, mareşalul Joffre (cu ocazia vizitei sale s-a lansat prăjitura jofre). Personalul Casei Capşa era instruit periodic la Paris de unde au fost aduşi şi mari cofetari şi bucătari.

Imediat după încheierea celui de al doilea război mondial când elitele de mai sus au dispărut, cafeneaua şi restaurantul Capşa au devenit locul de intâlnire zilnică a scriitorilor, pictorilor, artiştilor şi ziariştilor care în faţa unei cafele negre discutau în general politica a cărei schimbare se făcea vertiginos cu direcţia spre comunism. Poetul Virgil Carianopol spunea ˝ca să devii scriitor trebuie să obţii botezul Capşei˝ iar Tudor Arghezi afirma ˝Casa Capşa este singurul loc intelectual de pe Calea Victoriei˝. Erau nelipsiţi Tudor Muşatescu, Ion Minulescu, Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Ionel şi Păstorel Teodoreanu, matematicianul Ion Barbu, pictorul Theodor Pallady care locuia în hotel şi alţii.

După naţionalizarea din 1948 hotelul s-a închis iar cofetăriei şi restaurantului i-au fost schimbat numele în Bucureşti. În 1975 clădirea a fost restaurată, s-a redeschis hotelul în care erau cazate delegaţiile străine importante în special din CAER. După 1990 şi-a recăpătat vechiul nume, a devenit proprietate privată dar nu s-a mai ridicat la standardele vechi de calitate.Dacă timp de zeci de ani Casa Capşa a deţinut un loc de frunte printre localurile din Europa Centrală, această întâietate s-a pierdut, rămânând doar un local foarte elegant, cu preţuri mari dar fără anvergura de dinainte. A dispărut un brand de ţară.

Ni s-a prezentat meniul, o cărticică îmbrăcată în piele de culoarea predominantă din salon. Eu, învăţată cu 3 lei micul şi 18-20 lei friptura m-am îngrozit când am văzut preţurile. Niciun fel de mâncare nu era sub 65-70 lei şi 220 gr. antricot de Argentina, fără garnitură costa 125 lei. Am comandat ce nu mâncasem niciodată: o friptură la cuptor de capră neagră (aş pune pariu că era de vită) cu sos roşu, trei cartofiori la cuptor şi în plus nişte buşeuri de foitaj cu ciupercuţe. (70 lei) Pe o scară de 1 la 10 i-aş da nota 7. Prietenul nostru a comandat un somon cu sos normand respectiv muştar cu maioneză şi capere, porţie cam micuţă (65lei) iar doamna o friptură de raţă la cuptor cu sos de vişine (80 lei). Mi-a dat să gust: era dulceaţă sadea (80 lei). Locuind în occident s-a învăţat cu gusturile şi combinaţiile astea. De băut, eu şi domnul, bere fără alcool (17 lei 330 ml), doamna oranjadă, (18 lei).Ca desert am luat fiecare câte o porţie de tort diferită, excelentă ca gust, nesatisfăcătoare ca gramaj, cca 15 lei/ buc. Până au fost gata felurile comandate, chelnerul a venit cu un coş cu sferturi de felii de pâine prăjită calde şi trei porţii de unt.Deşi pregătite pe loc comenzile au fost aduse destul de repede. Am vrut să-mi plătesc porţia dar prietenii nu m-au lăsat. Cred că întreaga consumaţie a fost vreo 350 lei, probabil 380-400 lei cu bacşiş.

De serviciu ce să spun? Impecabil. La plecare chelnerul ne-a adus hainele încălzite de la vestiar. Ştia să vorbească în limitele atribuţiile lui de serviciu. Ne-a sugerat politicos, salate, murături, cafea dar am refuzat tot atât de politicos că doar prietenii nu mai câştigaseră o maşină ca acum 40 de ani.

Dacă acest restaurant rezistă, probabil că seara vin străinii care au afaceri în Bucureşti şi autohtoni învăţaţi să dea tunuri, să câştige uşor şi să cheltuiască şi mai uşor.

Ca şi concluzie aplicând ˝never say never˝ am avut ocazia unei experienţe neaşteptate.

---

VIZUALIZĂRI: 1946 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI