Drumetii Mtii Fagaras - Spre cabana Podragu

TIPĂREȘTE

Am lucrat doi ani la Combinatul Chimic de la poalele Fagarasului inainte de 1960. Orasul nu oferea alta distractie decat un cinematograf muncitoresc in care pe langa filmul sovietic se dadeau jurnale de actualitati cu tov. Gheorghiu-Dej si o bomba de restaurant in care in zilele de leafa oamenii se imbatau si spargeau paharele.

Am vazut de cateva ori Balada Siberiei si Taunul. Televiziunea abia aparuse dar nema releu. Singura noastra relaxare erau excursiile pe munte. Nu ne incantau chefurile de la Fata Padurii pentru ca acolo totdeauna se gasea cineva sa traga cu urechea la ce ai vorbit dupa care te raporta. Acolo insa sarbatoream sfintii: Gheorghe, Ion, Nicolae. Cum trei sferturi din salariati purtau aceste nume, fata padurii programa aniversarile, astfel incat Sf. Ion cu toti al lui ajungea sa fie sarbatorit prin martie.

Secretarul de partid, un inginer cu facultatea facuta la Moscova nu inghitea sa se sarbatoreasca sfinti in colonie dar inchidea ochii chiar participa la petrecerile de la cabana. Noi, eram trei familii, mai mergeam la Sambata sa mancam raci pe care baietii ii fierbeau intr-o galeata asezata pe pirostrii pe foc de vreascuri iar noi fetele pregateam cartofii de Fagaras copti pe taciune si mujdeiul de usturoi.

Cel mai mult ne placea insa sa urcam pe munte sambata dupa amiaza sau duminica disdedimineata, uneori doua-trei zile de recuperari, cu rucsacul cu conserve in spate, luand in piept cararile pieptise care duceau la cabana Turnuri (1500 m) sau mai sus, la Podragu, cea mai inalta cabana din muntii Fagaras (peste 2100 m). Diferenta de nivel era mare, orasul avand altitudinea de doar 600 m. Un baiat din grup care era inginer sef mecanic pe Combinat aranja sa fim dusi cu camionul pe valea Arpasului, cat putea inainta acesta 7-8 km pe drum forestier (de unde autobuze dragii mei? iar cuvantul autocar nici nu-l cunosteam, era ceva cosmopolit care nu trebuia pronuntat).

Distanta din oras pana la cabane era de 15 respectiv vreo 20 km cu diferenta de nivel foarte mare si daca tineai seama ca baietii veneau cu anexele-sotiile-, nu puteai parcurge drumul dus-intors intr-o zi juma’ ca luni sa fi luat de proaspat in tura. Urcam din greu pe valea Arpasului sau pe culmea Taratei dar efortul era rasplatit cu deschiderile din fata ochilor: coame si varfuri inalte, vai care se terminau in satele de la baza muntilor, acea liniste de Olimp sfasiata doar de zgomotul unui joagar in aval, susurul unei cascade pe care o ghiceai cu zeci de metri inainte de a ajunge la ea, o capra neagra care sarea din chiant in chiant pierzandu-se ca o naluca in spatele stancilor inainte de o putea poza (aveam un aparat Smena cu care pozam intotdeauna figuri caci fundalul era confuz). Faceam cam trei-patru ore pana la cabana Turnuri dar dupa ce sorbeam un ceai din bujori de munte cu o aroma de neuitat cu o bucatica de zahar din dotarea personala (de unde altceva dragii mei in desagele magarilor care aduceau alimente? ) porneam inca o ora juma’- doua pana la cabana Podragu.

Cabana era mare, construita de BNR si data in functie cu cativa ani inainte, in 1950. De la cabana Podragu unde ne cazam si unde mancare se gasea pe sponci pentru ca la fel, era carata cu magarii, faceam o plimbare pana la lacul glaciar Podragu. Tacut, sobru, deobicei intunecat de umbra muntilor care se reflectau in oglinda sa iti crea o stare de calm, de echilibru, cum s-ar zice astazi "iti incarca bateriile" pentru a duce mai departe o viata anosta si plina de privatiuni.

Daca aveam vreo zi de recuperare sau de concediu ne avantam pana la varful Moldovanu, cel mai inalt munte din tara, in disputa permanenta la masuratori cu Negoiul. N-ar fi fost multe ore de mers dar proba de foc o dadeai urcand pe Vistea Mare, tot peste 2500 m. Spre deosebire de muntii Bucegi unde odata ajuns pe platou nu mai ai diferente de nivel semnificative, in muntii Fagaras ce urci, cobori, prêt de 4-500 m inaltime si asta pe 4-5 culmi. Asta m-a facut ca, cu toata dragostea mea pentru munte, sa ma asez lata pe poteca ce urca pe Vistea Mare si sa spun ca "duca-se dracu’, nu mai pot". Eu nu am avut niciodata o constitutie fizica favorizanta, nu am fost sportiva, am fost mica de inaltime si de fapt drumetiile le faceam din iubire si prin vointa stiind ca rasplata va fi in minunatiile pe care le vedeam, in senzatia ca sunt mai aproape de dumnezeire.

Cine a muscat din dragostea de munte, stie la ce ma refer. Cu sosele si momele, cu o bucatica de zahar si o Eugenie m-au determinat sa ma ridic si sa ajung pe varful Moldovanu. Era magnific cum sub noi, caldarile atrageau si respingeau nori de mica altitudine prin sparturile carora zaream sate, orase dar Dunarea nu am vazut-o cum se spunea. Aveam timp sa ne simtim stapanii lumii, sa ascultam linistea dimprejur dupa care coboram cuminti, fiind atenti numai cum punem pasul ca sa ajungem acasa pana seara.

De doua-trei ori am ajuns la Balea fiind atrasa acolo de amintirea unei intamplari ciudate petrecute cu ani in urma. O singura data am facut aproape toata creasta Fagarasilor timp de o saptamana, mers opt ore/zi de la Urlea- Sambata- Podragu- Balea- Negoiul- Suru pornind de la Voila si coborand aproape de Turnu Rosu. Intentia mea era ca odata si odata sa trec din Bucegi in Piatra Craiului si apoi in Fagaras dar viata cu intamplarile ei care au navalit peste mine nu mi-au mai dat ragaz.

---

VIZUALIZĂRI: 3778 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI