Catedrala din Noul Sarum

TIPĂREȘTE

Nu știu exact de unde atracția asta a mea pentru Vest. Cu siguranță, nu își are rădăcinile în îndemnul dulceag propagandistic al băieților de la Pet Shop Boys, cu al lor Go West! Poate, mai degrabă, dintr-o frustrare atavică, deoarece, după ce a construit prima civilizație creștină, după ce a ridicat primele Universități, cu mult înainte de Sorbona sau de Oxford, Bizanțul s-a lăsat devorat de propriii demoni, deși împărații de la Cornul de Aur, dintre toți, cunoșteau cel mai bine pericolul acelui dolce far niente oriental, care a măcinat Asiria sau Babilonul, cu mult înaintea lor... Asta, ca să nu se lase la mâna unui ajutor stupid din partea barbarilor occidentali care, după ce își cuceriseră reciproc teritorii, se cafteau într-un fratricid război de 100 de ani, ce avea să își afle obștescul sfârșit abia după altă jumătate de mileniu, în fața amenințării comune din partea altui popor frate, născut și el atunci, din ruinele imperiului carolingian, în acel speech de la Verdun, din Anul Domnului 843... Pentru că, abia după ce s-a uscat cerneala pe hârtia Antantei Cordiale, zece veacuri mai târziu, putem vorbi despre Europa modernă. Iar el, Bizanțul, a pierit în bătaia ghiulelelor păgâne, purtate de un sultan fratricid, la rândul său, dar plămădite, se pare, pe meleaguri românești, căci ce întortocheată poate fi această istorie a Estului... Și cât de arbitrară, prin lipsa de vlagă a locuitorilor săi! Poate de aceea nu îmi plac, azi, Grecia și Turcia... Și, prin extensie, tot ce ține de sud-estul european (incluzând țările fostui spațiu al slavilor de sud).

Iar drumul de la Bournemouth către Stonehenge – cel care, în linii mari, mi-a prilejuit meditația de mai sus – trece, inevitabil, prin Salisbury... Dis-de-dimineață, stațiunea litorală pare pustie, după petrecerile de cu seară, ceea ce mi-a facilitat accesul către autostradă, prin cele două roundabout-uri pe care le descoperisem cu o zi înainte. Doar că autostrada, cea care urca spre nord, către Oxford și Londra, a fost abandonată curând, în favoarea îngustelor drumuri de țară care străbat sate ancestrale, cu celebrele case din piatră, cu acoperiș din stuf (sau paie, căci, de unde stuf, aici?), moștenire a primordialei culturi celte. Din păcate, din fuga mașinii și pus în imposibilitatea de a parca pe marginea șoselei (nu că ar fi fost interzis, dar prea puținul spațiu în latul străzii și volanul pe partea dreaptă constituiau, prin sine însele, un stres considerabil, ca să mai pot gândi și o parcare din scurt, în contextul prezenței mele în mijlocul unei coloane de mașini, de parcă tot sudul Angliei decisese să ajungă la Salisbury în acea zi), nu am putut fotografia casele.

Acum, de ce Salisbury? Adică nu orașul omonim, care, oricum, nu intrase în planurile acelei zile, ci catedrala. Pentru că am ajuns destul de greu acolo, după ce am cerut navigației mașinii să mă ducă până la cea mai apropiată parcare. Multe străzi înguste (cum altfel?), cu sensuri unice (din fericire!) și încă nu foarte populate (datorită orei matinale), m-au purtat, în zig-zag, până în locul cu pricina. Adică la parcarea de tipul pay&display, unde, după ce depui obolul în aparat și afișezi tichetul la vedere, te poți bucura de câteva ore de liniște. Iar parcarea asta era peste drum de zona pietonală și de shopping a orașului, la doi pași de cathedral close, adică de domeniul bisericesc, despre care afli – nu ai cum să scapi ocazia – din nenumăratele inscripții de pe străzi, că este cel mai mare din Anglia. Nu îmi este clar dacă domeniul cu pricina este secularizat sau dacă, pentru privilegiul de a locui în zonă trebuie să plătești vreo taxă parohiei.

De fapt, saxonul Searesbyrig sau normandul Saresberi nu este totuna cu actualul Salisbury, cel care a înlocuit vechea așezare, pe la începutul secolului al XIII-lea. Dimpotrivă, persistă o oarece confuzie între Vechiul și Noul Sarum, cel din urmă fiind și actualul oraș. Iar denumirea de Sarum pare a proveni dintr-o comoditate de scriere latinească a așezării pe care Guillaume, bastardul normand, a făcut-o cap de pod pentru cucerirea noului său teritoriu. Căci Saresberi părea dificil de ortografiat, așa încât scribii epocii l-au prescurtat Sar, cu un mic accent peste ultima consoană, ceea ce, în cutumele vremii, se citea Sar-um... Cert este că, după vreo sută de ani de dezvoltare, chiar cu o catedrală construită de normanzi, episcopii vremii s-au săturat de mica localitate și s-au mutat mai la câmpie. Zice-se – și simpaticele doamne pensionare care te pândesc la intrarea în măreața construcție ca să îți povestească, pline de mândrie, istoria acestor locuri, nu uită să amintească – locul noii ctitorii a fost stabilit acolo unde avea să se oprească săgeata slobozită de pe meterezele vechii catedrale. Evident, nici o săgeată nu putea zbura atât de mult, dar, precum în legenda întemeierii Cartaginei de odinioară, când Enea a găsit șmecheria ca, tăind fâșii pielea unui bou, să înconjoare o cât mai mare bucată de pământ, și aici imaginația povestitorului a aflat soluția: de fapt, săgeata a lovit o căprioară care, târându-se, a pierit chiar pe locul viitoarei construcții. Frumoasă istoria acestui descălecat specific medieval, dar, în fapt, avem de-a face cu o strămutare tipică, datorată, pe de o parte, apropierii de resurse și, pe de alta, conflictelor permanente dintre garnizoana laică și comunitatea clerică.

După ce traversezi stradelele înghesuite, după ce treci pe sub un portic de piatră, pe unde abia are loc o mașină – deși drumul nu este cu sens unic – ajungi într-o deschidere uimitoare de teren, de parcă pătrunzi în altă lume. Acolo, peste o pajiște de un verde crud, care te îmbie la tumbe copilărești, înconjurată de case din piatră, departe și înaltă, se zărește catedrala. Prea frumoasă este dimineața, prea liniștitor verdele ierbii, așa că mai adăstezi câteva minute pe o bancă din fața caselor de piatră. Într-adevăr, înălțimea aparentă a catedralei rezidă – citești în ghidul turistic – din ascuțimea turnurilor, dintre care unul este cel mai înalt din Anglia. Și, o dată pătruns în curte, aceeași iarbă te face să mai zăbovești, alături de mulți, ca să imortalizezi zidurile din toate unghiurile posibile. Ca orice catedrală gotică, impresionează prin contraforții meniți să susțină, artistic, pereții, prin capetele de demoni pentru scurgerea apei (faimoşii gargui) și prin statuile episcopilor care veghează de pe zidurile exterioare. Iar interiorul te poartă în lumea veche, anglo-normandă, cu atâtea morminte încastrate în podea și pereți. Catedrala este imensă, cu tuburile de orgă precum coșurile de la un pachebot de lux, iar în centrul ei tronează bazinul cu apă de o netezime absolută, că îți este și teamă să pășești, ca să nu îi strici perfecțiunea cu unduirea vreunui val. Iar bătrâna pensionară, de o fragilitate de basm, îți atrage atenția că aici, în catedrală, se află cel mai vechi orologiu funcțional din Regat. Pentru că, da, privind-o, pe ea, pe bătrâna pensionară, îți amintești că ești într-un Regat și ea, care azi ți-a fost ghid, are ceva din noblețea Reginei. Ieși din catedrală, printr-o laterală, către o expoziție temporară, dar numai după ce îi promiți să vizitezi Chapter House, frumoasa clădire octogonală, locul de adunare, odinioară, muzeu, azi.

Iar acolo, printre decorațiuni biblice, cu scene din Geneza, naiv pictate, în stil medieval, o altă bătrână pensionară te poartă către o comoară ascunsă. Nu e vorba de aurul expus, nici de bijuteriile ce, odată, împodobeau gâtul vreunei baronese. Ci de singura copie păstrată în cele mai bune condiții – din cele patru care mai există – din Magna Carta, această piatră de temelie la eșafodajul libertăților moderne. Acolo, la Runnymede, în 1215, după ce baronii l-au forțat pe Ioan cel Fără de Țară să le semneze petiția prin care îi limitau puterea (și, de atunci, stabileau liniile directoare pentru o viitoare monarhie constituțională), au decis să trimită copii în toate colțurile țării, pentru ca lumea să ia aminte de schimbare. Astfel, frumoasa copie, scrisă cu litere minuscule, în latină, a ajuns la Salisbury, de unde, azi, poate fi admirată, ca un trofeu de preț. Fotografierea este interzisă în Chapter House, dar bătrâna pensionară încearcă să depășească momentul, când, bucuroasă să afle că mai știm și franceză, ne spune că, precum aristocrații de odinioară, la ea acasă se vorbește în limba lui Moliere. Mai mult, ne trimite în spatele vitrinei care adăpostea copia (până la urmă sună și ciudat, copie, când, de fapt, este un original transcris), pentru că acolo se afla, printre multe altele, și o traducere în limba română a Magnei Carta! Doar și România a fost Regat, știe ea bine...

Am părăsit catedrala cu o urmă de regret, iar oraşul ne-a regăsit, plin de viaţă, de data asta, cu străzile, magazinele şi pub-urile pline, căci lumea se trezise deja şi se bucura de soarele cald, de vacanţă. Doar că orologiul din turn ne-a avertizat, prin bătăile sale, că timpul a expirat în parcare şi, mai ales, că urma partea a doua a periplului, în lumea cioplitorilor de piatră, la un alt miracol, Stonehenge...

---

VIZUALIZĂRI: 2007 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI