O scurtă vizită la Castelul din Bodrum

TIPĂREȘTE

Am mai trecut prin Bodrum în 2009, cu ocazia unui circuit prin vestul Turciei, combinat cu un sejur la Marmaris. Orașul fusese inclus în traseu pentru o vizită la una din cele șapte minuni ale lumii antice, Mausoleul din Halicarnas. Chiar dacă ghida a încercat să ne deturneze de la acest obiectiv, am protestat vehement, era unul din motivele pentru care mă înscrisesem în excursie, și, până la urmă, a cedat. Totuși, din un autocar întreg, numai eu și fiica mea am decis să vizităm Mausoleul. Ni s-au acordat 20 de minute. Cam puțin, dar ce a fost mai important am văzut.

Însă, în drumul autocarului, la un moment dat, de departe, am văzut și și Castelul. I-am remarcat măreția și mi-am zis că merită mai multă atenție. Oportunitatea nu a apărut decât anul acesta, cu ocazia sejurului în Insula Kos și a excursiei cumpărată acolo.

Trebuie să recunosc, însă, că nu m-am pregătit deloc pentru aceasta, neavând certitudinea realizării vizitei. Ca urmare, cu prima ocazie ivită, am cumpărat o broșură cu informații despre mai multe obiective. Din acesta am aflat următoarele (nu este un citat, este o înșiruire de informații obținute de acolo):

„Castelul este un colier la gâtul orașului. Fiind amplasat în port, el este cel care urează bun venit turiștilor. Castelul a fost construit de Cavalerii din Rodos (n. b. Cavalerii Ioaniți sau Cavalerii Sfântului Ioan), cu aprobarea Sultanului Çelebi Mehmet (:-?? Deh! Broșură scrisă de turci!), după ce aceștia cuceriseră Peninsula Bodrum în 1402 :):). Construcția a început în 1406 și a durat 99 de ani. O mare parte a materialelor folosite provin de la Mausoleul din Halicarnas (aflat la numai câteva sute de metri depărtare), dar și de la alte obiective din zonă. Castelul este închinat Sfântului Petru și poartă numele acestuia. Accesul în castel este asigurat prin 7 porți, fiecare având deasupra un semn heraldic aparținând unui Mare Maestru al Ordinului, care a participat la construcția acestuia. Castelul este apărat de 5 turnuri, denumite, probabil, după națiunile care au contribuit la construirea lor: German, Englez, Francez și Șarpele. Numele acestuia din urmă a fost dat după semnul heraldic aflat pe el. În incintă sunt 14 rezervoare de apă săpate în stâncă. În castel se mai găsesc o serie de clădiri, inclusiv o moschee și o baie turcească, construite în perioada stăpânirii otomane. În prezent, mai multe încăperi și grădini din incinta castelului găzduiesc Muzeul de Arheologie Subacvatică aparținând de Ministerul Culturii și Turismului. (Ar fi fost utilă această informație înainte de începerea vizitei noastre.)”

Am lăsat castelul pentru sfârșitul excursiei în Bodrum, după vizita la celelalte obiective pe care ni le propusesem, având în vedere apropierea acestuia de port și posibilitatea de a ajunge repede la nava de revenire în Kos.

Ghida care ne-a adus în Bodrum ne-a spus că o oră, o oră și jumătate sunt suficiente pentru a vizita castelul. La noi, informația nu s-a confirmat. Într-o oră și jumătate nu am avut timp să ne plimbăm prin toată incinta. Cred că vreo 30 minute în plus nu ar fi stricat.

Venind din spre bazar și ajungând lângă zidul castelului, ajungem la o primă poartă. Încercăm să intrăm, dar nu găsim casa de bilete. Cineva ne informează că acolo este ieșirea, intrarea este la următoarea poartă. Găsim intrarea și avem, încă odată, ocazia de a remarca o informație falsă dată de ghidă. Nu peste tot în Bodrum se poate plăti în Euro. Aici trebuia să plătim 2 x 500 lire turcești. Noroc cu cardul (Revolut), cu care plătim 174,60 lei. La final, îmi pare puțin cam mult față de ceea ce am văzut.

Imediat după intrare ne întâmpină un bust. Este vorba de un pescar, dar și scriitor din secolul al XX-lea, care a scris despre Bodrum, mare și probleme marinărești. După informația cu Muzeul de Arheologie, se explică prezența acestuia aici.

După o scurtă vizită la un grup sanitar și una la un magazin de suveniruri pentru a cumpăra broșura menționată, începem vizita propriu-zisă. Aceasta începe cu un urcuș pe o serie de trepte din piatră destul de abrupte. Ajungem pe o terasă mărginită pe partea stângă de, probabil, un fost șanț de apă, iar pe partea dreaptă de un șir de creneluri, dincolo de care se află portul. Mă lămuresc destul de repede că broșura nu îmi detaliază un traseu prin castel, așa că o neglijez în continuare.

Un panou întâlnit ceva mai târziu (vezi fotografia P28) mă va lămuri că aici este „expoziția de tunuri” . Cred că erau utile câteva informații și aici. Nu am întâlnit nimic. Doar 6 țevi de tun, nu foarte impresionante, pe care nu știu să le localizez în timp. După ce trecem de tunuri, urcăm pe meterezele cu creneluri, de unde putem admira portul. După fotografiile de rigoare, coborâm pe terasa tunurilor și ne îndreptăm spre podul peste șanțul de apă, pentru a intra în castelul propriu-zis.

Pentru aceasta trecem pe sub „Turnul Porții de Acces” . De data aceasta avem mai multe informații. Din panoul din vecinătate aflăm că acesta era destinat „controlului podului mobil” . Poarta de acces nu mai are un semn heraldic al unui cavaler ioanit. Acesta a fost înlocuit în anul Hijri 1235l (începând cu octombrie 1819 până în septembrie 1820) cu monograma sultanului Mahmud al II-lea. Oricât m-am străduit, în dreptunghiul alb de deasupra porții nu am identificat nimic.

Trecând de turn, o luăm spre dreapta și urcăm o rampă nu foarte accentuată. După circa 20 m, ajungem la o altă poartă. De data aceasta întâlnim semne heraldice, chiar 3. Au fost executate în perioada 1454 – 1455. Rămân descumpănit. Primul aparține Marelui Maestru al Ordinului Jacques de Milly. Sunt convins că este o greșeală de editare a textului, că ar fi trebuit să scrie Jacques da Molay. Dar ce caută un cavaler templier printre ioaniți? Abia acasă m-am lămurit. Nu este nici o greșeală. Jacques de Milly a fost al 37-lea Mare Maestru al Cavalerilor Ospitalieri (iezuiți) între 1454 și 1461. Internetul nu știe să-mi spună mai multe despre el.

După alți câțiva pași, ajungem la o altă poartă, cu alte semne heraldice. De altfel, am întâlnit în vizita noastră multe alte semne heraldice, unele chiar pe ziduri și metereze, nu neapărat pe porți. La fiecare există câte o placă ce indică perioada realizării lor și numele cavalerilor cărora le aparțin. Cel mai interesant ansamblu de semne heraldice mi s-a părut a fi unul de mai mari dimensiuni amplasat pe un zid. Realizat în 1472, acesta cuprinde pe centru două semne heraldice aparținând unor cavaleri ioaniți și, pe laterale, 4 basoreliefuri reprezentând pe Fecioara Maria cu un miel în brațe, Sfântul Petru cu a sa cheie, Sfânta Magdalena și Sfânta Ecaterina. Nu știu de ce, dar am impresia că Sfânta Ecaterina are barbă (vezi fotografia P21).

Dopă ce trecem de încă o poartă, ajungem pe „Terasa Sudică de Observație” . Aici suntem atrași de o săgeată care ne trimite undeva în jos la „Depozitul de amfore” . Coborâm și ajungem într-o încăpere lungă sub terasă. Încăperea, iluminată electric, are și câteva ferestre pe latura spre mare. Este primul nostru contact, fără să știm, cu Muzeul de Arheologie Subacvatică. Pe câteva rafturi sunt așezate destul de multe amfore, găsite pe epava navei scufundate în zona localității Bozburun... Un panou din încăpere îmi spune că, inițial, aici a fost un depozit al amforelor găsite pe epava din zona Gelidonya, aduse aici în 1960. În capătul sălii remarc un obiect ce nu pare a avea legătură cu amforele. De departe, am crezut că este o planșetă de proiectare, apropiindu-mă am confirmarea. Este un desen al unei amfore.

Revenind pe terasă, facem câțiva pași spre est. Nu mi se pare nimic interesant, cu excepția unui turn din capăt. După studiul panoului cu planul castelului, aflu că acesta este „Turnul Englez” .

Întorcându-ne spre vestul terasei, remarc pe parapetul dinspre mare o altă placă de marmură cu semne heraldice. Sunt sigur că locul ei inițial nu era aici, nu se potrivește cu parapetul. Totuși placa informativă nu prezintă decât numele cavalerilor reprezentați și anul sculptării, 1496.

La capătul vestic al terasei, în zidul castelului este o ultimă poartă de acces în incinta acestuia. Trecând de zid, primul obiectiv pe care îl văd este o... moschee. Decidem să o vizităm la plecare, funcție de timpul avut la dispoziție. Dar nu a fost să fie.

O mare parte a incintei este ocupată de „Expoziția artefactelor din piatră! . De fapt sunt foarte multe resturi de coloane, resturi de statui, blocuri de marmură. Fiecare piesă este așezată pe un postament propriu, acestea fiind amplasate uniform, rectangular pe întreaga zonei destinată. Din nefericire, nu există nici o informație despre aceste piese. Zona destinată are o formă relativ rectangulară, cu lungimea perpendiculară pe zidul de la intrare. În capătul opus intrării este un mic bar, un punct de refrișare și odihnă.

Ajuns la capăt, am senzația că drumul se înfundă, nu mai ai pe unde să continui vizita. Încerc să obțin informații de la barmanul care în acel moment șoma. Imposibil! Omul nu știe decât limba turcă. Sau nu a vrut să mă ajute?

Ne întoarcem printre artefacte. În apropierea moscheii, lateral față de artefacte identificăm „Expoziția de Ancore” . Sunt expuse aici mai multe ancore metalice întregi sau bucăți. Pe lateral, în spate, pe două rastele sunt expuse mai multe pietre destul de mari, găurite, care, este posibil să fi fost folosite drept ancore într-o antichitate timpurie.

Câteva trepte pe lângă moschee ne conduc la o zonă superioară a incintei castelului. Aici, imediat în stânga, descopăr o clădire ce pare mai nouă. Atunci, nu am fost foarte lămurit despre ce este vorba, cu atât mai mult cu cât ni se verifică biletele de acces în castel. Astăzi îmi este clar că este principala zonă de prezentare și expunere a Muzeului de Arheologie Subacvatică. Ideea este sprijinită de un panou ce prezintă „Începuturile și dezvoltarea arheologiei subacvatice” sau altele cu istoria, caracteristicile și utilizarea amforelor. Acestea furnizează cele mai evidente dovezi pentru identificarea epavelor. De altfel, amforele sunt cele mai frecvente exponate de aici. Unele dintre amfore sunt păstrate în apă, presupun apă de mare, probabil pentru a evita deteriorarea lor. Înțeleg că muzeul participă activ la cercetările subacvatice din prezent. Dintre exponatele mai interesante pentru mine remarc partea superioară a statuii unui copil, probabil recuperată de pe o epavă și un costum de scafandru, varianta greoaie, destul de uzat. Cel mai mare exponat, care ocupă cea mai mare parte a încăperii, încearcă reconstituirea unei epave. Într-o porțiune a acesteia este ilustrat modul de așezare a amforelor în cala unei nave.

Față în față cu această clădire, puțin spre dreapta, este un alt spațiu aparținând muzeului... Un panou la intrare ne informează că aici sunt expuse obiecte recuperate de pe epave din zona „Insulei Yassinda! . Aceasta, zice-se că în limba turcă ar însemna „Insula Plată” (nu am reușit să obțin o confirmare iar Google Earth nu o cunoaște) este o mică insulă la circa 3.5 mile nautice vest de localitatea Turgutreis din Peninsula Bodrum. (Hărțile la dispoziție spun că acolo este insula Topan Adasi, despre care internetul nu are nici o informație.) Pe circa 200 m vest de această insulă se întinde un recif subteran de foarte mică adâncime, uneori iese și peste nivelul apei, care a fost capcană pentru nenumărate nave între secolele I și XX. Ultimul naufragiu a fost consemnat cel al unei nave libaneze, în 1993. Până acum au fost identificate și excavate 16 epave din perioada secolelor al V-lea până la al XVI-lea.

Și aici sun expuse multe amfore de diverse mărimi dar și alte obiecte. Îmi atrage atenția o structură metalică, destul de corodată. De pe panoul informativ alăturat, noroc cu limba turcă, aflu că este vorba de un cântar. Spre rușinea mea, termenul „bronze steelyard” nu știu să îl traduc. Dar, deși, zice-se, este capabil să cântărească între 30 și 400 „pounzi bizantini” (1 p. b. = 315 grame), cu cele două puncte de sprijin ale sale, nu îmi dau seama cum funcționează.

Dar, cel mai interesant punct al încăperii este o zonă de podea transparentă care permite vizualizarea, sub nivelul actualei clătiri, a unor ruine aparținând vechiului castel.

Faptul că în zonă, în ultimii 600 de ani, cota terenului a crescut cu aproape un metru (oare cum? :-??) este confirmat și de mozaicul decopertat în vecinătatea clădirii cu epavele de la Yassinda. Foarte frumos și bine conservat, îmi aduce aminte de mozaicul de la Mausoleu.

În acest moment descoperim că timpul nostru se apropie de sfârșit. Nu ne rămâne decât să aruncăm o privire asupra zonei de grădină care se întinde spre nord – est, pe fundalul căreia se profilează „Turnul Spaniol” și să ne îndreptăm spre ieșire. Drumul de întoarcere este identic cu cel de la venire până la „Turnul porții de acces” , unde se merge drept înainte pe o alee până la poarta unde bâjbâiam noi după intrare, la sosire.

Ca o concluzie, părere personală, este faptul că din castelul cavalerilor ioaniți au rămas numai zidurile și turnurile. Ce a fost în interiorul castelului a fost înlocuit de construcțiile otomane. Nu am idee, poate să mai fi rămas ceva în spatele moscheii și a clădirii Yassinda, zonă în care nu am ajuns noi. Rămâne de verificat pentru data viitoare. Asta, dacă va mai fi!

---

VIZUALIZĂRI: 1621 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI