Vila Zia - rigoare nordică și magie autohtonă

TIPĂREȘTE

Fratele meu și-a anunțat vizita în țară pe la sfârșitul lui mai (de trecu’). De ani buni el locuiește în Anglia și ocaziile să ne întâlnim nu-s prea numeroase. M-am bucurat nespus, desigur. Avea treabă câteva zile, dar pe urmă era „liber” de duminică până marți. Mi-a venit o idee și, după ce m-am consultat cu Tati, am decis: ne vom lua și noi 2 zile libere și vom merge pe undeva împreună. Nu de alta, dar îmi comentase la un moment dat la niște fotografii: „Să mă duci și pe mine cândva, când vin în România, într-unul din locurile astea drăguțe în care te duci tu!” Am ținut minte și am zis: gata, a venit momentul!

El avea să stea la Ploiești, la Mama și am zis să nu fie prea departe locul, să nu pierdem timp pe drum. După îndelungi scormoniri pe booking, am bătut palma (virtual) cu o proprietate de pe Valea Doftanei: Vila Zia. Acum are 28 de evaluări și o notă de 9,6, atunci nu avea decât 4 sau 5 (destul de succinte), toate cu notă maximă. Nu neapărat ăsta a fost motivul pentru care m-am oprit la această variantă, ci fotografiile de prezentare și, desigur, feelingul acela special de-l am câteodată. Așa că am rezervat pentru 2 nopți întreaga vilă (cu 2 dormitoare, facilități pentru grătar și ciubăr) la prețul total de 2250 lei. Da, știu, nu-i ieftin deloc, însă un frate am și-un soare! Am garantat cu cardul și banii au zburat din contul meu în cel al proprietății în momentul în care a expirat anularea gratuită.

Cu câteva zile înainte de sejur, proprietarul mi-a trimis pe WhatsApp toate informațiile necesare, așa cum se obișnuiește, menționând că ne putem caza începând cu ora 15 (și nu 16, cum era specificat în rezervare). Un lucru mai ciudat: cheia trebuia s-o luăm de la recepția Hotelului Oscar, din Câmpina. Am făcut o simulare de traseu și am constatat că oricum drumul nostru urma să treacă prin pragul lui Oscar, deci nicio problemă, ne oprim și pescuim cheia. La fel vom fi procedat la plecare (ce nu trebuia să se petreacă mai târziu de ora 12).

Totul a decurs conform planului: am pupat-o pe Mama, l-am sechestrat pe fratello și tunde-o către Câmpina! Fiind duminică după prânz, DN1 era parfum pe sensul spre Brașov; nici n-am clipit de 2 ori, că am și virat dreapta. De fapt, primul popas l-am făcut la un Kaufland, pentru aprovizionare, căci în mare aveam să stăm în pădure și, pe alocuri, să ne gospodărim singuri. Pe urmă am pus pe GPS hotelul Oscar, ăsta e în nordul orașului, chiar la ieșirea spre Valea Doftanei. La recepție am completat o foaie obișnuită de cazare, apoi, odată cu cheile, am primit o foaie A4 cu regulile casei, pe care am semnat-o în dublu exemplar – unul la mine, unul la ei. Treabă serioasă, nu ne jucăm!... Mă rog, or fi pățiți oamenii...

Tot la aplicația de orientare am apelat și pentru ultima parte a traseului, ca să nu bâjbâim. Cam 35-40 de minute să fi făcut; în mare, după Câmpina am urcat câteva serpentine și am dat în DJ 102I, ce urmează relativ fidel cursul Doftanei, ocolește lacul de acumulare Paltinu pe partea estică și merge mai departe prin Teșila și Trăisteni, făcându-se pe urmă drum forestier și pierzându-se în munți. După coada lacului, noi însă am virat stânga pe podul peste râul Doftana și am apucat pe strada Lacului (un drumeag neasfaltat), unde, la nr 778, ne aștepta Vila Zia! (De menționat că localizarea e un pic greșită pe GoogleMaps, în realitate e cu vreo 2-300 m mai la nord, adică trebuie să fii atent să nu treci pe lângă ea. Chiar de s-ar întâmpla una ca asta, n-ar fi o mare tragedie, că strada Lacului oricum nu mai ține mult, se înfundă în pădure și ea.)

Chiar în fața porții se află parcarea acoperită cu pietricele; 2 mașini încap chiar lejer. Gardul e din sârmă cu ochiuri mari, la fel poarta, închisă cu un zăvor ce se poate deschide ușor. De aici pleacă o alee în trepte largi, de asemenea acoperită cu pietricele, ce străbate pajiștea verde, până la intrarea în casă.  

Casa este o construcție cu parter și etaj, tip cabană de lemn și sticlă, în stil norvegian. De la prima vedere inspiră încrederea că, odată deschisă ușa, vei păși într-un spațiu prevăzut cu toate facilitățile traiului modern. Și da, chiar așa este! Eu, care știam din fotografii cam cum stă treaba, și tot nu mi-am putut opri un fluierat de apreciere!

Totul este open space, din față până-n spate (de fapt, fața casei e în direcția lacului, pe partea opusă celei prin care am intrat), de jos până sus (singurele ce ocupă spațiu sunt dormitoarele de la etaj). Spațiul chiar este generos, dar treaba asta îl face și mai generos! Se intră în zona de bucătărie, care se află organizată cu toate cele necesare în partea dreaptă, în timp ce în stânga se fac scările ce urcă la etaj. Există o masă cu 6 scaune (deși casa e gândită pentru maxim 4 oameni) și un corp de mobilier în stil minimalist ce include un loc de pus bagajele, spații de depozitare, pantofar și oglindă.  

De aici se coboară 3 trepte și urmează zona de living, cu o canapea de colț, o măsuță de cafea și un fotoliu. În loc de covor, un fake-blană de animal. Tot peretele dinspre lac este alcătuit din ferestre și o ușă cu geam. La fel, ușa din partea opusă, pe unde intraserăm noi și bună parte din perete este de fapt o fereastră. Și încă o fereastră în lateral. Imaginați-vă deci cât de luminos e interiorul și ce priveliști minunate ți se dezvăluie către afară, oriunde ai privi! Pe mine chiar m-a fascinat treaba asta.

În rest, unde nu-i sticlă, e lemn. Lambriuri de lemn pe pereți, podea din lemn tratat, să reziste la umezeală. Corpuri de iluminat moderne, spoturi luminoase ce însoțesc treptele către etaj. Frumos, ordonat, odihnitor pentru privire. La capitolul decorațiuni, minimum posibil, doar niște briz-brizuri etalate pe rafturile metalice ce delimitează arbitrar livingul de zona bucătăriei.

Din living se iese pe terasa generoasă, pe care se află ciubărul și mobilier de grădină: canapele și fotolii cu pernuțe și o masă. Terenul fiind în pantă, terasa este de fapt suspendată, iar ciubărul „îngropat” , astfel că nu e nevoie să te cocoți până la el, ci, din contră, să cobori în el. Iar cazanul se găsește dedesubt (voi reveni la acest aspect). Terasa are vedere splendidă spre curtea înierbată ce se întinde relativ orizontală pe o suprafață apreciabilă, apoi coboară în pantă accentuată până la lac. Evident, nu e nevoie să te dai de-a berbeleacul pentru a ajunge la lac, pentru că sunt amenajate scări și chiar un mic ponton de unde poți să te lansezi pe apă (există 2 canoe în magazia de sub casă) sau poți pescui. În ultima lor parte, mie mi s-au părut cam creepy scările alea, dar eu nu sunt cea mai curajoasă/sportivă persoană din lume. Băieții au zis că-s ok.

Tot aici jos, sub casă, se află zona de grătar cu toate cele necesare: lemne, o masă cu blat de lemn masiv și 2 băncuțe de-o parte și de alta. Lemnele pentru ciubăr și pentru grătar sunt suficiente și incluse în prețul rezervării. Singurul lucru la care se poate cârcoti este faptul că pentru a accesa zona asta de sub casă trebuie să ocolești toată casa prin stânga, pe o alee îngustă, cu niște trepte înalte, destul de incomode. Pare că varianta asta a fost una de compromis, neinclusă în planurile inițiale ale construcției. Nu știu de ce s-a ajuns la ea, mult mai normale ar fi fost niște scări (în spirală, de exemplu) care să coboare direct de pe terasă. A, și ar mai fi o hibă: faptul că nu există toaletă la parter.  

Tati a cam cârcotit legat de aceste lucruri, eu mai puțin: în fond, ce treabă ai, doar ai venit în vacanță și ai timp berechet, fie că e vorba să te duci să mai pui un lemn pe foc în cazanul de la ciubăr, fie că trebuie să cari mâncare, veselă și alte alea din bucătărie în zona de grătar?! Sau că te trece, în ciubăr fiind și-i musai să urci până la etaj, la budă?!... Nu doar că ai timp din belșug, dar aș zice că ar trebui să apreciezi faptul că toate aceste activități te mențin în formă fizică și psihică, antrenându-ți atât mușchii, cât și spiritul de organizare.  

Bun, haideți să ne întoarcem în frumoasa noastră locuință temporară, să vedem ce ne oferă ea!  

Despre living v-am povestit, n-ar mai fi nimic de adăugat. Doar că erau prize multe, utile pentru încărcat telefoanele și alte chestii.

Bucătăria este formată dintr-un corp în L, ce înglobează toată aparatura necesară: plita cu inducție, cuptorul electric și cel cu microunde, mașina de spălat vase, chiuveta. Design discret, minimalist. Combina frigorifică este chiar lângă ușa de la intrare (cu cuburi de gheață în congelator). Am avut espressor de cafea (cu pastile), prăjitor de pâine, veselă și tacâmuri de toate neamurile, inclusiv pentru grătar. Consumabile basic (gen sare, piper; dar noi nu ne-am bazat pe asta, oricum am venit pregătiți) și pentru spălat vasele. Dacă mă gândesc bine, mașină de spălat rufe nu cred că am văzut, dar nici nu cred că Zia este gândit ca un spațiu de cazare pe termen lung.

Mergem acum la etaj, urcăm treptele de lemn și ne sprijinim de barele laterale de inox. Ajungem pe un mic coridor; dacă suntem curioși, putem privi în jos, unde ni se etalează întreg parterul. Dar noi suntem și mai curioși și vrem să vedem ce surprize ne mai rezervă frumoasa și cocheta Zia!  

Dormitoarele sunt dispuse în oglindă sub acoperișul mansardat al casei. Aproape identice (singura diferență fiind modul de amplasare a patului: pe lung sau pe lat). Spre deosebire de spațiile comune, dormitoarele nu sunt foarte spațioase, însă organizate extrem de ergonomic, astfel că nu-ți lipsește nimic. Avem deci un holișor, din care se intră în baie (în stânga/dreapta) și în camera de dormit (în față).  

Avem câte un pat dublu (extra-calitate, desigur), spații de depozitare (în care am găsit papuci de unică folosință și prosoape pentru ciubăr) și cred că mai era un blat-ceva pe post de măsuță și un taburet (nu mai știu sigur și din poze nu-mi dau seama). Ferestrele uriașe dau spre lac și pot fi acoperite cu niște draperii opace, foarte utile pentru un somn netulburat de primele raze ale soarelui.  

Băile – perfect dotate, cu tot ce trebuie. Același design minimalist, tonuri neutre, cu lavoar și vas de toaletă pe negru. Câte o fereastră în tavanul mansardat. Drept consumabile, doar câte un săpunel rotund și câte un flacon de șampon. Prosoape în 2 dimensiuni, hârtie igienică suficientă.  

... A fost frumos, a fost magic, a trecut prea repede... Nu-mi venea să cred că dintr-o dată nu mai trebuie să fac 10 lucruri pe secundă și parcă primisem cadou aceste (aproape) 2 zile în care eram liberă să nu fac nimic sau, mai bine zis, să fac tot ce-mi place: să fiu cu cei dragi, să vorbim chestii cu rost și fără rost, sau să nu vorbim nimic, doar să stăm unii lângă alții... Ce bogăție, ce puțin o prețuim când o avem și ce mult când ni se ia!...  

Vremea a fost frumoasă, chiar răcoroasă seara și dimineața (țin minte că, odată întorși acasă, avea să înceapă canicula care nu ne-a slăbit mai bine de 3 luni!). Am urcat pe Dealul Secăria; căutați pe hartă locul numit La Antene, de acolo începe traseul, în stânga. Nu-i foarte solicitant, în schimb e foarte generos în priveliști de vis spre culmile din jur, spre sat și spre lac. Am continuat apoi pe DJ 101S, spre Comarnic – unul dintre cele mai frumoase drumuri din țară. Pe urmă pe DN1 și din Nistorești am virat stânga – DJ 207 – Șotrile, unde am dat de un deal plin de salcâmi în floare. Ne-am abătut și prin Poiana Ciucaș, doar ca să ne dăm mari la frățior, eu și Tati mai fuseserăm; fiind zi de luni, zona de picnic era luată cu asalt doar de văcuțele ce pășteau iarba proaspătă.

Ne-am plimbat cu barca pe lac, chiar înainte de apus. Două case mai încolo stă un tip (unul dintre puținii rezidenți permanenți ai zonei) care are o barcă electrică (nu-s permise altfel de bărci pe Paltinu, fiind lac cu apă potabilă).

E o zonă fascinantă, surprinzător de tradițională și de autentică; doar să te abați un pic de la DN1... Am fost de acord, și eu, și fratello: deși am copilărit pe aceste meleaguri, încă mai avem lucruri de învățat despre ele...  

Am mâncat la mâncătorii și, în ultima seară, ne-am distrat cu grătarul. Ne-am bucurat de beneficiile relaxante ale ciubărului cât de mult am putut. A fost frumos, a fost magic...

***

Așa de mult mi-a plăcut, că am rezervat din nou de Sf. Maria. De data asta, pentru 3 nopți, urmând a ne însoți fiul nostru, Paul și prietena lui, Diana. Povestea s-a repetat, cu mici diferențe. Am luat cheile tot de la Oscar, dar la plecare le-am lăsat pe masă, în bucătărie (venise deja femeia de serviciu prin zonă). Am stat în celălalt dormitor. Ne-am întâlnit cu motanul cel frumos despre care citisem prin postări, care nu ne-a lăsat neam să-l atingem; doar la grătar a părut un pic mai sociabil (numai a părut). Am vrut să repetăm excursia pe Secăria, însă era atât de cald, că ni s-a luat rapid. În schimb, ne-am plimbat pe strada Lacului până la capăt și pe urmă cu mașina pe coclauri, prin Trăisteni și mai departe, prin pădure. A fost un pic mai... răcoros.  

Cu ciubărul am cam dat-o în bară. În prima după-amiază l-am încălzit cât trebuie. În a doua, am făcut greșeala să nu verificăm temperatura apei înainte de a pune lemne pe foc. N-am pus decât vreo 2 rânduri, însă s-a înfierbântat atât de tare apa, că n-am reușit s-o mai dăm în jos (semnificativ) nici cu slujbe! În ultima zi, cât pe ce să pățim la fel, deși n-am pus decât un rând de lemne. Deci atenție, vara se menține căldură reziduală de la o zi la alta, nu-i nevoie să insistați prea mult.  

Lucrul cel mai neplăcut a fost gălăgia. În pădure – în pădure, dar nu departe de lumea dezlănțuită, să ne-nțelegem! Fix în dreapta se află Vila Uno (parcă așa), gestionată de Atra Doftana (care-i un pic mai sus, chiar în coada lacului). Dacă în mai am avut noroc de vecini potoliți, alta a fost situația acum, în miezul verii! N-o să înțeleg în veci de ce unii înțeleg că distracția este direct proporțională cu cantitatea de zgomot pe care o produci, cu ferma convingere că în momentele alea nu mai e nimeni prin preajmă, doar tu și gașca ta! Din acest motiv, o să mă gândesc de 2 ori de-acum înainte de a pleca într-o minivacanță pe plaiurile strămoșești...

Dealtfel, și ușa noastră de intrare ne întâmpinase cu un mesaj de genul: 'Atenție, a se păstra liniștea între orele... și orele...' Deci fuseseră ceva probleme și, probabil, reclamații din mai până în august.

Trecând peste asta, am filtrat doar amintirile frumoase și pe ele le cultiv în continuare. A fost frumos, a fost magic... Altfel de magie.  

***

Dacă vă recomand Vila Zia?! O, da, cu 2 mâini! Dincolo de micile inconveniente, este, cu siguranță, printre cele mai bune experiențe de cazare pe care le-am experimentat vreodată! Unde mai pui – în România! Bine, la un preț pe măsură...

Dacă m-aș mai duce?! Păi... probabil nu. De 2 ori ajunge. În materie de turism, mă plictisesc repede sau, mai bine zis, îmi place să încerc tot locuri noi, provocatoare. Sunt convinsă că ele sunt cu duiumul; la mine-i problema – să am timp, energie, sănătate și bani.  

---

VIZUALIZĂRI: 258 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI