Eterna atracție a Veneției

TIPĂREȘTE

Veneția a fost şi a rămas o acaparatoare. Secole de-a rândul corăbiile ei au înfruntat mări şi oceane, iar negustorii sau soldații debarcați pe țărmuri adesea neprimitoare le-au încărcat pântecele cu bogății nemăsurate, pe care lacoma republică lagunară le-a strâns cu aviditate. Chiar şi astăzi, Veneția este un veritabil magnet care atrage zeci şi sute de milioane de euro, dolari, lire sau yeni, reuşind să strângă într-un mic perimetru mai mulți turişti decât reuşesc țări întregi.

Mi-am dorit mult să ajung să văd Veneția. Am citit despre ea, despre clădirile şi monumentele ei, despre oamenii faimoşi care au trăit acolo, am văzut filme, deci mai lipsea doar vizita. N-am avut curaj să-mi iau soarta în mâini, aşa că am apelat la o agenție de turism. Per total n-a fost rău, dar singur aş fi ieşit financiar mai ieftin. Dar ce câştigi într-o parte, pierzi în alta, astfel că nu m-am mai gândit la acest aspect. Am avut cazare ieftină la Mestre, zbor low-cost, dar am vizitat de cinci stele.

Ajunşi dimineața în Santa Croce şi dând cu ochii de canale, bărci şi de agitația specific italiană am uitat de programul făcut cu migală după ore de studiu cu harta şi internetul în față. Noroc cu Şefa care a propus să începem cu o pauză pentru reorganizare la o cafea italiană, prima din viața mea de turist. Momentul a fost reținut în memoria camerei foto, dar Şefa n-a găsit loc în poză şi pentru ceaşcă. Refăcut spiritual, preiau conducerea (pe care o dețin doar la volan şi în excursii) şi direcția vaporetto. Ne-am luat abonamente, pe trei zile, şi consider că este primul lucru care trebuie cumpărat dacă ai de gând să vizitezi Veneția ca turist normal. Altfel poți închiria propria barcă, cu sau fără căpitan.

Pe drumul acela, de-a lungul lui Canal Grande, s-a încins camera foto de cât am folosit-o. Nu ştiam unde să mă uit mai întâi, ce să fotografiez mai repede. Probabil ştiți senzatia, căci eu am simțit-o de multe ori. În sfârşit, coborâm pe solul mai mult sau mai puțin ferm al oraşului, după care parcurgem, alături de alți pasageri ai waterbus-ului, o străduță lată cât holul meu de acasă, apoi alta, un pod, alt pod, ceva gen labirintul Minotaurului plasat în Delta Dunarii. N-am reuşit să mă orientez după hartă, aşa că după mintea mea de copil am considerat că mergând înainte ajung undeva unde să reuşesc localizarea. Am ajuns la Calle larga 22 Marzo, da' largă rău. Noroc cu magazinele c-o mai limitau. Şefa şi-a schimbat starea de spirit instantaneu şi a început studiul naturii, al naturii obiectelor din vitrine, de am crezut că i-au mărit salariul.

Am trecut pe la San Moise, prima biserică italiană vizitată, cu o fațadă extrem de împodobită, de parcă era o expoziție de monumente funerare. Zece minute mai târziu, un eveniment demn de menționat în agenda mea de drumeț, am ajuns în Piața San Marco. Nu pot să spun că am văzut ceva diferit de ce ştiam de acasă, adică aglomerație, porumbei, dar asta conta?

N-am băgat în seamă clădirile înconjurătoare (ştiam c-o să le dau atenție mai târziu), ci am ținut-o drept până la biserică. Şefa a avut intenția s-o cotescă spre o tarabă încărcată de suveniruri ca un pom de Crăciun, dar am interceptat-o la timp. San Marco, cu formele ei bizantine, cu poveştile depănate pe sub arcade, cu mulțimea de statui înaripate sau aureolate, mi se pare mai mult un castel din poveşti. Iar interiorul, unde mozaicul auriu cuprinde toate cupolele şi formeaza o uriaşă cameră de chihlimbar, m-a lăsat fără cuvinte. Nu am avut timp şi nici răbdare să desluşesc înțelesul fiecarui desen în parte, aşa că m-am limitat să admir doar pastelata frumusețe, deşi sunt sigur că la baza fiecăruia a stat o idee, un mesaj. Şefa mi-a atras atenția că trebuie să privesc cu umilință şi în jos, pardoseala fiind o succesiune de forme geometrice, dar şi zoomorfe, într-un contrast sobru. Nu ratăm ocazia de a admira de aproape veritabilii cai neînşeuați făuriți din bronz, aduşi cu mari sacrificii tocmai de la Constantinopol, deşi proprietarii bizantini s-au opus vehement. Evident mergem la Pala d'oro, o bijuterie la categoria maxi, un tablou în care tuşele s-au realizat cu aur, argint, rubine, smaralde, etc. Gândindu-ne puțin, San Marco aduce totuşi un elogiu nemeritat furtului, specificat a se evita de către cea de-a opta poruncă. Şi exemplific doar cu osemintele Sf. Marcu şi cu cei patru cai mai sus menționați. Dar când el este înfăptuit în folosul autorității sau de către armate victorioase devine o faptă de glorie demnă de a fi menționată în cărțile de istorie. Dacă n-am dreptate să-mi spuneți.

Palatul Dogilor l-aş fi vizitat oricât de scurtă ar fi fost şederea la Veneția, căci ştiam de el din fragedă pruncie. De fapt de la un revelion la TV, când Anda îl căutase pe Toma italianu' la Palatul Dogilor. Aşa că am intrat cu Şefa de mână, dar n-am ales un tur organizat, ci am hotărât să-l colindăm de capul nostru. N-o să vă povestesc istoria palatului şi n-o să vă descriu clădirea, deoarece au făcut-o alții mult mai bine. Doar voi recunoaşte cu mâna pe inimă că am vrut să văd mai mult decât orice "Paradisul" lui Jacopo Tintoretto, considerată ca fiind cea mai mare pictură existentă, care ocupă un perete întreg în Sala Marelui Consiliu. Este greu să apreciezi lucrarea la prima vizionare, dimensiunile uriaşe şi mulțimea personajelor, sfinți şi îngeri care-i înconjoară pe Isus şi Maria, făcând misiunea imposibilă pentru un amator într-ale artei şi religiei. Am reuşit apoi să ne alipim la un grup mai organizat şi urmându-l am ajuns la Puntea Suspinelor. Aici chiar m-au luat suspinele, locul fiind cu adevărat celebru. Temnițele nu m-au impresionat şi cred că de aceea Casanova le-a părăsit atât de repede. Văzut de aproape palatul mi-a părut altceva, căci dantelaria sculptată este omniprezentă, invadează fiecare colțişor, iar senzația de masivitate care apare la o vedere de ansamblu se disipă. Per total palatul este o bijuterie arhitectonică unde venețienii şi-au arătat încă o dată nu doar puterea financiară, ci şi bunul gust.

Profitând de faptul că există un lift funcțional în Campanilla, Şefa s-a aşezat la rând, coada la care am aşteptat reamintindu-mi anii copilăriei. Cel mai mult am vrut să verific dacă nu se observă nici un canal de sus, din vârf. Mă declar învins, nu am reuşit să văd nici unul, dar am avut parte de o privelişte încântătoare.

Dupa o masă italiană veritabilă, adică paste udate cu vinul casei, am continuat turul cartierului San Marco, trecând de pe un pod pe altul, de la un canal la altul, fără să ne plângem de privelişti terne sau neinteresante. Strecurându-ne printre valurile de turişti am reuşit să găsim Teatrul La Fenice, pe care intenționam să-l văd şi în realitate. Nu pomenesc istoria zbuciumată a clădirii care a renăscut mai strălucitoare după fiecare incendiu, ci doar că aici a fost fluierată copios la premieraTraviata, care ca şi Bărbierul din Sevilla sau Carmen a avut un debut anevoios. Cum poate fi interpretat faptul că astăzi ele sunt printre cele mai celebre şi cunoscute opere lirice? Lăsând la o parte analiza psihologiei spectatorului, pot să mă laud că am intrat în teatru, am stat chiar în una din lojele centrale şi am asistat la repetiția spectacolului La Boheme de Puccini. Ce-a fost în sufletul meu este mult prea greu de descris pentru un neofit al literaturii. A tras Şefa de mine să mă scoată din lojă că nu vroiam să mai plec.

De la teatru la Piata San Marco nu pare un drum lung pe hartă, dar fiind însoțit de Şefa din dotare a durat mai mult să ne întoarcem, căci magazinele şi vitrinele sunt amplasate în puncte strategice şi n-ai cum sa le ocoleşti. Iar o vitrina cu mănuşi având o cromatica care aminteşte de nuanțele folosite de Van Gogh în tablourile din perioada Arles oprea din drum şi pe Minerva Tutovan, dacă mai tineți minte personajul. Şi nu mai fac nici o referire la galeriile de artă şi de modă sau la magazinele cu suveniruri. Până la urmă tot am ajuns în piața respectivă şi ne-am prezentat la intrare la Muzeul Correr. Aveam în minte să văd cunoscutul portret realizat de Gentile Bellini dogelui Giovanni Mocenigo, în care dogele este văzut perfect din profil, ca într-o poză făcută la poliție. Fotografiatul era interzis şi greu am convins-o pe Şefa să mă imortalizeze cu tabloul. Dar peste toate, cel mai mult mi-au plăcut sculpturile lui Antonio Canova, un reprezentatnt al neoclasicismului, dar care nu se desprinde total de influența barocului, siluetele pe care le-a modelat în marmură părând în mişcare. Şi Dedal şi Icar, dar mai ales Orfeu şi Euridice părând că vor să plece mai departe, să-şi părăsescă piedestalul.

În drumul către debarcader trecem pentru a vedea agitația barcagiilor de pe Riva degli Schiavoni, faimosul cheu aglomerat cu gondole. Nu pierdem prilejul de a intra la San Zaccaria, un muzeu într-o biserică, ca multe altele din Veneția, cu o fațadă renascentistă, creată de un arhitect care a cochetat cu arce de cerc şi dreptunghiuri pentru a realiza o imagine armonioasa. La interior sunt picturi de Anthony van Dyck, Tiepolo, Tintoretto, Andrea del Castagno, dar şi una din cele mai importante lucrări ale lui Giovanni Bellini, La Sacra Conversazione.

Am încheiat prima zi în Veneția cu o plimbare la bordul unui vaporetto de-a lungul lui Canal Grande, trecând pe sub celebrul Ponte de Rialto, pe lângă Ca' d'Oro şi intersectându-ne cu mai mulți gondolieri. Deşi treceam pentru prima oară pe lângă acele palate vechi, cu tencuiala căzută şi învăluite de-o pitorească ruină, un sentiment ciudat de deja-vu mă cuprindea. Mi se păreau toate cunoscute, ca dintr-o altă viață, dar nu a unui Rossini sau Casanova, ci mai mult a unui Marco Polo. Poate Veneția nu este un oraş unde aş dori să locuiesc, dar sigur este un oraş în care aş dori să revin.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 2098 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI