Taormina - farmec medieval, între munte și mare

TIPĂREȘTE

În cea de-a treia zi ne-am propus să vizităm Taormina. Văzusem o sumedenie de poze, citisem impresii și eram convinsă că va fi „cireașa de pe tort”-ul minivacanței noastre siciliene.

Precum în cazul Siracusei, „descoperisem” că și la Taormina se poate ajunge cu trenul sau cu autobuzul, acesta din urmă având punctul de plecare în autogara din vecinătatea gării centrale din Catania. Cumva aleator, sau profitând de experiența zilei precedente, am ales autobuzul. Așa că pornirăm voinicește cât de dimineață am putut, cei aproximativ 2 km propunându-ne să-i străbatem per pedes. Nu că mă laud, dar în situații dintr-astea sunt destul de organizată și eficientă, îmi calculez bine timpii, pentru că urăsc să mă grăbesc și rareori se întâmplă să nu-mi iasă, de obicei din cauze ce nu țin de voința mea. Așa s-a petrecut și de data asta (sau cât pe ce să se petreacă, mai bine zis!); „miresele” mele de băieți s-au învârtit atâta prin casă, că plecarăm cu vreo 10 minute mai târziu decât ora stabilită. Am accelerat cât am putut (mrrr!) și ne-am urcat în ultima secundă în autobuzul de ora 9, lac de apă, cu pulsul dincolo de limita cardio! Biletele le-am luat de la șofer, 8,8 euro de persoană dus-întors.

Taormina se află la vreo 70 km nord de Catania și drumul urmărește spectaculos coasta mării, la oarece înălțime. Pe de altă parte, înconjoară panta estică a Muntelul Etna, oferind priveliști amețitoare către vârful conic, în cazul nostru acoperit de zăpadă (atunci când acesta nu era învelit de pătura de nori). La început de decembrie vremea poate fi foarte schimbătoare în această insulă mediteraneană, dar pentru ziua respectivă se preconiza destul de bună, cel puțin șansele să ne plouă păreau destul de mici.

Autobuzul face vreo două escale și în Giardini Naxos, stațiune estivală ce se întinde cale de vreo 3-4 km fix pe malul mării – aproape pustie la data vizitei noastre. Pe urmă drumul urcă în serpentine strânse, printre vile somptuoase și grădini luxuriate și după câteva minute (puțin peste un ceas de la momentul plecării din Catania) ajunge în sfârșit la capătul cursei, în autogara de pe Via Luigi Pirandello, la doar câteva sute de metri de intrarea în orașul vechi.

După cum probabil deja v-ați dat seama, întreaga poveste se desfășoară pe orizontală și pe verticală și sunt vreo 3 obiective „must”: Taormina (situată la mijlocul... sendvișului), sătucul Castelmola (felia de sus) și zona litorală, cu plajele și celebra Isola Bella (felia de jos). Citisem că-i cam greu să le cuprinzi pe toate 3 într-o singură zi, mai ales într-una scurtă de iarnă. Nu ne stresa prea tare acest aspect, eram hotărâți să vedem ce se poate, să ne bucurăm de atmosferă și, dacă ne-o mai rămâne ceva nebifat, ne-om mai întoarce cândva... poate...

Am continuat într-o ușoară ascensiune pe Via Luigi Pirandello; deja eram super-încântați de priveliști - hoteluri și vile frumos decorate cu obiecte din faianță multicoloră, cu leandri și tufe de bouganvilia; țărmul dantelat departe, jos; semeața creastă muntoasă în față, purtând pe creștet ruinele unei cetăți... Am identificat ușor, pe partea dreaptă a șoselei, terminalul funicularului cu care se poate coborî spre plaje; eram decisă ca, la o adică, să sacrificăm Castelmola în favoarea zonei litorale.

Orașul vechi Taormina se străbate pe jos, cele mai importante obiective turistice etalându-se cale de vreun kilometru, de-o parte și de alta a arterei principale, Corso Umberto I, între Porta Messina (la nord) și Porta Catania (la sud). Imediat după ce treci pe sub arcul de piatră al Porții Messina, ți se deschide în față Piazza Vittorio Emanuele, unde se intersectează câteva artere importante: în dreapta, Via Cappuccini, care te scoate rapid din aria orașului, pe care o părăsește pe sub Arco dei Cappuccini, pentru a urca voinicește panta muntelui, iar în stânga, pe după Palazzo dei Congressi (o clădire rectangulară, modernă, se potrivește cam ca nuca în perete în acest decor), Via Teatro Greco, ce coboară – desigur – către Teatro Antico.

Noi am apucat întâi pe aceasta din urmă și am vizitat amfiteatrul, dar v-aș recomanda să vă abateți puțin către Palazzo Corvaja, în dreapta pieței – îl recunoașteți ușor după zidurile masive de piatră cenușie, terminate cu mici creneluri, pe care sunt desenate ferestre arcuite, de inspirație maură. Înafara faptului că palazzo ăsta are importanța lui istorică de netăgăduit, fiind unul dintre cele mai vechi edificii din Taormina (sec. 11), iar pe la 1410 a fost sediul Parlamentului Sicilian, parterul său găzduiește în prezent Centrul de Informații Turistice. Se intră de pe Via dei Cappuccini și cu ocazia asta puteți admira și frumoasa curte interioară a palatului, decorată cu plante și statui de piatră. Pe lângă faptul că angajații Centrului vă pot oferi informații prețioase, precum și hărți sau pliante (gratis), locul e un mic muzeu, unde întâlniți trăsuri sicilene, manechine îmbrăcate în haine de epocă sau militare și puteți citi tot felul de chestii interesante. Ați reținut sper – lucrul cel mai important, fără de care nu trebuie să părăsiți oficiul turistic, este harta zonei. Vă asigur că este o hartă excelentă, ce vă va fi de mare folos în orele viitoare; obiectivele sunt bine marcate, cu fotografii și mici texte explicative (acum... ori n-am fost noi atenți, ori nu aveau altfel... explicațiile de pe spatele hărții noastre sunt în dulcea limbă a lui Petrarca; dar nu-i bai; trăiască „ginta nobilă latină”!).

Dacă tot sunteți aici, vă mai puteți abate câțiva metri pe Via dei Cappuccini, unde veți găsi, pe partea stângă, ruinele vechiului Odeon (sec. 3 î. H.). Se pare că dimensiunile lui erau cândva impresionante, în prezent s-ar putea să fiți un pic dezamăgiți, dar trebuie să știți că mare parte din edificiu se găsește încă sub temeliile caselor învecinate. Se vizitează gratuit, pe plăcuța de la intrare scrie că începând cu ora 9 dimineața și până cu o oră înaintea apusului, noi însă am găsit poarta încuiată. Oricum, locul poate fi ușor vizionat printre gratiile gardului metalic.

Și dacă tot sunteți aici, reveniți în Piazza Vittorio Emanuele și treceți pragul uneia dintre cele mai vechi (sec. 17) și mai frumoase biserici din Taormina: Chiesa Santa Caterina (de Alexandria). Vă vor impresiona, cu siguranță, superbele coloane răsucite, ce încadrează nișele laterale și altarul, precum și statuia delicată, din marmură albă, înfățișând-o pe sfântă, inscripționată cu anul execuței sale (probabil) – 1493!

În fine, coborâți pe Via Teatro Greco, fără grabă, căscând ochii la micile magazine de ceramică frumos colorată, la balcoanele împodobite cu sute de plante... Când veți trece pe lângă cofetăria-cafenea (sau cum s-o fi chemând la ei), o să vă învăluie parfumul vanilat și n-o să rezistați, așa cum n-am rezistat nici noi! Ca în transă am intrat și ne-am cumpărat fiecare câte una bucată canollo siciliano, mare și gras, cu capetele mânjite decadent și din plin cu fistic zdrobit și cu ciocolată, crocant la exterior, umplut din abundență cu o cremă fină și delicată de ricotta :P... Asta ne-a întârziat un pic, deoarece a trebuit să stăm să le terminăm, doar nu era să intrăm în situl arhelogic cu degetele mânjite de cremă și cu ciocolată pe post de ruj de buze. N-am mâncat însă „pe uscat”, am dat o raită prin curtea restaurantului din apropierea intrării, frumos împodobită cu pomi de Crăciun și am citit povestea vecinului de peste drum, Grand Hotel Timeo, urmaș al primului stabiliment din Taormina destinat găzduirii celor ce doreau să viziteze orășelul cu vreo două secole în urmă, atrași de faima sa de loc încântător.

Am cumpărat apoi bilete să vizităm Teatrul Antic, pentru noi doi la preț întreg (10 euro), iar pentru Paul redus la 5 euro; voi atașa o fotografie cu programul de vizitare și diversele categorii de prețuri, ca să nu mai pierdem vremea să le detaliem aici. Evident, ca în orice muzeu care se respectă, există imediat după intrare o zonă dedicată panourilor explicative, în care n-am zăbovit prea mult, dar tot am aflat că estul Siciliei a fost colonizat începând cu sec. 7 î. H. de greci din Eubea, care au fondat Nasso (actualul Naxos, cu ale lui Giardini), iar mai apoi Tauromenion (devenit mai apoi Taormina noastră). Am reținut și că tot ei, grecii, au ridicat prima dată un teatru pe locul actual, „modelat” ulterior de romani în sec. 2-3 d. H. (după cum le era obiceiul), spre a fi transformat în arenă dedicată luptelor de gladiatori. Ceea ce vedem noi azi provine deci, în mare parte, de pe vremea romanilor, teatrul din Taormina fiind considerat al doilea cel mai mare din peninsula Italică și Africa de Nord, după cel din Siracusa.

Am purces a-l vizita cu simț de răspundere, urcând de la bază (aflată la același nivel cu casa de bilete) către „vârf”, scotocind prin toate ungherele, minunându-ne ca de atâtea alte ori de geniul ingineresc al înaintașilor noștri. Și mai ales minunându-ne de priveliștile ce ni se înfățișau pretutindeni, înspre toate cele patru zări – case cuibărite la poalele muntelui, pinteni de piatră deasupra, marea cea mare și albastră dedesubt! Mi-am tot scotocit în memorie, dar n-am găsit un teatru antic plasat mai idilic decât acesta din Taormina! Chiar dacă nu sunteți mari amatori de „pietroaie”, dar iubiți priveliștile năucitor de frumoase, vă garantez că n-o să regretați nicio secundă bănuții cheltuiți cu biletele de vizitare a Teatrului Antic din Taormina!

Am părăsit destul de greu locul, poate am mai fi stat, dar mai aveam o grămadă de lucruri de făcut și de văzut. Ne-am întors pe Via Teatro Greco, descoperind (la venire le rataserăm) treptele ce coboară – printre portocali plini de fructe - spre inima Giardini della Villa Comunale (parcului orășenesc, cum ar veni). Mai că ne venea să le urmăm, dar... n-am făcut-o. Am revenit în Piazza Vittorio Emanuele unde, după cum povestii deja, am vizitat Centrul de Informații Turistice, Chiesa Santa Caterina și ceea ce a mai rămas din vechiul Odeon. Pe urmă am apucat-o la pas, agale, pe Corso Umberto I, tot cu ochii pe sus, după balconașe romantic decorate, dar și pe la zecile de vitrine ale magazinelor de tot felul, gătite și ele care mai de care, mai ales că Sărbătorile de Iarnă porniseră deja pe cale...

Un indicator turistic m-a făcut să mă abat un pic în dreapta (doar eu, pe băieți nu i-a incitat la fel de mult), unde am descoperit resturile destul de deteriorate ale unui mozaic geometric, alb-negru, de sec. 2. Era și o tăbliță explicativă lângă el, din care am aflat că probabil acesta a acoperit cândva peristilul unei case romane private; am aflat și despre influențele nord-africane și asemănările cu mozaicuri descoperite în Sousse, Tunisia. Așa o fi, greu de apreciat de un novice precum sunt, mai ales că – v-am spus – n-a mai rămas mare lucru din el...

Ne-am abătut curând și spre stânga, de data asta toți trei, i-am târât după mine cu forța????, căci următorul obiectiv figura pe toate hărțile și părea că merită mai multă atenție. Naumachie îl cheamă și l-am găsit pe o străduță laterală ce i-a împrumutat numele. E vorba despre un zid de cărămidă roșie în care au fost „scobite” nișe semicirculare, posibil menite a adăposti statui (s-a descoperit în imediata apropiere un tors al lui Apollo, executat din marmură albă de Paros). Zidul pare să fi aparținut cândva unei imense cisterne destinate aprovizionării cu apă a orașului, datând din perioada elenistică (romanii aveau să prefere apeductele), după cum sugerează săpăturile efectuate, dar și o acuarelă veche ce-l înfățișează. În prezent, pe el se sprijină casele Taorminei, iar în fața sa a fost amenajat un părculeț cu palmieri scunzi și bănci. Foarte drăguț și fotogenic, o oază de liniște, merită abaterea de la traseu!

Ne-am reîntors în Corso Umberto I și am continuat să admirăm fabuloasele balcoane decorate cu ceramică multicoloră, flori și plante verzi. Mi-am mai mărturisit pe undeva fascinația pentru uși și ferestre; aici, în Taormina, mi-a fost satisfăcută pe deplin! De-o parte și de alta, din loc în loc, pornesc alei în trepte înguste cât să treacă un om. Peste tot era câte ceva care să ne atragă atenția: ghivece colorate, firme filigranate, marea pe fundal în stânga, crestele semețe în dreapta. Imaginați-vă numai!

În curând spațiul s-a deschis din nou, lumina ne-a făcut să clipim mai des – Piazza IX Aprilie, acoperită cu mozaic cadrilat în alb și negru, centrată de o fântână azurie și de un imens Pom de Crăciun. Suspendată deasupra hăului ce coboară abrupt spre mare – am descoperit apropiindu-ne de balustradă. Pe o latură, Chiesa San Agostino, cu campanila pe-o ureche; am intrat sperând să descopăr altar de marmură, poate alte coloane răsucite, alte statui vechi... Am fost întâmpinată de o doamnă ce vorbea la telefon, cu un zâmbet și un gest larg, în loc de salut. Coloane erau, dar nerăsucite; altar ioc, nici statui. În schimb, erau sute de cărți, unele foarte vechi, etalându-se sub vitrine mici de sticlă, precum niște Frumoase din Pădurea Adormită. N-am înțeles prea multe din slova lor din alte vremuri, am dat un tur, plină de respect totuși, i-am mulțumit doamnei (care încă nu-și încheiase conversația) și am plecat. Harta de la oficiul turistic mi-a confirmat: chiesa asta a fost transformată în Biblioteca Comunale.

Pe altă latură, dincolo de Corso Umberto I, altă Chiesa, San Giuseppe. Nu m-am mai dus, cine știe ce-aș mai fi găsit înăuntru?! :) Am remarcat doar scara sa dublă și fațada „cu onduleuri” (nu știu cum s-o descriu, veți vedea în poze). Împreună cu turnul ei lateral și cu munții în spate, formează un tablou pe cinste!

Aici, în Piazza IX Aprilie, am zăbovit câteva minute bune. Am admirat, ne-am pozat, am pozat. Muntele Etna ne-a făcut și el bucuria de a se scutura de nori și a ni se înfățișa în toată splendoarea sa, așa cum de puține ori avuseserăm ocazia să-l vedem. Pe urmă am pornit mai departe, trecând pe sub Porta di Mezzo, decupată în baza lui Torre dell’Orologio (numit așa – v-ați dat seama – după ceasul ce-i împodobește una din laturi). Zice mini-ghidul de pe hartă că torre ăsta-i cam matusalemic, fuse construit pe la sec. 11-12! Se ține bine, ce să zic?!

Am mai făcut câțiva pași și ne-am trezit în altă piață. Are și ea fântâna ei și are și biserică, ba chiar a mai mare biserică din Taormina, supranumită Il Duomo. Pe numele ei complet, Basilica Cattedrale (scuzați, dar se pare că în limba italiană nu există conceptul de „cacofonie”!) di San Nicolo di Bari. Arhitectură romanică, fațadă austeră, îndulcită de micile creneluri cu care se termină. Piatră veche și iar piatră. Am intrat tot singură, băieții au preferat să asculte susurul fântânii, cocoțați pe treptele-i. Interior nesofisticat, sprijinit pe 6 coloane simple din marmură roz de Taormina (uau! înseamnă c-o fi ceva carieră prin vecini!). Altarul e însă bogat ornamentat, sculptat în lemn, iar în fața lui m-am lăsat îndelung hipnotizată de Cina cea de Taină (lemn aurit?!). Iisus agoniza etern pe cruce, deasupra, iar umbra lui se întindea pe toată semi-cupola.

Alți câțiva pași pe corso, decor asemănător și ieșirăm din orașul vechi prin Porta Catania. Aș fi intrat și în bisericuța San Antonio dacă aș fi găsit-o deschisă; dar cum n-am găsit-o, a trebuit să ne concentrăm pe împrejurimi. Din părculețul învecinat se vede frumos șoseaua ce șerpuiește dedesubt, dar și o latură întreagă a superbului Hotel Excelsior Palace. Harta ne indica încă vreo câteva obiective în josul ei, precum și un șir de trepte imediat lângă Porta Catania, ce ne-ar fi dus într-acolo. N-a fost greu să-l descoperim și imediat pornirăm (deși Paul cam începuse să scâncească a foame...).

Cu Palazzo Duchi di San Stefano a fost simplu, căci l-am găsit închis. De fapt, nici nu știu dacă se poate vizita, l-am fotografiat doar printre gratiile gardului metalic, la capătul unei alei pietruite, într-o grădină luxuriantă. Mini-ghidul nostru zice ceva despre nu știu ce stil arhitectonic particular, dar nu mi-am bătut capul. E frumos totuși, cu ferestrele sale bilobate, diferite de la un nivel la altul; recunosc influențele arabe, lucru ce mi se pare absolut normal, judecând după poziția pe hartă a Siciliei.

Nu departe descoperirăm micuța Chiesa di San Michele, de inspirație bizantină. Dăm o raită și înăuntru; din altar ne întâmpină nu Iisus, cum ne-am fi așteptat, ci însuși Sf. Mihail, stăpânind balaurul! Am recunoscut apoi în depărtare turla Convento di San Domenico, dincolo de țesătura de schele. Apropiindu-ne, Paul a răsuflat ușurat: într-adevăr, era în curs de restaurare, nu se putea vizita. Asta însemna că ne puteam concentra pe găsirea unui loc adecvat servirii prânzului! ????

Cumva am luat-o iar în stânga și cumva ne-am trezit iar în corso. N-ar fi fost rău ca, dacă tot eram nevoiți să ne întrerupem explorarea, să alegem un loc „cu vedere”. Ne-am lăsat seduși de posterul afișat încă de la intrare de Ristorante Granduca Taormina, așa că i-am trecut pragul. Așezat pe partea dinspre mare, desigur că localul se desfășoară în trepte; după ce intri, trebuie să cobori un nivel ca să ajungi în restaurantul propriu-zis. Aici însă ești întâmpinat de un rafinat decor medieval-mediteranean, precum și de chelneri amabili, ce te invită să ocupi una din mesele îmbrăcate în cel mai alb și mai apretat damasc. Am avut o mică strângere de inimă înainte de a ne așeza (știți voi, să nu fie nevoie ca la plecare să lași acolo un rinichi-ceva...), dar studiind meniul, m-am liniștit (oarecum). E un loc mai scumpișor decât media, ce-i drept, însă... nu iei prânzul în fiecare zi la Taormina! ????

Am comandat pentru început o sticlă de vin și încă una mare de apă. Apoi mâncare, desigur: cod cu legume pentru Tati, file de doradă în crustă cu alune pentru mine și vită în sos de piper verde pentru Paul. Băuturile le-am primit repejor, iar până a venit mâncarea, am avut vreme destulă să admirăm prin ferestrele generoase priveliștea spre golfurile din vale, care era cu adevărat fabuloasă! Mai ales că acum se combina și cu un cer parțial acoperit de nori din ăia fioroși, de ploaie (ce aveau să se împrăștie, din fericire, până la finalul prânzului nostru).

De prisos să spun ce delicii gastronomice am primit și ce fericiți ne-au făcut! Restaurant de clasă, ce să mai!... Dai un ban (110 euro), dar face!

Prelingându-ne noi agale pe corso și dezbătând dacă mai avem timp și de Castelmola, și de plaje și cu care să începem, ajunserăm din nou la Porta Messina, adică de unde am început dimineață. În apropiere e o stație de taxiuri. Zdrang! se auzi căzându-i fisa lui Tati. „Hai să luăm un taxi, poate ne duce și la cetatea de pe culme!” Nenea șoferul, foarte amabil, a zis că ne duce, dacă vrem musai, dar n-avem ce face acolo, fortăreața sarazinilor fiind în curs de restaurare și momentan nevizitabilă. Mai bine în Castelmola, acolo da, merită! Am negociat cu omul (adică el a propus și noi am zis da) să ne aștepte cât ne preumblăm pe acolo și să ne ducă înapoi în Taormina, pentru 30 de euro. Am urcat câteva serpentine și în vreo 10 minute am ajuns.

Castelmola e un sătut tradițional foarte fotogenic, ce poate fi străbătut numai la pas. Parcarea pentru autoturisme se găsește chiar la intrarea în localitate, tot aici e stația de autobuz (nu mai știu sigur, dar cred că autobuzul urcă din Taormina din oră în oră). Satul începe cu o piațetă acoperită cu un superb mozaic din pietre albe și negre, mărginită pe o latură de un magazin-cafenea, împodobit cu flori, cu o mică terasă în față. Piațeta este ea însăși loc de belvedere, ce oferă priveliști spectaculoase spre Taormina, spre mare și spre dealuri și munți, dar mai sunt și alte locuri de belvedere. Taximetristul nostru ne-a făcut semn spre șirul de trepte din dreapta și ne-a recomandat să nu ne grăbim prea tare, că el ne așteaptă oricât.

Treptele acelea duc spre ruinele fortăreței ridicate de normanzi pe un pinten de munte, la oarece înălțime deasupra satului – Castello Medievale am găsit scris pe panourile informative. Am mai citit și că nu prea se știe exact care-i data de naștere a cetății; se pare că a fost construită sub Constantino Caramalo, cel din urmă strateg al Tauromenion-ului, în sec. 9. Unii istorici cred însă că de fapt a mai fost o fortăreață anterioară, de pe vremea romanilor. Se știe totuși că a funcționat în scop defensiv, precum și ca închisoare. În momentul de față n-au mai rămas decât niște bucăți neregulate de ziduri, care nu spun prea multe. Urcușul nu-i lung și nici greu, așa că vă recomand să nu cumva să-l ratați! Ați pierde una dintre cele mai frumoase panorame din lume! O să vedeți în poze (de fapt, ar trebui să înmulțiți cu minim 10 impresia produsă de fotografii, ca să vă apropiați cât de cât de adevăr! Absolut superb! Ne-am foit câteva minute bune pe acolo, fără să ne săturăm de acea minunăție de priveliște, scăldată în aurul fluid al soarelui de iarnă!

Am revenit în mica piață și am pornit-o pe străduțele înguste, pavate cu piatră. Locul mi-a plăcut mult, neaglomerat, destul de autentic, deși multe case au fost transformate în tratorii, pensiuni și magazinașe cu suveniruri. Destul de repede am dat de Basilica San Nicolo di Bari, principalul lăcaș de cult al sătucului. Am remarcat și primăria, destul de modestă, precum era de așteptat, dar și Biblioteca Comunale, o clădire neo-romană de secol 19, ce a adăpostit inițial prima școală elementară din Castelmola; din 1956 a devenit bibliotecă, după ce unul din foștii profesori, fiu al satului, a donat comunității întreaga sa colecție de cărți. Am trecut doar pe lângă... oarecum celebrul Bar Turrisi, n-am fost curioși să intrăm, ne-a atras mai tare indicatorul ce ne îndruma spre Chiesa San Giorgio și spre Belvedere; nu ne săturaserăm încă de belvederi! ???? În parte, cam ăsta era motivul pentru care ne cocoțaserăm până la Castelmola...

Ne-am încheiat vizita în piațeta de la intrarea în sat, unde taxiul nostru ne aștepta răbdător. Aveam însă ceva nevoi stringente, așa că am intrat puțin și în cafenea, unde am găsit tot felul de chestii tradiționale de vânzare. Nu era frumos să plecăm cu mâna goală, așa că am cumpărat și noi niște prăjiturele cu migdale și o sticlă de vin de... migdale, ambele specifice zonei. (Le-am degustat pe toate în aceeași seară, în loc de cină. Prăjiturile mi s-au părut delicioase, dar vinul nu ne-a plăcut, a fost super-dulce, mai mult un lichior. Bine că n-am luat decât o sticlă mică, de juma’ de litru!)

Ne-am urcat în taxi și... zdrang! tot fisa lui Tati. Numai ce-l aud că-i propune șoferului o nouă afacere: n-ar fi dumnealui de acord să ne ducă și până la Isola Bella?! Să ne aștepte și acolo puțin și să ne returneze la final în Taormina?! Cam câți bănuți ar face treaba asta?! Domnul Salvatore (că între timp ne împrieteniserăm, am făcut și prezentările) a fost bucuros de așa propunere, s-a gândit un pic și a zis: 60 de euro. Ok, deal! Pe drum, ne-a mărturisit că revine de fiecare dată cu mari emoții pe plaja din apropierea frumoasei insulițe, deoarece acela este locul unde și-a cunoscut nevasta! Povestea lor e demnă de un film hollywood-ian: ea, nemțoaică, își petrece vacanța de vară la Taormina, unde îl întâlnește pe el, focosul sicilian. Au doi copii, în prezent adolescenți, o fată, Caterina și un băiat, Francesco (mândrul tată ne-a arătat poze!). Locuiesc în romantica Taormina, de care sunt cu toții îndrăgostiți, dar Crăciunurile și le petrec mereu la Nuremberg.

Salvatore ne-a lăsat în parcarea de deasupra plajei și ne-a îndemnat din nou să vizităm pe îndelete. Înainte de a porni pe treptele ce coboară până la mare, ne-am oprit un pic să aruncăm o privire pe panoul informativ fixat chiar la intrare, din care am aflat că Isola Bella (numită astfel de un fotograf german) plus împrejurimile sale formează o mică rezervație naturală, demnă de a fi protejată, după cum vom vedea. Am aflat și că bucățica asta infimă de pământ a avut o istorie destul de zbuciumată. În 1806, Regele Ferdinand I de Bourbon o donează orașului Taormina, de la care este cumpărată, în 1890, de Miss Florence Travelyan, nepoată a Reginei Victoria și soție a primarului Taorminei (cam conflict de interese, după mine...). Miss Florence este cea care construiește pe insulă o căsuță, pe care o înconjoară cu tot felul de plante exotice, sporindu-i farmecul romantic. Mai apoi, în 1954 insula este cumpărată de frații Bosurghi, deținători ai unei companii de prelucrare a citricelor cu sediul în Messina. În 1984, primește statutul de „monument mare interes istoric și artistic”, dar abia în 1990 revine din nou municipalității, pentru ca 8 ani mai târziu să fie declarată rezervație naturală, iar din 2005 să fie înclusă în „Natura 2000”, ca Sit de Importanță Comunitară (SIC).

Scara spre plajă coboară printr-un tunel vegetal, oferind din loc în loc vederi minunate către insuliță și către golful în care este adăpostită. Cerul parțial acoperit de nori parțial colorați de soarele ce se pregătea de culcare – întregea superbul tablou. Plaja e acoperită cu pietricele, sunt câteva pietre mai mari și în apă, destul de aproape de mal. Plaja are formă de V, cu vârful pătrunzând în mare, în încercarea de a se uni cu insulița, care se află la mică distanță de țărm. De fapt, în sezonul cald se poate ajunge ușor pe insulă, străbătând acest istm de nisip, acoperit de câțiva centimetri de apă. Curajoșii pot încerca asta și în luna decembrie și unii chiar pot avea sorți de izbândă! ???? Dacă n-aș fi văzut cu ochii mei, nu v-aș fi povestit... De data asta, eu și cu băiatul meu ne-am abținut, am preferat s-o admirăm de departe. De fapt, nici nu prea ai ce face pe insulă, doar să zici că ai bifat-o...

În fine, am stat cât am stat, am pozat, am admirat și ne-am întors la prietenul Salvatore. Pe drumul de întoarcere, acesta s-a dovedit un ghid destoinic, povestindu-ne despre fiecare reședință pe lângă care treceam, cine o deține, mici istorii picante... Ne-a arătat și vechile morminte bizantine, săpate vertical în piatră, chiar pe marginea șoselei. La propunerea lui, mai făcurăm un mic popas la un punct de belvedere (e marcat și pe hartă), situat un pic mai jos de autogară, de unde se vede superb Isola Bella și în general toată zona litorală.

Am convenit să ne lase lângă Porta Messina, de unde ne luase inițial, căci mai aveam vreo oră la dispoziție până la primul autobuz. Ne-am luat rămas bun de la noul nostru prieten sicilian, care ne-a lăsat cartea lui de vizită și ne-a invitat să recidivăm în frumosul său orășel. Între timp se înserase, orașul se gătise frumos în luminițe și ne-am bucurat să-l vedem și așa. De fapt, băieții s-au așezat la o răcoritoare la o terasă din Piazza Vittorio Emanuele, iar eu m-am mai plimbat pe corso, până la fântâna cu Pom de Iarnă și înapoi...

... Mi s-a cuibărit în suflet orășelul ăsta, sunt extrem de bucuroasă că drumurile ne-au purtat într-acolo... Mi-a plăcut mult farmecul lui medieval, suspendat între munte și mare. Mi-a plăcut că l-am găsit aglomerat exact cât trebuie, gătit în haine de sărbătoare. Ar fi meritat o vizită mai lungă, așa, pentru savurat atmosfera, dar bine că a fost și atât... Și da, mi-ar plăcea să mă întorc cândva, să mă cazez într-una din micile B&B-uri din Castelmola, îmi imaginez cum trebuie să se vadă luminițele Taorminei noaptea de acolo! Poate – cine știe?! – între timp or termina de renovat cetatea sarazină...

---

VIZUALIZĂRI: 7600 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI