Septembrie în Peloponez. Prin munţi spre Golful Argolic

TIPĂREȘTE

În antichitate, în ţinutul Arcadiei, situat în partea centrală şi de est a Peloponezului, vieţuia un popor de păstori pe care poeţii vremii îl considerau a fi fără de prihană. Din acest motiv l-au şi ales ca loc pentru întâlnirile lor iar legenda spune că după plecare ei exclamau cu bucurie şi nostalgie „Et in Arcadia ego”, adică „Şi eu am trăit în Arcadia”. Expresia a fost făcută celebră de pictorul francez Nicolas Poussin (1594-1665), care a folosit-o ca epigraf la tabloul intitulat „Păstorii din Arcadia”, şi a fost preluată de Goethe ca motto la volumul „Călătorie în Italia”, de Schiller în poemul „Resemnare” sau de Al. Odobescu în deschiderea unui capitol din „Pseudo-kynegetikos”. Iar Coşbuc şi-a încheiat poezia „Atque nos” astfel: „Şi-mi vine să-mi înalţ fruntea şi s-o scutur veselos / Şi să strig în lumea largă: «Et in Arcadia nos! »”

Am păşit şi eu pe acest tărâm de vis al vieţii paşnice, tihnite, şi, aidoma vechilor poeţi, am simţit o mare bucurie şi fericire. Puţine locuri din cele pe care le-am văzut la viaţa mea pot rivaliza în splendoare cu peisajele Arcadiei. Cu toate că unele privelişti mi-au dat fiori!

Părăsind Monemvasia (vezi impresii), ne-am întors în orăşelul Skala, pe care-l străbătuserăm în aceeaşi zi în drumul de la Mistras la Monemvasia. Harta noastră arăta că undeva pe acolo trebuia să cotim la dreapta către Leonidio, dar am ratat ieşirea. Am oprit pe strada principală pentru a cere indicaţii şi am avut surpriza să descoperim o agenţie „travel express” cu afiş de transport autocar (scris în româneşte) din România în Grecia contra sumei de 60 euro. Ce mică e lumea!

Românca de la firmă ne-a lămurit ce trebuia să facem, aşa că am întors maşina şi de data aceasta, fiind mai atenţi, am descoperit indicatorul care ne promitea că ne duce la Jerakion, care pe harta noastră apărea ca Gerakini. Nu e, de altfel, pentru prima oară când suntem derutaţi de denumirile localităţilor greceşti: pentru că grecii „se încăpăţânează” să-şi păstreze alfabetul, transcrierea cu caractere latineşti creează uneori probleme. Că „Veroia” e „Veria”, că „Neoi Pori” e „Nei Pori” etc. ne-am prins de mult, dar între „Jerakion” şi „Gerakini” parcă e diferenţa cam mare.

Rezultatul? Tot drumul am stat cu sufletul la gură (mai ales eu, căci Adrian merge pe principiul sănătos că orice drum duce undeva...), de teamă să nu ne rătăcim. De ce? Pentru că pe şosea nu sunt indicatoare. Drumul nu e în totalitate marcat şi pe unele porţiuni şoseaua e ruptă. De la Skala la Leonidio sunt circa 100 km şi trebuie să recunosc că am ales la întâmplare drumul. În Monemvasia, stând la o plăcintă şi un frappé, ne-am uitat pe hartă şi eu am zis: „Uite o şosea care duce spre mare şi pe ţărm sunt o mulţime de staţiuni. Ce-ar fi s-o luăm pe aici, în loc să ne întoarcem la Sparti şi de acolo la Tripoli pe autostradă, şi mai departe la Nafplio şi Tolo? ” Şi Adrian a zis „da”. Şi uite aşa am pornit pe un drum despre care nu ştiam nimic...

Dragii mei, vă spun cu mâna pe inimă că mi-am blestemat zilele! Şi m-am jurat că-n următorii zece ani n-o să mai merg cu maşina decât de la Bucureşti la Slobozia (unde am rude), pe Autostrada Soarelui!

Cei 100 km prin munţii Parnonas, cu înălţimi de peste 1.500 m, i-am parcurs în aproape două ore, timp în care am stat cu dinţii încleştaţi şi tremurând de frică. Nimeni pe şosea, serpentină după serpentină în ac de păr, când ziceam „hai c-am scăpat de muntele ăsta”, hopa! , în faţă răsărea altul, numai suişuri şi coborâşuri. Chiar dacă aş fi fost cu mintea la fotografii, tot nu le-aş fi făcut, pentru că efectiv n-ai unde să opreşti maşina, decât în mijlocul şoselei, cu riscurile care decurg dintr-o asemenea manevră. Nu există refugii, de parcări nici nu se pune problema. Sigur, am şi mărunţit niţel din buze la adresa soţului, care refuză instalarea unui GPS, pe motiv că-l enervează şi-i distrage atenţia...

Dacă vă veţi uita pe o hartă Google, veţi vedea că pe şosea apar nişte localităţi. Greşit, nu sunt pe şosea, ci pe nişte drumuri secundare şi nu sunt semnalizate. Nici măcar Gerakini sau Jerakion, cum i-o zice! , nu e pe şoseaua asta, ci lateral în dreapta. Singurul sat prin care am trecut a fost Kosmas, la 1.150 m altitudine, aşa cum aveam să aflu cercetând (ulterior) pe net. Într-adevăr, frumos de tot peisajul şi satul, cu o piaţă umbrită de platani şi cu câteva taverne unde localnicii stăteau la taclale sorbind tacticos din sticlele cu apă, probabil în aşteptarea cinei pregătită de neveste acasă... Se spune că în Kosmas aerul e atât de curat, de nepoluat, încât de pe o creastă se poate vedea insula Spetses. În fine, aici am reuşit să fac 1-2 fotografii, nu prea grozave.

După Kosmas se intră în defileul Dafnon. Râul curge undeva jos dar cu geamul deschis se aude, semn că e destul de vijelios. Am reuşit şi aici să fac o poză. Şi la un moment dat munţii s-au terminat şi am intrat într-o zonă de şes, apropiindu-ne de mare. Dar aventura nu s-a sfârşit aici...

Fac însă o mică pauză în incursiune pentru a vă sfătui din toată inima să vizitaţi această regiune a Peloponezului. Dacă aveţi timp şi nu vă e frică de înălţimi şi serpentine, n-o ocoliţi! Peisajele sunt mirifice. Iar satele nu pot să fie decât nişte mici bijuterii neatinse de turismul agresiv practicat în alte locuri în Grecia. În plus, în apropierea acestei rute se găsesc şi atracţii de altă factură, istorică şi religioasă, precum biserica Moni Panagias Elonis sau castelul de la Gerakini.

Să ne continuăm însă drumul.

Şi vom ajunge în apropierea mării, la Leonidio, un orăşel somnoros, cu străzi atât de înguste încât e de mirare că maşinile se pot strecura. E amplasat într-o regiune mai degrabă agricolă decât turistică, deşi există un port şi o plajă – „Plaka” – spre care te îndreaptă un indicator. Leonidio e recunoscut pentru vinetele cultivate, ca şi pentru roşii, mandarine, clementine, portocale şi – desigur – măsline.

Pătrundem acum pe ţărmul Golfului Argolic – Argolikos Kolpos, de-a lungul căruia se înşiră, ca nişte mărgeluţe, sate/staţiuni cu câteva sute de locuitori, frecventate îndeosebi de greci sau de turişti străini cu gust pentru natură şi mai puţin pentru lux şi entertainment. De la Leonidio la Nafplio sunt vreo 80 km de drum de coastă, din care circa jumătate se parcurg pe o şosea aflată la înălţime deasupra mării şi cu serpentine care mi-au amintit de Coasta Amalfitană. Şi cu peisaje pe măsură (vezi foto)!

O parte din micile localităţi de pe malul mării sunt „dublate” de sate aflate mai sus pe culmile dealurilor din spate şi unde lumea se ocupă în continuare cu agricultura. Nimic „fancy” în aceste staţiuni în devenire, doar plaje cu pietre, câteva taverne, 1-2 minimarketuri şi vile cu camere de închiriat. A, şi să nu uit de campinguri!

Am trecut întâi prin Sabatiki, un sat pescăresc, apoi prin Livadi, unde am admirat din goana maşinii biserica cu turn cu ceas, cu hramul Sfintei Paraschieva, şi mai apoi micul port. A urmat Pera Melana, un sat tradiţional ridicat deasupra plajei Kissaka, după care am ajuns la Paralia Tyrou, numită aşa după Apollo Tyrites, zeul „responsabil” cu laptele şi brânza. Această „paralie” emite deja pretenţii de staţiune estivală.

Aici ne-am oprit. De ce? Pentru că era aproape 6 după-amiaza şi ni se făcuse foame. După micul dejun luat în grabă înaintea plecării din Tolo nu mâncaserăm decât câte o plăcintă la Monemvasia. Am coborât aşadar din şosea, urmând indicatorul de localitate, şi ne-am trezit într-un sătuc foarte pitoresc, întins pe ţărm. Strada are de o parte marea şi plaja cu pietre mari (ca la Nisa, dacă tot m-am pornit cu comparaţiile), dar amenajată cu şezlonguri şi umbrele, şi de cealaltă mai multe magazine, vile şi taverne. Plus nişte bărci pescăreşti ancorate la mică distanţă de mal.

O tavernă ne-a făcut cu ochiul. Avea câteva mese amplasate direct pe pietrele de pe plajă, care însă nu ne-au tentat. Pe terasă la ora aceea am găsit o singură masă ocupată de nişte greci. Ne-am aşezat şi am cerut pentru început cafea grecească şi apă. După care am întrebat în cât timp ne puteau pregăti ceva: am optat pentru tzadziki (preparat şi cu morcovi, foarte bun; 2,50 euro), sepie prăjită (o porţie zdravănă – 9,50 euro) şi musaka (soţul s-a declarat mulţumit; 7 euro). Şi dacă tot trebuia să aşteptăm un sfert de ceas, am scos din portbagajul maşinii papucii speciali, ca să nu ne accidentăm pe pietre, şi am făcut o baie în mare. A picat la ţanc băiţa, la fel şi mâncarea şi serviciul excelent oferit – cum altfel? – de o familie extrem de amabilă.

Începea să se însereze şi ne-am mobilizat pentru parcurgerea ultimei porţiuni de drum. După Paralia Tyrou am trecut prin Agios Andreas, întemeiat de puţină vreme de locuitorii din Prastos, satul „din deal”, apoi prin Paralio Astros, altă creaţie recentă, dar a unui oraş mai mare – Astros.

După Astros am pătruns într-o regiune de şes mlăştinoasă şi am dat bice, pentru că se înnoptase. Înainte de Nafplio am trecut prin alte două sate: Nea Kios şi Mili sau Myli. Presupun că primarii lor, nişte oameni ambiţioşi probabil, au dorit să le transforme în staţiuni în toată puterea cuvântului, drept care au plantat palmieri, duşuri şi stâlpi de electricitate pe plajele cu pietre, incredibil de inguste. Am însă impresia că turiştii nu s-au prea înghesuit.

Continuând să înaintăm pe şoseaua de coastă, după Nafplio se intră pe latura vestică a golfului, mult mai dezvoltată şi mai cunoscută de turişti. Perla ţărmului este aici, fără îndoială, Tolo, asupra căruia nu voi mai zăbovi acum, căci am scris un review separat (vezi impresii).

Traseul pe care vi-l voi prezenta în continuare l-am parcurs într-o altă zi, în drum spre Insula Spetses, despre care voi scrie în articolul următor. Promit!

Mi s-a părut însă firesc să vă împărtăşesc aici impresiile de pe coasta vestică a Golfului Argolic, pentru a vă face o imagine cât mai completă asupra zonei şi a vă facilita o comparaţie între cele două ţărmuri.

La drum, deci, din Tolo către Kosta, locul de îmbarcare spre Spetses. Slavă Domnului, cei circa 85 km care le despart sunt infinit mai uşor de parcurs decât drumul prin munţii Parnonas din Arcadia şi chiar decât şoseaua de coastă de pe ţărmul estic al Golfului Argolic. Nişte dealuri domoale, plantate cu nelipsiţii măslini, şi câteva serpentine largi – floare la ureche!

Trecem mai întâi prin Paralia Asinis, plaja localităţii Asini, situată mai în interior şi cunoscută încă din antichitate: Homer a menţionat-o în „Iliada” iar ruinele acropolisului (Kastraki) pot fi vizitate. Deocamdată Paralia e la începuturi şi abia a pornit să se dezvolte, dar plaja lungă şi relativ lată, cu porţiuni de nisip şi altele cu pietricele, va atrage – sunt convinsă – pe viitor destui turişti.

Ne continuăm drumul spre Drepano, un sat liniştit care mi-a plăcut mult, ascuns printre livezi de portocali şi lămâi, cu taverne tradiţionale, camping, pensiuni şi o plajă cu nisip şi pietricele, amenajată cu umbrele şi şezlonguri. În câţiva ani, dacă se vor găsi bani pentru investiţii, va deveni cu siguranţă o atracţie.

Următorul pe listă este pitorescul Vivari, port la lagună, cu vase pescăreşti şi câteva iahturi ancorate în apropierea plajei cu pietriş dar bine amenajată.

Traversăm apoi fără să ne oprim alte câteva localităţi înşirate pe litoral – Paralia Irion, Salanti, Kilada –, pentru a ajunge la Porto Heli sau Porto Cheli, o staţiune mai animată, port natural cu atmosferă cosmopolită, plin de bărci pesăreşti dar şi de iahturi, de vile, hoteluri şi taverne, şi cu o plajă de nisip ademenitoare.

Dar nu aici ne-am oprit. Am mers încă preţ de câteva minute, până ce am dat de un indicator care ne anunţa că mai avem 1,5 km până la Hinitsa Bay, loc recomandat călduros de un amic. Aşa după cum o arată şi numele, e un golf natural, unde grupul AKS a construit un hotel de patru stele (are un altul şi la Porto Heli). Da, arată foarte bine: plajă cu nisip (deşi majoritatea oaspeţilor preferă şezlongurile de pe iarbă), piscină şi pool bar, grădini îngrijite, flori multe, o parcare generoasă şi mai ales o apă limpede precum cristalul şi cu intrare lină. Ce altceva ţi-ai mai putea dori? Aşa că dacă buzunarele vă ţin, AKS Hinitsa Bay vă stă la dispoziţie.

Şi cu aceasta drumul nostru pe coasta Golfului Argolic s-a încheiat. Între cele două ţărmuri diferenţele sunt mari: ţărmul estic, mai sălbatic, mai puţin turistic, dar cu peisaje de vis, linişte şi multe atracţii pentru iubitorii de natură, contrastează cu cel vestic, mai comercial, mai animat, cu mai multe posibilităţi de distracţie. Ambele merită toată atenţia şi decizia depinde de preferinţele fiecăruia; eu nu pot decât să vi le recomand.

Următoarea oprire în periplul peloponeziac va fi, aşa cum am promis, Insula Spetses.

Webmaster, rog ataşaţi următoarea ilustraţie video-muzicală: https://www.youtube.com/watch?v=Rjbrg2Hf2jQ

---

VIZUALIZĂRI: 3971 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI