Anticul Corint

TIPĂREȘTE

Grecia văzută pe hartă, sau pe Google Earth, ne apare ca o mână ce fuge de antebraţul ei. De ce n-ar fi aşa, gândindu-ne că aproape o mie de ani cetăţile greceşti se luptau pentru o suzeranitate facilă. Porţiunea despărţitoare, prin care hopliţii spartani mărşăluiau spre Atena în timpul războaielor hegemonice, sau toată Elada o dată la patru ani când “armele tăceau”, se numeşte istm. Loc mlăştinos, acolo unde apa se amestecă cu uscatul, trezind prin asta o vegetaţie luxuriantă pentru acele vremuri, ce a născut numeroase mituri. Pe aici, prin istm a trecut Theseu în drumul său spre Atena. Măsurătoarea trupului aplicată pe patul acelui ucigaş la drumul mare, numit Procust, mai ascunde şi azi veleităţi filosofice şi literare pentru contemporani. Theseu întâlnindu-l, a reuşit prin luptă să-l înfrângă şi să-l întindă pe propriul pat, ce devenise unealtă de tortură. Dar vai, trupul lui Procust era prea mare ca să încapă şi scurtându-l de cap şi de picioare, Theseu stabili măsurătoarea corectă. Cam aşa începe legenda despre ceea ce de atunci şi până azi se numeşte Istmul Corint. Nu încape nici o îndoială că distanţa cea mai scurtă între cele două mări, cea din est, Egeea şi cea din vest Adriatica, era pe aici. Dar istmul se îngustează mai aproape de Peloponez, acolo de unde începeau marile ziduri ce au încercat să protejeze Atena de incursiunile spartane şi de aici începea Corintul.

Cetate ce a cunoscut un mare avânt economic acum 2600 de ani, Corintul a făcu o istorie controversată în antichitate. Distrus de cutremure şi de invazia vizigotă sub comanda lui Alaric, din 551 d. H. ultimul cutremur al antichităţii, Corintul antic este părăsit şi ceea ce a urmat este o altă perioadă, cu o altă istorie, cu alte cutremure: evul mediu.

Lumea modernă n-a uitat Corintul antic; toate descoperirile începute în 1882 de Societatea Greacă de Arheologie şi reunite sistematic împreună cu Şcoala Americană de Studii Clasice din 1896 continuate până azi ne relevă un minunat muzeu aflat în incinta sit-ului arheologic. Înainte de a intra se poate admira înalta colină numită Acrocorint.

Ceea ce se mai poate vedea astăzi, de fapt nu reprezintă Corintul adevărat, grec şi plin de mitologie. Romanii într-o controversată decizie politică, care de fapt ascundea un lobby puternic al partidei comercianţilor, decid dărâmarea oraşului şi mai mult chiar; toată populaţia este trecută în sclavie. Anul 146 î. H. este o pată neagră în istoria Imperiului Roman, când sub comanda consulul Mummius, sunt scoase inclusiv fundaţiile templelor corintice. Istoricul german Theodor Mommsen scria acum 150 ani că “dacă marii comercianţi romani au avut un cuvânt de spus în reglementarea relaţiilor din Grecia, se înţelege de ce execuţia a fost îndreptată împotriva Corintului şi de ce nu numai că oraşul a fost distrus, ci a fost interzisă pentru totdeauna întemeierea unei aşezări în acest loc atât de favorabil negoţului. ” ^1.)

Corintul nu era un simplu oraş, era un simbol de hedonism, de cunoaştere şi dorinţă. Comerţul activa toate canalele civilizaţiei, cu bune şi cu rele, cu bani şi cu cinism, cu hetaire şi filosofi.

Dacă ajungeţi în Agora din centrul sit-ului arheologic şi vă îndreptaţi privirea spre înălţimile Acrocorintului, veţi avea în faţă platforma Rostrum-ului roman, Bema cum spun localnicii. Aici se zice că a fost judecat Sfântul Pavel, în anul 51-52 d. H. de către proconsulul roman Gallius. Sfântul Pavel a fost adus tot de iudei în faţa judecăţii şi parcă ştiind lecţia, proconsulul roman nu a mai reflectat prea mult la cererile lor.

Dar, să nu uităm că suntem în acel an în Grecia şi nu în Iudeea, în Corint şi nu în Ierusalim. Sus acolo pe Acrocorint erau urmele unui mare templu al Afroditei.

Sfântul Pavel oricum a fost dezgustat de Corint; scăpase cu viaţă, dar apostolatul nu dădea roade. Într-o formă primitivă a creştinismului în conştiinţa sa, Sfântul Pavel nu putea să înţeleagă democraţia reală. Ceea ce se arăta în Corint, era prea mult, şi venind dintr-un orient cuprins de radicalism monoteist, apostolul nu a zăbovit prea mult.

Un alt mare hedonist, şi nu oricare, a reconstruit Corintul; Caius Iulius Caesar. Cel care nu prea punea patimă pe blesteme şi ritualuri, a dat ordin de a se readuce din nou Corintul la forma iniţială şi l-a colonizat cu veterani. Dacă a reuşit sau nu, nu suntem în măsură să spunem asta, dar ceea ce se vede acum este minunat.

Înălţat cu coloane de piatră monolitice, alcătuite dintr-un întreg şi nu din felii, cum se pot vedea în majoritatea cazurilor, Templul lui Apollo, reuşeşte să atragă privirile vizitatorilor încă de la intrare. Cele şapte coloane dorice, masive, privesc spre golf, aşteptând şi acum parcă pelerini, purtaţi de muze încă de la Delphi. Undeva aproape de ele, mai jos, un imens fragment de coloană, aşteaptă vremea când va fi repus pe locul lui, reconstruit el devenind al optulea.

Corintul s-a reconstruit în familie, în anul colonizării, Caesar a fost asasinat. Octavian a continuat reconstrucţia şi putem vedea astăzi trei superbe coloane în stil local, corintice, cu arhitravă din templul Octaviei, sora principelui.

Teatrul roman şi odeonul sunt în reconstrucţie şi poate fi numai privit din exterior, amploarea lucrărilor ne arată interesul contemporanilor faţă de acest loc. Şi parcă respectând tradiţia, romanii au reconstruit Fântânile Peirene în apropierea Agorei. Pe locul unde lacrimile fiicei zeului-râu Asopus, s-au transformat în izvor. Peirene avea doi fii împreună cu marele zeu Poseidon, dar moartea accidentală a unuia i-a provocat un plâns nesfârşit, transforma de zeu în izvor. Tot aici Belerefon a îmblânzit calul înaripat Pegas.

Mai departe era alt izvor, născut din altă tragedie; izvorul Glaucei, soţia lui Iason, cel ce a condus expediţia Argonauţilor, este ucisă de Medeea împreună cu copiii ei.

Urmele gimnasiului lui Asclepios, ne introduc în viaţa culturală pe care o avea Corintul roman, care alături de celelalte clădiri publice; Oficiul Agonothetes (clădirea administrării jocurilor Istmice), Oficiul Proconsului Ahaiei, Bouleuterionul sau Casa Senatului, alcătuiau o impozantă imagine a agorei. Agoră care în timpul lui Alexandru cel Mare, mişuna de filosofi, pictori, poeţi şi alţi literaţi de seamă ai antichităţii. Spaţiul nu ne permite să descriem acele vremuri şi de aceea încheiem doar cu menţiunea că un mare filosof antic, Diogene din Sinope, denumit şi “câinele regal” s-a culcat într-o noapte în Craneion, în gimnaziul din faţa Corintului şi nu s-a mai trezit. Era anul 323 î. H. , se spune că a murit în ziua când Alexandru cel Mare se stingea la Babylon. Ca să nu mai spunem că cei doi se cunoşteau foarte bine.

Cum a ajuns acolo? Ne povesteşte tizul său, Diogene Laertios:

“Când a fost vândut ca sclav, a îndurat totul cu o nobleţe sufletească. Într-o călătorie pe mare la Egina a fost prins de piraţii de sub comanda lui Scirpalos şi dus în Creta, unde fu scos la vânzare. Întrebat de crainic ce se pricepe să facă: “Să conduc oameni. ” După aceea îi arătă pe un corintian îmbrăcat într-o haină tivită cu purpură, Xeniades, pomenit mai sus, şi-i spuse: “Vinde-mă acestui om, are nevoie de un stăpân. ” Aşa s-a făcut că l-a cumpărat Xeniades, care l-a luat la Corint, l-a pus să-i supravegheze copiii şi i-a încredinţat toată gospodăria casei. A condus-o în toate privinţele în aşa fel, încât Xeniades, spunea oriunde se ducea: “Un geniu bun mi-a intrat în casă. ”^3.)

---

---

VIZUALIZĂRI: 4364 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI